Decizia nr. 58 din 20 aprilie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” În interpretarea dispoziţiilor art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 şi ale art. 20 1 din Legea nr. 80/1995, beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie cadrul militar care a achiziţionat o locuinţă împreună cu soţia sa, pentru care a încheiat un contract de credit ipotecar în care figurează în calitate de codebitor o terţă persoană?”.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 28 noiembrie 2025, în Dosarul nr. 2.904/110/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 9 decembrie 2025 cu nr. 2.511/1/2025. II. Normele legale incidente

Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005: ” Art. 4 1 . – Cadrul militar aflat în situaţia prevăzută la art. 20 1 alin. 2 1 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care optează pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute la art. 2 lit. a), c) şi d) sau art. 3 alin. (1) lit. b), b 1 ), c) şi f), precum şi următoarele condiţii: a) nu deţine locuinţă proprietate personală nici el şi nici soţia/soţul în garnizoana/localitatea în care a fost numit în prima funcţie, a fost mutat în interesul serviciului, a fost detaşat şi/sau împuternicit, alta decât cea achiziţionată prin creditul ipotecar/imobiliar sau prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate pentru care se solicită acordarea compensaţiei lunare pentru chirie; b) prezintă, în copie, un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul. Contractul de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe va fi însoţit de contractul de vânzare-cumpărare a locuinţei respective. Nu se acordă compensaţia lunară pentru chirie în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate este încheiat cu copiii/părinţii cadrului militar în activitate ori ai soţului/soţiei acesteia/acestuia; c) locuinţa achiziţionată prin credit ipotecar/imobiliar sau prin contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate să fie astfel situată încât să îi permită cadrului militar îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se face de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de către comisia stabilită la eşalonul imediat superior.”

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 80/1995: Art. 20 1 . – (1) Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie/mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o altă garnizoană decât cea în care îşi au domiciliul şi care nu deţin locuinţă proprietate personală în acea garnizoană, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară. (2) Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie, mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o garnizoană în care îşi au domiciliul, dar care nu deţin locuinţă proprietate personală, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, pot beneficia, în cazuri justificate, pe baza rezultatelor anchetei sociale efectuate de o comisie constituită prin ordin al ministrului apărării naţionale, de compensaţia lunară pentru chirie, prevăzută la alin. (1), la propunerea comandanţilor sau a şefilor cadrelor militare respective. (2 1 ) Cadrele militare care îndeplinesc condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie potrivit alin. (1) şi (2) şi care contractează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau încheie un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăşi durata de derulare a creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, respectiv pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate. În această situaţie, compensaţia lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. (1), dar nu poate depăşi rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar sau pentru contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate. (2 2 ) În situaţia prevăzută la alin. (2 1 ), compensaţia lunară pentru chirie se acordă pentru o singură locuinţă achiziţionată pe timpul carierei. Compensaţia lunară pentru chirie nu se poate acorda concomitent pentru situaţia prevăzută la alin. (1) şi (2) şi pentru situaţia prevăzută la alin. (2 1 ), caz în care cadrul militar optează pentru una dintre aceste situaţii. Ministerul Apărării Naţionale nu îi asigură cadrului militar care a optat pentru situaţia prevăzută la alin. (2 1 ) un spaţiu de locuit corespunzător în garnizoana unde acesta a achiziţionat locuinţa pe durata existenţei situaţiei de la alin. (2 1 ). (2 3 ) Pentru persoanele prevăzute la alin. (2 1 ), sumele se justifică cu un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe. (…) (2 5 ) Prin rata lunară prevăzută la alin. (2 1 ) se înţelege suma tuturor costurilor lunare generate de contractul de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe conform scadenţarului de plată, mai puţin cele legate de rambursările anticipate, eventualele dobânzi penalizatoare şi alte costuri care nu se regăsesc în scadenţarul de plată a ratelor lunare. (3) Cuantumul concret al compensaţiei prevăzute la alin. (1), (2) şi (2 1 ), precum şi condiţiile de acordare a acesteia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului apărării naţionale. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea formulată la 18 octombrie 2024 şi înregistrată la Tribunalul Bacău cu nr. 2.904/110/2024, reclamantul, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Jandarmeriei Române şi Inspectoratul de Jandarmi Judeţean B., anularea Procesului-verbal nr. (…) din 31 iulie 2024 emis de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean B. şi a Dispoziţiei nr. (…) din 5 septembrie 2024 a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române (prin care s-a constatat că reclamantul nu întruneşte condiţiile legale pentru acordarea compensaţiei lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului imobiliar) şi obligarea pârâţilor la emiterea unui proces-verbal prin care să se dispună acordarea dreptului la compensaţia lunară pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului imobiliar, începând cu 2 iulie 2024.

Prin Sentinţa nr. 531 din 11 decembrie 2024, Tribunalul Bacău a respins ca nefondată acţiunea, întrucât, în contractul de credit ce constituie temei al pretenţiilor solicitate, codebitor este şi tatăl reclamantului, or, potrivit art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005, cadrul militar aflat în situaţia prevăzută la art. 20 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 80/1995, care optează pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute la art. 2 lit. a), c) şi d) sau art. 3 alin. (1) lit. b), b 1 ), c) şi f), precum şi dacă prezintă, în copie, un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul.

Instanţa a considerat că dispoziţiile legale incidente nu extind posibilitatea acordării compensaţiei lunare pentru chirie în cazul în care există şi alte părţi decât cadrul militar şi soţia acestuia în contractul de credit, cum este cazul de faţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea acesteia şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că erau îndeplinite condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie, întrucât există un contract de vânzare-cumpărare a unei locuinţe încheiat împreună cu soţia şi un contract de credit ipotecar/imobiliar, unde tatăl recurentului are doar calitatea de fideiusor în raporturile cu banca, fără a i se acorda niciun drept decurgând din achiziţionarea imobilului, acesta din urmă fiind încheiat în această formă deoarece, pentru acordarea împrumutului necesar obţinerii finanţării pentru achiziţionarea imobilului, li s-a cerut/impus un codebitor, tatăl recurentului asumându-şi acest rol.

Contractul de ipotecă imobiliară încheiat cu banca nu îl are ca parte pe tatăl acestuia, tocmai pentru că acesta este un girant, fără a deţine vreun drept asupra imobilului.

Or, cazurile de excludere de la acordarea compensaţiei lunare vizau ca imobilul să nu fie achiziţionat împreună cu alte persoane şi/sau de la rude de gradul I. Prin urmare, calitatea de parte (garant) a tatălui recurentului în cadrul contractului de credit nu are nicio relevanţă în cazul de faţă.

Textul de lege necesar a fi interpretat este art. 4 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005, prima instanţă neefectuând interpretarea juridică a normei în raport cu particularităţile cauzei.

Intimatul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că, în dezacord cu susţinerile recurentului, instanţa de fond a analizat textele de lege invocate, titularii dreptului de a solicita compensaţia lunară pentru chirie fiind individualizaţi expres, fără a lăsa loc de alte interpretări.

Intimatul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că legiuitorul a prevăzut în mod expres cine poate să încheie contractul de credit ipotecar/imobiliar, respectiv cel de vânzare (cadrul militar, în nume propriu sau împreună cu soţul/soţia).

Dispoziţiile legale incidente, anume art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005, nu extind posibilitatea acordării compensaţiei lunare pentru chirie (pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit imobiliar/ipotecar destinat achiziţionării unei locuinţe) în cazul în care există şi alte părţi (decât cadrul militar şi soţia acestuia) atât în contractul de vânzare, cât şi în contractul de credit, cum este în situaţia de faţă.

Prin urmare, excepţiile fiind de strictă interpretare, a apreciat că este necesar ca ambele contracte (de credit şi de vânzare) să fie încheiate de cadrul militar. Singura excepţie acceptată de către legiuitor cu privire la încheierea contractelor (de credit şi de vânzare) este ca cele două contracte să fie încheiate împreună cu soţia.

În cadrul soluţionării apelului s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, completul este constituit la nivelul Curţii de Apel Bacău şi este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 554/2004.

De chestiunea de drept în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât interpretarea dispoziţiilor art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 este esenţială pentru a se stabili legalitatea actului administrativ ce face obiectul judecăţii şi eventualul caracter fondat al căii de atac cu care a fost învestită instanţa de sesizare.

Asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante pentru ca mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat, astfel încât şi cerinţa noutăţii este îndeplinită.

Instanţa supremă nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii sau cu pronunţarea unei hotărâri prealabile.

De asemenea, s-a considerat că este îndeplinită şi condiţia ca problema de drept să comporte o anumită dificultate de natură a impune o interpretare cu caracter unificator, având în vedere că, utilizându-se metode de interpretare diferite, dispoziţiile legale în discuţie sunt susceptibile de interpretări contrarii. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a apreciat că normele legale în discuţie sunt de natură a genera două interpretări contrare.

Astfel, prin utilizarea metodei interpretării gramaticale, având în vedere existenţa în text a conjuncţiei disjunctive „sau” şi folosirea de către legiuitor a formei de singular a adjectivului participial „încheiat”, se poate concluziona că cerinţa prevăzută în partea finală a tezei I a art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 (şi anume: încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul) se referă atât la contractul de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe, cât şi la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate.

Pe cale de consecinţă, în cazul în care cadrul militar doreşte să se folosească de un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe, pentru a beneficia de plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului, acest contract trebuie să fie încheiat doar în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul.

Folosind însă metoda interpretării istorico-teleologice şi având în vedere finalitatea urmărită de legiuitor la momentul adoptării normei, acelaşi text poate fi interpretat în sens contrar, respectiv că cerinţa prevăzută în partea finală a tezei I priveşte doar contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, în cazul contractului de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe nefiind necesară îndeplinirea acesteia.

La baza acestei interpretări s-a avut în vedere că dispoziţiile alin. (2 1 )-(2 3 ) ale art. 20 1 au fost introduse în Legea nr. 80/1995 prin art. II din Legea nr. 288/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Legea nr. 288/2018), fiind ulterior modificate parţial prin Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 101/2019).

Astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 288/2018, dreptul cadrului militar de a utiliza suma compensatorie acordată cu titlu de chirie, fie în vederea achitării chiriei, fie în vederea achitării ratei (fracţiuni din rată) pe care o plăteşte pentru achiziţia unei locuinţe, a fost recunoscut ca măsură de loializare a militarilor, date fiind obligaţiile deosebite ce le revin în spiritul unei deserviri cât mai competente şi adecvate a beneficiarului activităţii lor, cetăţeanul.

Aşadar, raţiunea legiuitorului a fost aceea de a sprijini cadrele militare în vederea dobândirii unei locuinţe personale, mai ales în contextul în care angajatorii nu au mai dispus de fondurile necesare construirii de locuinţe de serviciu care ulterior să fie cumpărate de beneficiari.

Cum acest drept a fost recunoscut în considerarea calităţii destinatarului, în mod evident, de acesta nu pot beneficia şi alte persoane decât cele ce au calitatea de militari, în afară de soţii cadrelor militare.

Pe cale de consecinţă, pentru a nu se extinde în mod artificial sfera beneficiarilor legii, esenţial este ca proprietarul locuinţei achiziţionate să fie cadrul militar în nume propriu sau împreună cu soţul/soţia. Aceasta a fost raţiunea instituirii prin art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 a cerinţei încheierii contractului de vânzare-cumpărare în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul.

Cu toate acestea, întrucât prin contractul de credit imobiliar/ipotecar nu se dobândeşte dreptul de proprietate asupra locuinţei, ci doar se asigură fondurile necesare achiziţionării, nu este necesar ca această cerinţă să fie îndeplinită şi în acest caz.

De altfel, această interpretare ar putea fi sprijinită şi de argumente de topografie a textului, cerinţa „încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul” fiind inserată imediat după contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate. VI. Punctul de vedere al părţilor

Recurentul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Intimatul-pârât Inspectoratul de Jandarmi Judeţean B. a arătat că nu este necesară sesizarea instanţei supreme, dispoziţia legală fiind clară. Astfel, Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 reprezintă ansamblul de norme care reglementează cadrul general de stabilire a cuantumului şi a condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate, act normativ ce cuprinde, pe lângă identificarea titularilor drepturilor prevăzute prin aceasta şi reguli privind întocmirea dosarelor/rapoartelor, îndeplinirea unor condiţii de formă şi fond ale documentaţiei şi întreaga metodologie care implică acordarea dreptului la compensaţia lunară pentru chirie cadrelor militare în activitate.

Prevederile acestui act normativ reprezintă regula în ceea ce priveşte titularii drepturilor ce beneficiază de acordarea compensaţiei lunare, atât cu referire la identificarea acestora ca făcând parte din anumite categorii, cât şi cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea acestei compensaţii de către titularul solicitării.

Acordarea/Neacordarea/Încetarea compensaţiei lunare pentru chirie trebuie să ţină cont de îndeplinirea condiţiilor cumulativ prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005, act normativ emis tocmai în scopul punerii în aplicare a art. 20 1 din Legea nr. 80/1995.

În această situaţie, legiuitorul a prevăzut expres în normă care sunt părţile ce trebuie să încheie contractul, neoferind o altă posibilitate, precizând că este vorba despre încheierea contractului în nume propriu (când cadrul militar este necăsătorit) şi împreună cu soţia (în cazul de faţă). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Analiza punctelor de vedere şi a jurisprudenţei înaintate a permis identificarea a două orientări.

Într-o opinie (Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Ilfov) s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 şi ale art. 20 1 din Legea nr. 80/1995, nu beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie cadrul militar care a achiziţionat o locuinţă împreună cu soţia sa, pentru care a încheiat un contract de credit ipotecar în care figurează în calitate de codebitor o terţă persoană, în acelaşi sens fiind şi punctul de vedere al Tribunalului Ilfov.

În susţinere s-a arătat că prevederile art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 sunt clare şi de strictă interpretare, orice altă abordare, în sensul că în contractul de credit ipotecar ar putea figura în calitate de codebitor o terţă persoană, ar lăsa fără aplicabilitate condiţia referitoare la prezentarea, în copie, a unui contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau a unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul.

Într-o altă opinie (Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Vaslui) s-a considerat că beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie cadrul militar care a achiziţionat o locuinţă împreună cu soţia sa, pentru care a încheiat un contract de credit ipotecar în care figurează în calitate de codebitor o terţă persoană.

Astfel, din analiza gramaticală a prevederilor art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2025 reiese că aspectul titularilor, expres reglementat de legiuitor, vizează doar contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe care trebuie prezentat de reclamant, nu şi contractul de credit ipotecar/imobiliar. Acesta din urmă reprezintă doar o modalitate de finanţare a celui de-al doilea şi nu este de natură a avea o înrâurire directă, imediată, asupra titularului dreptului de proprietate.

Calitatea de militar este esenţial a fi întrunită în persoana cumpărătorului pentru a fi îndeplinit scopul reglementării. Eventualul terţ codebitor care poate figura în cadrul contractului de finanţare din motive de politică bancară nu poate dobândi, exclusiv ca efect al contractului de credit, dreptul de proprietate asupra locuinţei, astfel încât existenţa acestuia nu prezintă importanţă.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că a identificat practică judiciară similară celei din sesizare la nivelul Tribunalului Cluj, însă hotărârile acestei instanţe nu conţin dezlegări cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării, ci aspecte adiacente acesteia. Aceeaşi curte de apel a comunicat o decizie proprie, în care s-a statuat că existenţa unuia sau a mai multor codebitori în contractul de credit, respectiv a unui coproprietar asupra imobilului nu prezintă relevanţă din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005. În lipsa unei dispoziţii legale exprese care să confere sintagmei „contract de credit încheiat în nume propriu” un alt înţeles decât cel comun, acesta nu poate primi semnificaţia de contract de credit cu debitor unic, în antiteză cu contractul încheiat în nume propriu fiind contractul încheiat în numele şi pe seama altei persoane. Prin contractul de credit imobiliar încheiat de reclamant în calitate de împrumutat s-a stabilit o solidaritate pasivă expresă, împrumutatul şi codebitorul fiind obligaţi solidar şi indivizibil la rambursarea creditului.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în această problemă de drept. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 40 din 17 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 5 mai 2025, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 1 alin. (2 1 ), alin. (2 2 ), alin. (2 3 ), alin. (2 5 ) şi alin. (3) din Legea nr. 80/1995, a stabilit că dreptul la compensaţia lunară pentru chirie nu poate fi recunoscut şi cadrelor militare care au încheiat contracte de credit ipotecar în vederea construirii unei locuinţe, respingând în rest ca inadmisibilă sesizarea.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 363 din 11 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1286 din 19 decembrie 2024, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 20 1 alin. (1), (2) şi (2 1 ) din Legea nr. 80/1995 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aşadar, evaluarea admisibilităţii sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea admisibilităţii sesizării relevă neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prima condiţie formală prevăzută de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este îndeplinită, cauza fiind în curs de judecată în faza procesuală a recursului, calea de atac fiind declarată împotriva unei sentinţe civile pronunţate în materia contenciosului administrativ. În această materie, curtea de apel judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia cauza care face obiectul judecăţii trebuie să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluţionarea litigiului. Completul de judecată al curţii de apel este legal învestit cu soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei pronunţate de tribunal în materia contenciosului administrativ, faţă de prevederile art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de-o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).

Chestiunea de drept care formează obiectul sesizării implică o problemă de drept material, referitoare la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acordarea dreptului cadrelor militare care optează pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe de a beneficia de compensaţia lunară pentru chirie.

Elementele prezentei sesizări pun în evidenţă existenţa legăturii necesare dintre chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

Astfel, interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării are aptitudinea să determine rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii, întrucât stabilirea condiţiilor în care reclamantul poate beneficia de dreptul invocat este de natură să soluţioneze criticile formulate în calea de atac a recursului. În esenţă, aceste critici, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privesc interpretarea dispoziţiilor art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 şi ale art. 20 1 din Legea nr. 80/1995, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită fiind astfel determinantă pentru rezolvarea pe fond a cauzei.

Cât priveşte cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiţie distinctă de aceea a inexistenţei unei statuări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.

În absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în jurisprudenţa sa constantă, că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123, şi jurisprudenţa citată).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional (idem, paragraful 124).

În aceste coordonate de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată că normele legale a căror interpretare formează obiectul prezentei sesizări au o vechime de 8, respectiv 6 ani. Astfel, art. 20 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 80/1995 a fost introdus prin Legea nr. 288/2018 şi modificat prin Legea nr. 101/2019, iar art. 4 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 a fost introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 350/2020.

Pentru a justifica îndeplinirea cerinţei noutăţii, instanţa de trimitere a menţionat că nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante pentru ca mecanismul cu caracter preventiv al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

Într-adevăr, este de observat că, potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, îndeplinirea condiţiei noutăţii chestiunii de drept poate rezulta din faptul că nu s-a cristalizat o practică unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei jurisprudenţe neunitare (Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021, paragraful 54).

Astfel, în evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 şi 78).

În ceea ce priveşte opiniile teoretice, colectivele de judecători ale tribunalelor au expus opinii care reflectă ambele soluţii exemplificate în încheierea de sesizare. Întrucât aceste opinii au fost exprimate în cadrul a două din cele cincisprezece curţi de apel, nu se poate concluziona că există premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

În contextul expus rezultă neîndeplinirea cerinţei noutăţii, întrucât chestiunea de drept este generată de o reglementare intrată în vigoare cu mai mulţi ani în urmă, iar datele comunicate de instanţele naţionale nu susţin actualitatea unei aplicări frecvente a normei juridice în sensul că acestea ar suscita recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării lor, creând astfel premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

În ceea ce priveşte condiţia ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudenţa sa că „art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de «chestiune de drept». În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Astfel, această cerinţă de admisibilitate a sesizării se referă la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că este necesar ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept, astfel încât să justifice declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, poate forma obiectul sesizării un text de lege care, ca urmare a interpretării printr-o argumentaţie juridică consistentă şi divergentă, poate primi o aplicare diferită în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Pe de altă parte, soluţionarea cauzei reclamă din partea instanţei care judecă litigiul efortul de a realiza un raţionament judiciar, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative, care, de altfel, sunt în atributul său exclusiv. În procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor de stabilire a raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.

Instanţa de trimitere a justificat îndeplinirea acestei cerinţe arătând că, prin utilizarea metodei interpretării gramaticale şi a metodei interpretării istorico-teleologice, dispoziţiile legale în discuţie sunt susceptibile de interpretări diferite, în sensul că prin aplicarea primei ar rezulta că şi contractul de credit trebuie să fie încheiat doar în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul, iar, conform celei de-a doua, condiţia priveşte doar contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, nu şi contractul de credit.

Condiţia prevăzută de art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 are următorul conţinut: „prezintă, în copie, un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soţia/soţul”.

Instanţa de trimitere a considerat că, prin utilizarea metodei interpretării gramaticale, dată fiind folosirea conjuncţiei disjunctive „sau” şi a formei de singular a adjectivului participial „încheiat”, se poate concluziona că cerinţa prevăzută în partea finală a tezei I a art. 4 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 se referă la ambele contracte.

Atunci când subiectul este multiplu şi termenii sunt coordonaţi prin conjuncţia disjunctivă „sau”, acordul predicatului se face de regulă la singular, dacă se presupune selecţia unuia dintre termeni, însă textul legal nu implică aplicarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul, ci a celor privind acordul substantivului multiplu aflat în raport de coordonare disjunctivă cu adjectivul participial.

Adjectivul (inclusiv cel participial) se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat; astfel, când determină mai multe substantive, iar adjectivul este situat după acestea, dacă se doreşte indicarea faptului că participiul se referă la ambele posibilităţi (ambele elemente pot fi purtătoare ale caracteristicii), acordul adjectivului participial cu substantivul multiplu se face la plural, însă în cazul coordonării disjunctive (prin „sau”, „ori”, „fie”), unde conjuncţia implică alegerea uneia dintre variante, acordul se realizează, de regulă, la singular.

Interpretarea gramaticală, care presupune operaţiunea de lămurire a sensului exact al normei juridice în procesul aplicării sale, implică nu numai utilizarea unor reguli gramaticale, dar şi identificarea sensului juridic al termenilor utilizaţi. Astfel, în interpretarea gramaticală, trebuie determinat sensul noţiunii „contract încheiat în nume propriu”, această din urmă sintagmă fiind destinată să facă diferenţa faţă de un contract încheiat în numele şi/sau pe seama altei persoane.

Instanţa sesizată este cea care trebuie să stabilească în ce măsură, în situaţia de fapt a speţei, este asigurată realizarea scopului normei, acela de a oferi beneficiul în discuţie persoanei care are calitatea cerută de lege, raportat la conţinutul şi întinderea obligaţiilor concrete asumate de aceasta prin contractul încheiat.

Astfel, pe de o parte, chestiunea care formează obiectul sesizării nu implică o interpretare a normei îndoielnice, imperfecte, lacunare sau neclare printr-o argumentaţie juridică consistentă, ci aplicarea unor reguli de interpretare pentru a determina modul în care textului legal trebuie să i se dea eficienţă în situaţia factuală concretă dedusă judecăţii. Prin urmare, nu se poate reţine o dificultate de interpretare a dispoziţiilor legale care formează obiectul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că nu este îndeplinită condiţia caracterului veritabil al problemei de drept.

Pe de altă parte, rezultatul utilizării celor două metode de interpretare nu este diferit, dimpotrivă, atât metoda gramaticală, cât şi cea teleologică conduc la acelaşi rezultat, ceea ce determină concluzia că, nici din această perspectivă, nu este justificată utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune respingerea sesizării ca inadmisibilă.