Decizia nr. 246 din 23 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.919/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 1.429/103/2023*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a dispus din oficiu, prin Încheierea din 7 noiembrie 2024, astfel cum a fost complinită la data de 15 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 1.429/103/2023*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 160 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, după încadrarea într-o funcţie contractuală în cadrul unei primării cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată şi stabilirea coeficientului de salarizare sub nivelul funcţiei de viceprimar, implicit gradaţia la care este îndreptăţit angajatul, este posibilă diminuarea unilaterală a coeficientului de salarizare, fără motivare, prin hotărâre a consiliului local, în condiţiile în care fişa postului rămâne aceeaşi, salariatul nu este sancţionat disciplinar şi nici nu i se impută neîndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii contractuale şi nu este încheiat niciun act adiţional la contractul de muncă. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii): ” Art. 160. – (1) Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. (2) Salariul de bază reprezintă componenta fixă a remuneraţiei brute plătite unui salariat pentru munca pe care o prestează pe parcursul unei luni calendaristice, în care nu sunt incluse sporurile, indemnizaţiile şi alte adaosuri. (3) Salariul de bază minim brut reprezintă suma minimă la care are dreptul salariatul pentru munca prestată, stabilit prin act normativ sau prin contractul colectiv de muncă aplicabil, conform prevederilor art. 162 alin. (1). (4) Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată reprezintă suma stabilită anual prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164, corespunzătoare programului normal de muncă, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de trai şi de muncă, în special a gradului de adecvare a salariului minim, în vederea asigurării unui nivel de trai decent.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 11. – (1) Pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în urma consultării organizaţiei sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor. (2) Nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV. (3) Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25. (4) Nivelul veniturilor salariale se stabileşte, în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli. (5) Angajarea, promovarea, avansarea în gradaţie a personalului prevăzut la alin. (1) se fac cu respectarea prevederilor prezentei legi, precum şi a celorlalte reglementări specifice funcţionarilor publici şi personalului contractual.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ la data de 22 iunie 2023, cu nr. 1.429/103/2023*, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii unitatea administrativ-teritorială comuna Icuşeşti şi primarul comunei Icuşeşti, anularea Dispoziţiei nr. xx/3.04.2023 a primarului comunei Icuşeşti şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia; anularea Hotărârii Consiliului Local al Comunei Icuşeşti nr. xx/23.02.2023; obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând diferenţa drepturilor salariale lunare aferente perioadei 1.01.2023-31.05.2023 şi în continuare, precum şi toate drepturile asimilate reprezentând contribuţii, precum şi despăgubiri corespunzătoare prejudiciului suferit, ca urmare a neexecutării de către pârâţi a obligaţiilor contractuale de plată a salariului.

În motivare reclamantul a arătat, în esenţă, că, prin dispoziţia contestată, în mod nelegal şi nejustificat i-a fost diminuat coeficientul de salarizare de la 2,73 – gradaţia 4 conform vechimii în muncă de la 15-20 ani la angajare (prevăzut în contractul individual de muncă) la 2,09.

Totodată, a arătat că prevederile legale invocate în preambulul dispoziţiei atacate, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022), precizează la art. 1 alin. (1) că, prin derogare de la prevederile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2023, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor de funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2022, fără a se depăşi valoarea nominală pentru anul 2022 stabilită potrivit anexelor la Legea-cadru nr. 153/2017, în contradicţie totală cu micşorarea coeficienţilor şi, respectiv, a salariului lunar, cât şi cu neaplicarea procentului de majorare de 10%.

Prin întâmpinare, pârâta unitatea administrativ-teritorială comuna Icuşeşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile cu privire la anularea hotărârii consiliului local, iar cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării ce rezultă din prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a reţinut că singura condiţie de admisibilitate a unei astfel de sesizări, în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept să nici nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Odată verificată îndeplinirea acestei condiţii, sesizarea este obligatorie, având în vedere modalitatea de formulare a textului: „completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac (…) va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Prin urmare, instanţa de sesizare a opinat că nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidenţă că ceea ce a intenţionat legiuitorul delegat a fost ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Reclamantul are calitatea de personal contractual, de execuţie, în cadrul compartimentului din aparatul de specialitate al primarului, fiind angajat în funcţia contractuală de inspector de mediu, astfel cum rezultă din contractul său individual de muncă.

În concluzie, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prezentul litigiu are ca obiect stabilirea şi plata drepturilor salariale, reclamantul are calitatea de personal contractual în cadrul unei primării, fiind plătit din fonduri publice, iar asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze instanţa supremă nu a statuat şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul a fost de acord cu sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, apreciind că nu este o sancţiune diminuarea coeficientului de salarizare în discuţie.

Pârâţii au considerat că doar prin hotărâre a consiliului local se putea stabili modificarea coeficientului de salarizare din contractul individual de muncă şi nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul primăriilor salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a reţinut că aspectele care se impun a fi lămurite în prezenta cauză vizează modalitatea în care salariul unei persoane care face parte din personalul contractual angajat ca inspector de mediu în cadrul primăriei poate fi redus, fără să fie încălcate dispoziţiile art. 160 din Codul muncii, prin diminuarea salariului de bază stabilit la data încadrării în muncă.

Instanţa de sesizare a reţinut prevederile art. 11, precum şi ale art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, arătând totodată că adoptarea Hotărârii Consiliului Local Icuşeşti nr. xx/23.02.2023, în baza căreia s-a dispus reducerea coeficientului de salarizare la care s-a raportat stabilirea salariului de bază al reclamantului, are drept justificare prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

Prin Decizia nr. 11 din 17 iunie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 2 august 2024, s-a stabilit că reglementările Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 sunt aplicabile şi funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, chiar dacă prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu modifică sistemul de stabilire a salariilor de bază din familia ocupaţională „Administraţie” cuprins în art. 11 din aceeaşi lege-cadru, relevante fiind considerentele de la paragrafele 74-80 ale acestei decizii, citate integral în cuprinsul încheierii de sesizare.

Instanţa de trimitere a menţionat în final că recunoaşte competenţa organelor legislative locale de stabilire a salariilor angajaţilor, fie ei funcţionari publici sau personal contractual, dar are în vedere că dispoziţiile legale în baza cărora îşi justifică demersul de reducere a salariului de bază trebuie să aibă o abordare coerentă a salarizării, cu stabilirea unor criterii previzibile şi deplin transparente, pentru respectarea principiilor salarizării pentru munca depusă şi a normelor generale ale dreptului muncii. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din răspunsurile transmise a rezultat că instanţele naţionale nu au identificat practică judiciară.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii relevante, în ordine cronologică: – Decizia nr. 1 din 19 februarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 28 martie 2024, care, deşi a vizat stabilirea drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale, a interpretat dispoziţiile art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a reţinut, conform paragrafului 82, că ordonatorul de credite beneficiază de o deplină libertate de stabilire a cuantumului salariilor de bază, în exprimarea principiilor descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, singurele restricţii legale referindu-se la salariul minim brut pe ţară, ca limită minimă, şi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar, ca limită maximă, această dezlegare fiind în conformitate cu deciziile Curţii Constituţionale menţionate în cuprinsul acestei decizii de recurs în interesul legii; – Decizia nr. 11 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 2 august 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că dispoziţiile art. I alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020), ale art. I alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021), şi ale art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 sunt aplicabile şi funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, chiar dacă prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu modifică sistemul de stabilire a salariilor de bază din familia ocupaţională „Administraţie” cuprins în art. 11 din aceeaşi lege-cadru, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 73-80 ale acestei decizii; – Decizia nr. 31 din 10 februarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 9 aprilie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţinându-se că există o dezlegare referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, dată prin Decizia nr. 11 din 17 iunie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Cu privire la dispoziţiile art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituţională a reţinut că soluţia legislativă care deleagă competenţa legiuitorului de stabilire a salariului de bază al funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării, consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora către consiliul local, consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, respectiv către ordonatorul de credite, pentru stabilirea salariului lunar, reprezintă o excepţie de la principiul legalităţii sistemului de salarizare, opţiunea legiuitorului pentru adoptarea acestei soluţii legislative fiind justificată prin invocarea, în cuprinsul art. 6 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, a dispoziţiilor art. 120 din Constituţie privind principiile de bază ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale. De asemenea, a observat că Legea-cadru nr. 153/2017 consacră criterii clare pentru stabilirea salariului de bază şi a salariului lunar al personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, criterii care sunt obligatorii pentru acestea din urmă. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a mai arătat că reglementarea modului de stabilire a veniturilor lunare pentru personalul plătit din fonduri publice din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 (limita minimă – salariul minim brut pe ţară şi limita maximă – indemnizaţia lunară corespunzătoare funcţiei de viceprimar/vicepreşedinte al consiliului judeţean), este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de responsabilitatea, complexitatea şi riscurile funcţiilor specifice în cadrul acestei categorii de personal, diferită de alte categorii de personal plătit din fonduri publice (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 668 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 13 iunie 2023, Decizia nr. 676 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 23 mai 2023). X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar, conform art. 1 din actul normativ menţionat, domeniul de aplicare cuprinde procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanţa de urgenţă se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În contextul normativ evocat mai sus, admisibilitatea sesizării prealabile întemeiate pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) sesizarea să fie formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) obiectul procesului să se încadreze în categoriile prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; (iii) sesizarea să vizeze o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dispoziţiile citate anterior au caracterul unor norme speciale în raport cu normele de drept comun prin care este reglementată sesizarea prealabilă în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, cuprinse în art. 519-521 din Codul de procedură civilă, urmând a se completa însă cu acestea, în mod corespunzător, aşa cum prevede expres art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Verificând condiţiile de admisibilitate astfel prezentate, se constată că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept şi nici aceea ca instanţa supremă să nu fi statuat cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor subsumate cererii de pronunţare a hotărârii prealabile.

Cu privire la condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, care poate face obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că în mod eronat instanţa de trimitere a considerat, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare, că sesizarea este obligatorie în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice şi nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că sesizarea se dispune cu titlu imperativ şi nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu se defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, însă lămurirea sensului acesteia se va face ţinând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanţei de urgenţă şi de necesitatea completării, conform art. 4, a dispoziţiilor speciale ale ordonanţei de urgenţă cu prevederile dreptului comun cuprinse în Codul de procedură civilă şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudenţă care a dezvoltat noţiunea autonomă a „chestiunii de drept”, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

Astfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a înţeles să ţină seama de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”, apreciind că, în coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Din contextul legislativ expus rezultă că procedura specială prevăzută de ordonanţa de urgenţă prezintă caracteristicile esenţiale ale procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aşa cum aceasta este reglementată de dispoziţiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferenţele specifice care rezultă din conţinutul dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă, referitoare la caracterul de noutate şi instanţa competentă care formulează sesizarea.

Mai mult, eroarea în care s-a aflat instanţa de trimitere rezultă şi din împrejurarea că, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care folosesc noţiunea de „chestiune de drept”, în preambulul ordonanţei de urgenţă legiuitorul delegat foloseşte chiar sintagma „chestiuni dificile de drept”, intenţionând să accentueze astfel că nu orice chestiuni de drept, ci doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept sunt cele care pot forma obiectul procedurii. Potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, preambulul reprezintă unul dintre elementele constitutive ale actului normativ (alături de titlu, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii actului), fiind cel care enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării (conform art. 43 din aceeaşi lege).

Această statuare este în acord cu întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual, care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenţei instanţelor naţionale.

Pe de altă parte, raţiunea instituirii condiţiilor formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, contrar opiniei exprimate de instanţa de trimitere, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanţa de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat, în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

O primă constatare ce pledează pentru concluzia inadmisibilităţii sesizării este aceea că instanţa de trimitere nu a furnizat niciun argument de natură a contura existenţa, în cauza cu care este învestită, a unei veritabile chestiuni de drept, fiind de observat că, prin argumentele expuse, instanţa de trimitere prezintă o interpretare clară şi argumentată a prevederilor legale subsumate întrebării formulate, fără a reliefa niciun argument de natură a caracteriza normele analizate ca având un conţinut neclar, echivoc sau susceptibil de interpretări diferite, ce comportă riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare.

În ceea ce priveşte condiţia negativă ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, se constată că prin Decizia nr. 11 din 17 iunie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile art. I alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, ale art. I alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi ale art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 sunt aplicabile şi funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, chiar dacă prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu modifică sistemul de stabilire a salariilor de bază din familia ocupaţională „Administraţie” cuprins în art. 11 din aceeaşi lege-cadru.

Considerentele menţionate în cuprinsul Deciziei nr. 11 din 17 iunie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii la paragrafele 74-80, reluate în punctul de vedere al instanţei de trimitere, oferă repere lipsite de echivoc în privinţa modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, sub aspectul determinării salariilor personalului din familia ocupaţională „Administraţie”, astfel că la data soluţionării prezentei sesizări nu subzistă condiţia ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept supuse analizei în prezentul dosar.

Pentru aceste considerente, se constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel că se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.