Decizia nr. 6/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 442/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 442/1/2025 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Mariana Constantinescu, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, expunând orientările jurisprudenţiale identificate de autorul sesizării, arată că procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare, potrivit căreia judecarea de către curţile de apel a contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor (Comisia), constituită în cadrul tribunalelor, prin care s-au soluţionat cereri de compensaţie financiară sau cereri privind acordarea unui avans din aceasta, se face în complet specific apelului, format din doi judecători, cu citarea contestatorului (victimei) şi participarea procurorului, iar soluţionarea contestaţiei se face prin decizie, care este definitivă.

În argumentarea punctului său de vedere a susţinut că hotărârea pronunţată de această comisie nu constituie un act administrativ-jurisdicţional; comisia prevăzută de art. 28 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, cu modificările şi completările ulterioare, este o formaţiune jurisdicţională din cadrul instanţei judecătoreşti; contestaţia prevăzută de art. 31 alin. (6) din aceeaşi lege nu este o acţiune directă, ci continuă procesul jurisdicţional iniţiat în faţa Comisiei, astfel încât intră în sfera procedurii necontencioase.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea sesizării cu recurs în interesul legii, formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Membrii completului întreabă cum receptează procurorul general norma introdusă prin Legea nr. 272/2024 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, respectiv dacă, pe viitor, jurisdicţia va fi privită tot ca o jurisdicţie civilă şi cum se va reflecta asupra dezlegării date prin prezenta decizie.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin arată că toate hotărârile judecătoreşti transmise de instanţele naţionale în cauza de faţă sunt pronunţate înaintea modificării intervenite prin Legea nr. 272/2024 şi apreciază că o asemenea discuţie nu ar fi utilă dezlegării pendinte.

Preşedintele completului declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 20 februarie 2025, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii, vizând următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 211/2004), astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 272/2024 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor (Legea nr. 272/2024) : – contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, se judecă în complet format din unul, doi sau trei judecători? – ce reguli de procedură sunt aplicabile judecăţii contestaţiei anterior menţionate, regulile din apel, din recurs sau cele prevăzute de art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 211/2004?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 februarie 2025, formându-se Dosarul nr. 442/1/2025, cu termen de soluţionare la 26 mai 2025. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov rezultă că problema de drept ce a creat practica judiciară divergentă vizează, în esenţă, procedura de judecată în calea de atac declarată împotriva hotărârilor prin care o comisie formată din doi judecători de la tribunal soluţionează cererile de acordare a compensaţiilor financiare sau a unui avans din acestea, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 211/2004, în condiţiile în care acest act normativ cu caracter special nu reglementează niciun aspect de procedură privind judecata căii de atac a contestaţiei, care se soluţionează de către curtea de apel. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 28. – (1) Cererea de compensaţie financiară se depune la tribunalul în a cărui circumscripţie domiciliază victima şi se soluţionează de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituite în fiecare tribunal. (2) Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor este alcătuită din cel puţin 2 judecători specializaţi în materie penală, desemnaţi pentru o perioadă de 3 ani de adunarea generală a judecătorilor tribunalului. (3) Adunarea generală a judecătorilor tribunalului desemnează, pentru o perioadă de 3 ani, şi un număr egal de judecători supleanţi ai judecătorilor care alcătuiesc Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor. (4) Judecătorii supleanţi prevăzuţi la alin. (3) participă la soluţionarea cererilor de compensaţii financiare în cazul imposibilităţii de participare a unuia sau a ambilor judecători care alcătuiesc Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor. (5) Secretariatul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor este asigurat de unul sau mai mulţi grefieri, desemnaţi de preşedintele tribunalului.” ” Art. 30. – (1) Victima poate solicita Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor un avans din compensaţia financiară, în limita unei sume echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe ţară stabilite pentru anul în care victima a solicitat avansul. (2) Avansul se poate solicita prin cererea de compensaţie financiară sau printr-o cerere separată, care poate fi formulată oricând după sesizarea organelor de urmărire penală şi cel mai târziu în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de compensaţie. Dispoziţiile art. 29 se aplică în mod corespunzător în cazul în care avansul este solicitat printr-o cerere separată, în care se menţionează şi stadiul procedurii judiciare. (3) Avansul din compensaţia financiară se acordă victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României sau, în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului României, dacă victima este cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România şi procesul penal se desfăşoară în România. (4) Cererea victimei privind acordarea unui avans din compensaţia financiară se soluţionează în termen de 30 de zile de la data solicitării, de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor. (…)” ” Art. 31. – (1) Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui avans din compensaţia financiară se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea victimei. (2) Participarea procurorului este obligatorie. (3) În vederea soluţionării cererii, Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor în complet format din doi judecători poate să audieze persoane, să solicite documente şi să administreze orice alte probe pe care le consideră utile pentru soluţionarea cererii. (4) Soluţionând cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor în complet format din doi judecători poate pronunţa, prin hotărâre, una dintre următoarele soluţii: a) admite cererea şi stabileşte cuantumul compensaţiei financiare sau, după caz, al avansului din aceasta; b) respinge cererea dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea compensaţiei financiare sau, după caz, a avansului din aceasta. (5) Hotărârea prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta se comunică victimei. (6) Hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare.” IV. Examenul practicii judiciare

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a arătat că pe rolul curţii s-au aflat şi se mai află contestaţii formulate împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor de acordare a compensaţiilor financiare sau a unui avans din acestea, de către comisiile special constituite la nivelul Tribunalului Braşov şi al Tribunalului Covasna, în baza Legii nr. 211/2004.

Dacă în ceea ce priveşte aceste comisii în lege se arată că sunt formate din cel puţin 2 judecători specializaţi în materie penală, precum şi că cererea se soluţionează cu citarea victimei, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin hotărâre, şi că se pot administra orice probe, pentru judecata căii de atac a contestaţiei nici noul act normativ nu clarifică niciunul dintre elementele care conturează procedura de judecată aplicabilă.

Această împrejurare generează dificultăţi în practică, deoarece terminologia adoptată pentru calea de atac reglementată nu se regăseşte nici în Codul de procedură civilă şi nici în Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară (Legea nr. 304/2022), pentru o situaţie similară.

Pe de altă parte, căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă sunt de mai multe feluri, iar judecata fiecăreia prezintă un anumit specific.

Nu în ultimul rând, este de remarcat faptul că, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004 prevedea calea de atac a recursului [„(6) Hotărârea poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare.”].

În jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov, identificată anterior adoptării Legii nr. 272/2024, contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, s-a judecat în şedinţă publică, în complet format din trei judecători, cu citarea victimei şi cu participarea procurorului, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 211/2004; contestaţia a fost soluţionată printr-o hotărâre denumită decizie, cu privire la care s-a apreciat că este definitivă.

Verificând jurisprudenţa instanţelor naţionale, s-a constatat existenţa unei practici neunitare, fiind identificate în acest sens hotărâri definitive pronunţate de alte curţi de apel, din analiza cărora rezultă că în problema juridică anterior expusă s-au conturat trei opinii jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare s-a apreciat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 211/2004, contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, se judecă în complet format din trei judecători; judecata contestaţiei se realizează în şedinţă publică, cu citarea victimei şi cu participarea procurorului; hotărârea care se pronunţă în contestaţie este decizie; hotărârea pronunţată în calea de atac în discuţie este definitivă.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 211/2004, contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, se judecă în complet format din doi judecători; judecata contestaţiei se realizează în şedinţă publică, cu citarea victimei şi cu participarea procurorului; hotărârea care se pronunţă în contestaţie este decizie; hotărârea pronunţată în calea de atac în discuţie este definitivă.

Într-o a treia orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 211/2004, contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, se judecă în complet format dintr-un singur judecător; judecata contestaţiei se realizează în şedinţă publică, cu citarea victimei şi cu participarea procurorului; sunt aplicabile regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru judecata în primă instanţă; hotărârea care se pronunţă în contestaţie este sentinţă; hotărârea pronunţată în calea de atac în discuţie este definitivă.

În ceea ce priveşte regulile de procedură, exceptând cea de-a treia ipoteză, nu s-a putut identifica, din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, dacă au fost aplicate regulile specifice apelului sau cele ce caracterizează recursul [exemplu: inadmisibilitatea administrării altor probe în afară de înscrisuri, încadrarea motivelor invocate de parte în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sub sancţiunea nulităţii]. V. Opinia titularului sesizării – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a apreciat că, întrucât problemele de drept expuse au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, este necesar ca, printr-o decizie obligatorie, să se stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, astfel încât, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă şi ale art. 18 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022, se impune exercitarea atribuţiilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru promovarea unui recurs în interesul legii. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială, potrivit căreia judecarea de către curţile de apel a contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalelor, prin care s-au soluţionat cereri de compensaţie financiară sau cereri privind acordarea unui avans din aceasta, se face în complet format din doi judecători, în şedinţă publică, cu citarea contestatorului (victimei) şi participarea procurorului, iar soluţionarea contestaţiei se face prin decizie, care este definitivă.

În argumentarea acestui punct de vedere, procurorul general a arătat că hotărârea pronunţată de această comisie nu constituie un act administrativ-jurisdicţional în sensul definiţiilor conţinute de art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), întrucât natura jurisdicţională a activităţii Comisiei şi faptul că hotărârea pronunţată de aceasta prezintă caracterul de hotărâre judecătorească se opun unei atari calificări.

Prin urmare, în considerarea naturii juridice a Comisiei prevăzute de art. 28 din Legea nr. 211/2004, aceea de formaţiune jurisdicţională din cadrul instanţei judecătoreşti, contestaţia prevăzută de art. 31 alin. (6) din aceeaşi lege nu este o acţiune directă, nu iniţiază un nou proces, ci continuă procesul jurisdicţional iniţiat în faţa Comisiei, având ca scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate. În consecinţă, această cerere intră în domeniul de aplicare a procedurii necontencioase, astfel cum este enunţat în art. 527 din Codul de procedură civilă.

Din interpretarea sistemică şi teleologică a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, în contextul tuturor celorlalte prevederi din cuprinsul acestei legi, precum şi din cuprinsul Codului de procedură civilă rezultă în mod clar că legiuitorul a avut intenţia de a înlocui calea de atac a recursului şi alte căi de atac asimilabile recursului cu calea de atac a apelului, respectiv cu alte căi de atac asimilabile apelului, cum este cazul contestaţiei prevăzute de art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004.

În concluzie, procurorul general a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 272/2024, contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, se judecă în complet specific apelului, format din doi judecători; regulile de procedură aplicabile judecării contestaţiei anterior menţionate sunt regulile judecării apelului în procedura necontencioasă, prevăzute de art. 534 din Codul de procedură civilă, completate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 211/2004. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă au fost respinse, ca inadmisibile, recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel prin care au fost soluţionate contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile constituite în cadrul tribunalelor pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor unor infracţiuni (deciziile nr. 1.456 din 23 iunie 2021, nr. 1.748 din 5 octombrie 2022, nr. 1.185 din 24 aprilie 2024).

În esenţă, s-a reţinut că, dată fiind materia specifică pe care se grefează litigiul dedus judecăţii, regimul căilor de atac este cel prevăzut de legea specială – Legea nr. 211/2004 -, fără posibilitatea completării sau adăugării altor căi de atac. Legea specială, care reglementează compensaţiile financiare acordate victimelor infracţiunilor, nu prevede o cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, astfel încât această hotărâre este definitivă. Conform art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la legalitatea căilor de atac, o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta. Faţă de aceste prevederi legale, decizia pronunţată de curtea de apel asupra contestaţiei reglementate de art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004 nu este supusă recursului. Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept. În afară de căile de atac prevăzute de lege, părţile nu se pot folosi de alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Îi revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică, care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, şi, implicit, şi a căilor de atac. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, au apreciat că, în cazul contestaţiei formulate împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită în cadrul tribunalelor, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, calea de atac se judecă în complet format din doi judecători, după regulile specifice judecării căii de atac a apelului din procedurile necontencioase. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Sesizarea cu recurs în interesul legii întruneşte condiţiile de admisibilitate descrise în cuprinsul art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind formulată de unul dintre titularii legali ai mecanismului de unificare a practicii judiciare, respectiv Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov. Sesizarea este privitoare la o problemă de drept reală, care este legată de regulile procedurale aplicabile contestaţiei formulate împotriva hotărârii Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, constituită la nivelul tribunalelor, prin care s-a soluţionat cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta şi a cărei reglementare se regăseşte în cuprinsul art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004.

Astfel, se solicită o statuare cu valoare obligatorie şi în scopul unificării jurisprudenţei instanţelor în privinţa determinării numărului de judecători care fac parte din completul ce judecă contestaţia, dacă acesta trebuie să fie compus din unul, doi sau trei judecători, şi, de asemenea, în privinţa determinării regulilor de procedură aplicabile judecăţii acestei contestaţii, dacă pot fi cele specifice apelului, recursului ori cele prevăzute în cuprinsul art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 211/2004.

Chestiunea de drept este reală şi a fost determinată de caracterul lacunar, eliptic al normei supuse interpretării şi care s-a accentuat odată cu modificarea adusă variantei iniţiale a textului art. 31 alin. (6) din lege – care stabilea că „Hotărârea poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare” – prin art. 49 din titlul IV „Modificarea şi completarea unor legi speciale” al Legii nr. 76/2012, în contextul armonizării fondului legislativ existent cu prevederile noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 134/2010), prin prevederea în sensul că „Hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare”, ceea ce a condus la apariţia unei instituţii procesuale sui generis, inedită în peisajul căilor de atac specifice procedurii civile, şi a unei jurisprudenţe neunitare a instanţelor sub aspectul abordării procesuale a acesteia, în absenţa conturării prin norme pozitive a regimului său juridic.

Sesizarea a fost însoţită de hotărâri judecătoreşti definitive care provin toate de la secţiile civile ale mai multor curţi de apel (aceste litigii fiind considerate civile şi judecate în acest regim juridic) şi care relevă interpretarea şi aplicarea diferite date prevederii cuprinse în art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004, conturându-se trei curente jurisprudenţiale: – primul, care ilustrează o compunere a completului în trei judecători şi aplicarea unor reguli de soluţionare a contestaţiei caracterizate prin judecarea acesteia în şedinţă publică, cu citarea victimei şi cu participarea procurorului, prin decizie care are caracter definitiv; – al doilea, care ilustrează o compunere a completului în doi judecători şi aplicarea unor reguli de soluţionare a contestaţiei caracterizate prin judecarea acesteia în şedinţă publică, cu citarea victimei şi cu participarea procurorului, prin decizie care este definitivă; – al treilea, care ilustrează o compunere a completului într-un singur judecător, specific soluţionării unei acţiuni directe de primă instanţă, cu aplicarea unor reguli de soluţionare a contestaţiei caracterizate prin judecarea acesteia cu citarea victimei şi cu participarea procurorului, prin sentinţă civilă care are caracter definitiv.

Este nerelevant sub aspectul admisibilităţii sesizării faptul că prin niciuna dintre hotărârile comunicate nu este realizată în mod explicit o analiză/interpretare asupra dispoziţiei legale care interesează prezenta dezlegare, nici sub aspectul compunerii completului de judecată şi nici sub aspectul regulilor de procedură aplicabile contestaţiei, fiind indiscutabil că instanţele care au soluţionat aceste cauze au avut viziuni diferite asupra înţelesului şi aplicării normei art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004, relevate de compunerea diferită a completurilor din cadrul curţilor de apel, în unul, doi sau trei judecători, aspect care a influenţat şi s-a reflectat în determinarea diferită a naturii juridice a căii de atac ori a regulilor de procedură ce au fost aplicate acesteia, corespunzător regulilor de judecată în primă instanţă, în apel sau în recurs.

Or, aşa cum s-a statuat deja în jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 8 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 25 iunie 2021 (paragraful 50), lipsa unei deliberări explicite asupra unei probleme de drept nu semnifică faptul că această deliberare nu există, ci că, în realitate, la momentul constituirii completului problema de drept era tranşată, deci epuizată sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale apreciate ca incidente. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut în paragraful 51 că „aspectul privitor la alcătuirea instanţei reprezintă o veritabilă măsură jurisdicţională, adoptată în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, reiese şi din valenţa pe care legiuitorul i-o dă acestui element al judecăţii atunci când sancţionează încălcarea respectivelor dispoziţii legale, exempli gratia prin instituirea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă ori prin instituirea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, în ambele cazuri compunerea completului neformând obiectul unei dezlegări exprese a instanţei de judecată cu privire la temeiul juridic incident”. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Soluţionarea pe fond a problemelor supuse atenţiei pe calea prezentului recurs în interesul legii presupune o scurtă evocare a domeniului de reglementare al capitolului V „Acordarea de către stat a compensaţiilor financiare victimelor unor infracţiuni” al Legii nr. 211/2004 şi, mai departe, un recurs la principiile şi regulile de drept comun incidente materiei reglementate pentru corecta determinare a regimului juridic aplicabil „contestaţiei” prevăzute de art. 31 alin. (6) din acelaşi act normativ.

Mecanismul juridic instituit de legiuitor pentru a face posibilă acordarea de către stat a compensaţiilor financiare victimelor unor infracţiuni, descris în cuprinsul art. 28, art. 31 alin. (1) şi (2), art. 32 şi 33 din Legea nr. 211/2004, în elementele sale esenţiale, presupune: – formularea unei cereri de compensaţie financiară ori a uneia de acordare a unui avans din această compensaţie, adresată Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor din cadrul tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază victima. Cererea se soluţionează în cameră de consiliu, cu citarea victimei şi cu participarea obligatorie a procurorului [art. 28 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 211/2004]; – Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor are obligaţia de a informa organul de urmărire penală sau instanţa învestită cu judecarea infracţiunii ori, după caz, instanţa care judecă acţiunea civilă cu privire la cererea de compensaţie financiară ori cu privire la cererea de acordare a unui avans din compensaţia financiară (art. 32 din Legea nr. 211/2004); – fondurile necesare pentru asigurarea compensaţiei financiare sau a avansului din aceasta pentru victimele infracţiunilor se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, plata sumelor către victimele infracţiunilor fiind realizată prin compartimentele financiare ale tribunalelor în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârilor prin care acestea au fost acordate; statul, prin Ministerul Justiţiei, se subrogă în drepturile victimei pentru drepturile plătite acesteia, iar creanţa statului privind sumele plătite victimei cu titlu de avans din compensaţia financiară este asigurată prin măsurile asigurătorii, care se dispun obligatoriu în procesul penal (art. 33 din Legea nr. 211/2004).

Mai trebuie precizat că, fără a fi străină pronunţării unor soluţii izolate în jurisdicţia penală (ce datează din faza incipientă a aplicării acestei legi), Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, instituită prin dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 211/2004, a fost receptată în doctrină, după modelul său francez, drept o jurisdicţie civilă 1 , arătându-se că „cererile întemeiate pe dispoziţiile capitolului V din Legea nr. 211/2004 au trăsăturile specifice acţiunilor civile în justiţie”. 1 În acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 332, Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, n. 203, p. 188; I. Retca, Natura juridică a hotărârii pronunţate de Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor – Revista Dreptul nr. 9/2007.

În sfârşit, aşa cum s-a menţionat în analiza admisibilităţii recursului în interesul legii, jurisprudenţa anexată sesizării ilustrează soluţionarea contestaţiei reglementate prin dispoziţiile art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004 exclusiv la nivelul secţiilor civile ale curţilor de apel.

Deşi ultima modificare legislativă adusă, prin Legea nr. 272/2024, art. 28 alin. (2) din legea de bază, în sensul în care menţionează că alcătuirea Comisiei se face cu cel puţin doi judecători specializaţi în materie penală desemnaţi de adunarea generală a judecătorilor tribunalului pentru o perioadă de trei ani, pare să indice o schimbare a viziunii legiuitorului asupra naturii juridice a Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, este prematur a se susţine/a documenta la acest moment o atare modificare, mai ales că nu este reflectată în nicio soluţie jurisprudenţială dintre cele care au stat la baza sesizării cu recurs în interesul legii. Având în vedere că divergenţa de jurisprudenţă s-a ivit în legătură cu procedura de judecată a contestaţiei ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate de Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor, în reglementarea iniţială sub care aceasta funcţiona ca jurisdicţie civilă, se înţelege că prezentele dezlegări sunt destinate să uniformizeze activitatea acestui tip de jurisdicţie, observându-se şi că cea mai recentă hotărâre din jurisprudenţa divergentă datează din martie 2024, în timp ce legea modificatoare menţionată a intrat în vigoare în noiembrie 2024.

Acestea fiind stabilite, devine de interes enunţarea art. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă, dispoziţiile sale fiind aplicabile chiar şi altor materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. De asemenea, prezintă relevanţă dispoziţia de principiu a art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care stabileşte că, atunci când o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar, în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, aceasta va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

Aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 31 coroborat cu cele ale art. 28 ale legii, activitatea Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor ori pentru acordarea unui avans din aceasta este una jurisdicţională întrucât Comisia, în complet format din doi judecători, soluţionează cererea în cameră de consiliu, cu citarea victimei, în prezenţa procurorului, a cărui participare este obligatorie; în vederea soluţionării cererii, Comisia poate să audieze persoane, să solicite documente, să administreze orice alte probe pe care le consideră utile, iar în final pronunţă una dintre soluţiile menţionate în cuprinsul alin. (4) al art. 31, prin adoptarea unei hotărâri care se comunică victimei şi care este atacabilă pe calea contestaţiei la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare.

Aşadar, în pofida denumirii sale, care ar putea sugera că este vorba despre un organism administrativ ori administrativ-jurisdicţional, activitatea Comisiei este una care se desfăşoară după toate regulile specifice activităţii jurisdicţionale, ce include administrarea şi evaluarea de probe, pe baza analizei cărora Comisia „spune dreptul”, soluţionând cauza în fond printr-o hotărâre judecătorească.

Comisia prevăzută de art. 28 din lege este organizată şi îşi desfăşoară activitatea în sistemul instanţelor judecătoreşti, nefiind altceva decât o structură jurisdicţională specială, un complet de doi judecători [desemnaţi, prin derogare de la dispoziţiile art. 57 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 304/2022, de adunarea generală a judecătorilor tribunalelor, pe durata unei perioade de trei ani], aşadar, o instanţă de judecată, în sensul restrâns al termenului, care acţionează în vederea soluţionării cererilor de compensaţie financiară ori a celor privind acordarea unui avans din compensaţia financiară formulate de victimele infracţiunilor. Comisia desfăşoară o activitate de judecată propriu-zisă, soluţionând o cerere – de acordare a compensaţiei financiare ori de acordare a unui avans din aceasta – cu plenitudine de jurisdicţie, în primă instanţă.

Prin constituirea unui complet de judecată în număr de doi judecători, care realizează o judecată de primă instanţă a cererilor pe care le reglementează art. 28 şi 30 din lege, dispoziţiile art. 31 coroborat cu cele ale art. 28 din acelaşi act normativ derogă şi de la prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, care instituie regula completului format dintr-un singur judecător pentru cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului sau curţii de apel.

Hotărârea prin care Comisia soluţionează aceste cereri are toate însuşirile unei hotărâri judecătoreşti, fiind un act jurisdicţional prin care are loc aplicarea dreptului la o situaţie de fapt determinată, supus comunicării către titularul cererii şi, mai departe, susceptibil de a fi atacat pe calea specială a contestaţiei.

Activitatea Comisiei se circumscrie, deci, competenţelor instanţelor judecătoreşti, fiind vorba de o competenţă specială în cazul său, care este guvernată de principiile fundamentale ale procesului civil, aşa cum sunt statuate de Codul de procedură civilă.

Pe baza celor anterior prezentate se impune o primă concluzie, anume că, pornind de la natura juridică a Comisiei reglementate de art. 28 din Legea nr. 211/2004 – aceea de formaţiune jurisdicţională din cadrul instanţelor judecătoreşti (tribunalelor), iar nu de organ administrativ ori cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale, care judecă în primă instanţă o cerere de acordare a compensaţiei financiare victimei unei infracţiuni ori de acordare a unui avans din aceasta -, contestaţia prevăzută de art. 31 alin. (6) din aceeaşi lege nu constituie o acţiune directă, aşa după cum a fost tratată în cea de-a treia orientare jurisprudenţială, pentru a putea fi judecată de curtea de apel în complet de unic judecător. Calea contestaţiei exercitate împotriva hotărârii pe care o pronunţă, în temeiul art. 31 alin. (4) din lege, Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor (în alte cuvinte, completul de doi judecători al tribunalului, constituit în baza art. 28 din lege) nu iniţiază un nou proces, ci îl continuă pe cel constituit în faţa Comisiei, la cererea victimei infracţiunii, fiind vorba despre o veritabilă cale de atac, despre o altă etapă procesuală a litigiului, una în care se supune controlului judiciar al instanţei superioare hotărârea pronunţată.

Modul de concepere a mecanismului de acordare a compensaţiilor financiare victimelor unor infracţiuni şi cele câteva elemente procedurale descrise în cuprinsul art. 31 al legii după care se soluţionează o atare cerere – în cameră de consiliu, cu citarea doar a victimei, în lipsa oricărei posibile contradictorialităţi în raport cu făptuitorul/suspectul/inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente -, precum şi plata sumelor stabilite în favoarea victimelor infracţiunilor cu titlu de compensaţie financiară ori de avans din aceasta, din fondurile alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, care se avansează prin compartimentele financiare ale tribunalelor, conturează trăsăturile specifice unei proceduri graţioase, necontencioase în privinţa cadrului legal analizat.

Astfel, trăsăturile esenţiale şi specifice procedurilor necontencioase date de absenţa unui conflict, a unui litigiu, în care sesizarea judecătorului nu urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, intervenţia instanţei fiind necesară doar pentru exercitarea unui control asupra a ceea ce persoana solicită să realizeze, se verifică în cazul procedurii instituite pentru soluţionarea cererilor de compensaţie financiară ori a celor privind acordarea unui avans din aceasta.

Prin urmare, o a doua concluzie este aceea că dreptul comun al acestei proceduri speciale reglementate în cuprinsul art. 31 din Legea nr. 211/2004 se regăseşte în dispoziţiile art. 527 şi următoarele din titlul I cartea a III-a din Codul de procedură civilă, dedicate procedurii necontencioase judiciare.

Sunt, din acest punct de vedere, de interes prevederile art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile care reglementează procedura necontencioasă se completează cu cele de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii, şi, de asemenea, cele ale alin. (2) ale aceluiaşi articol, care stipulează că materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse acestor dispoziţii, care se vor completa cu cele ale prezentei cărţi.

În absenţa oricărei reglementări legale a regimului juridic al căii de atac a contestaţiei prevăzute de art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004, concluzia nu poate fi decât aceea a unei căi de atac ordinare, devolutive, care supune hotărârea primei instanţe atât unui control în legalitate, cât şi de temeinicie, având, deci, o fizionomie similară căii de atac a apelului din procedura judiciară de drept comun.

Aceasta întrucât, potrivit reglementării noului Cod de procedură civilă, recursul a fost consacrat ca o cale extraordinară de atac, atât prin raportare la obiectul său, cât şi prin raportare la motivele îngăduite pentru care este supusă instanţei de recurs competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că această cale de atac trebuie să fie expres nominalizată de legiuitor pentru a putea discuta despre existenţa ei, neputând fi dedusă pe cale implicită ori din tăcerea legii. Pe cale de consecinţă, orice echivalenţă între calea de atac a contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004 şi calea de atac a recursului este exclusă.

De altfel, acest regim procesual – de cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă – al căii de atac speciale a contestaţiei se armonizează cu dreptul comun al procedurilor necontencioase, respectiv cu prevederile art. 534 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră calea de atac a apelului împotriva încheierilor prin care se soluţionează cererile formulate în regimul procedurilor necontencioase de drept comun.

Concluzia se verifică şi din perspectivă istorică, observându-se că actuala contestaţie a înlocuit recursul pe care art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004 l-a reglementat în forma sa iniţială, de până la modificarea adusă prin Legea nr. 76/2012. Astfel, calea de atac a recursului anterior reglementată era cea aflată sub regimul art. 304 1 din Codul de procedură civilă din 1865, întrucât era singura cale de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii de primă instanţă, având, aşadar, tipologia unui recurs total devolutiv, similar căii de atac a apelului.

Deoarece această tipologie a fost cu totul eliminată ori înlocuită cu apelul, ca singura cale de control judiciar devolutivă, sub regimul noului Cod de procedură civilă (în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 7 şi 9 din Legea nr. 76/2012) şi din nevoia de armonizare a legislaţiei existente cu noua reglementare procesual-civilă, legiuitorul a intervenit expres în materiile speciale reglementate de Codul de procedură civilă, înlocuind recursul cu apelul, ceea ce s-a întâmplat inclusiv în privinţa căii de atac prevăzute în procedurile necontencioase de drept comun.

Întrucât, pentru motivele arătate, calea de atac a contestaţiei prevăzută în cuprinsul art. 31 alin. (6) din Legea nr. 211/2004, ce a înlocuit calea de atac a recursului devolutiv aflat sub regimul de reglementare al art. 304 1 din Codul de procedură civilă din 1865, existent în corpul normei până în anul 2012, are o fizionomie juridică similară căii de atac a apelului (singura care diferă fiind denumirea), şi întrucât, potrivit art. 59 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 304/2022, apelurile se judecă în complet de doi judecători, completul de judecată al curţii de apel care soluţionează contestaţia trebuie format din doi judecători.

Acest aspect, reflectat în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, concordă cu natura necontencioasă a procedurii în care se soluţionează cererile victimelor infracţiunilor pentru acordarea compensaţiei financiare sau a unui avans din aceasta şi cu concepţia de ansamblu a noului Cod de procedură civilă în privinţa căilor de atac din procesul civil, în timp ce cea dintâi orientare jurisprudenţială pare a menţine reflexul constituirii completului de judecată în trei judecători, specific reglementării anterioare pe care a cunoscut-o art. 31 alin. (6) din lege, în care calea de atac era recursul. Acesta este, de altfel, singurul element dintre cele de ordin procedural care evocă aplicarea regulilor specifice recursului în privinţa contestaţiei, în cea dintâi orientare jurisprudenţială, care nu a relevat însă şi o limitare a controlului judiciar la motivele ori probele îngăduite în calea de atac a recursului.

Mai departe, sub aspectul regulilor de procedură aplicabile judecăţii căii de atac speciale a contestaţiei, ce poate fi exercitată împotriva hotărârii Comisiei, trebuie ţinut seama de faptul că aceasta conservă natura necontencioasă a procedurii de primă instanţă. De aceea, regulile de procedură sunt cele date de specificul procedurii necontencioase după care se judecă în primă instanţă astfel de cereri, judecata sa urmând să aibă loc cu citarea victimei şi, desigur, cu participarea obligatorie a procurorului, întrucât obligativitatea prevăzută de lege a participării procurorului la un anume proces se menţine şi în calea de atac.

Pentru aspectele nereglementate în procedura necontencioasă specială, dispoziţiile art. 31 alin. (6) din lege se completează, aşa cum s-a specificat anterior, cu dispoziţiile procedurii necontencioase de drept comun din Codul de procedură civilă [art. 536 alin. (2)], astfel că judecata contestaţiei trebuie să se desfăşoare în cameră de consiliu, iar nu în şedinţă publică, faţă de norma completatoare a art. 534 alin. (5) din Codul de procedură civilă, care stabileşte că apelul – văzut drept calea de atac în procedurile necontencioase de drept comun echivalent al contestaţiei din prezenta analiză – se judecă în cameră de consiliu.

În sfârşit, aşa cum s-a apreciat în mod unanim în jurisprudenţa anexată sesizării cu recurs în interesul legii şi fără a constitui, din acest motiv, o chestiune necesar a fi tranşată în mod expres şi cu titlu obligatoriu, soluţionarea contestaţiei se realizează pe cale de decizie care este definitivă, aşa cum, de altfel, s-a stabilit şi în jurisprudenţa de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,