Decizia nr. 168 din 19 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 13.831/200/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, fiind înregistrate şi opinii ştiinţifice ale Institutului Naţional al Magistraturii, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi Facultăţii de Drept – Departamentul de drept privat din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 25 iunie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 13.831/200/2022, Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: caracterul prescriptibil/imprescriptibil al acţiunii prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.813/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991) „ Art. 32. – (1) În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: (…) b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei

Prin Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. xx din 14.05.2018 (Procesul-verbal sau Procesul-verbal de contravenţie), încheiat de Primăria Municipiului Buzău, pârâtul AB a fost sancţionat, în temeiul art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, cu amenda contravenţională în cuantum de 1.000 lei, pentru fapta contravenţională prevăzută la art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, în sarcina sa reţinându-se că a executat lucrări de construcţii constând în modificarea faţadei locuinţei P+1 şi anexă, lucrări efectuate fără să deţină autorizaţie de construire. Prin acelaşi proces-verbal s-a dispus, ca măsură complementară, sistarea imediată a lucrărilor şi intrarea în legalitate conform Legii nr. 50/1991, măsură care urma să fie realizată până la data de 14.05.2019.

Prin Referatul nr. yy din 1.10.2019, întocmit de Direcţia de Poliţie Locală din cadrul Primăriei Municipiului Buzău („D.P.L.P.M. Buzău”), s-a constatat că pârâtul AB nu s-a conformat măsurilor dispuse prin Procesul-verbal de contravenţie, în sensul obţinerii autorizaţiei de construire până la 14.05.2019. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău cu nr. 13.831/200/2022, reclamanta Primăria Municipiului Buzău a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul AB, obligarea acestuia la desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie de construire la imobilul situat în municipiul Buzău, astfel cum s-a consemnat în Procesul-verbal. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1.154 din 17 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Buzău, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa soluţia de mai sus, prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a art. 32 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 50/1991, dar şi a dispoziţiilor art. 2.517 şi 2.523 din Codul civil.

Raportat la normele legale mai sus menţionate, prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data expirării termenului de intrare în legalitate, respectiv 14.05.2019, având în vedere faptul că dreptul la acţiune al reclamantului, prevăzut de art. 32 din Legea nr. 50/1991 raportat la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, s-a născut doar odată cu expirarea termenului ce s-a acordat contravenientului potrivit art. 28 alin. (1) din actul normativ anterior indicat.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la 14.05.2019 şi s-a împlinit la 16.05.2022.

Dat fiind că nu s-a invocat intervenirea vreunei perioade de suspendare ori cauze de întrerupere a termenului de prescripţie şi faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamant (26.09.2022), ulterior împlinirii termenului de prescripţie, instanţa a constatat că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la paragraful 14 a declarat apel reclamantul, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu obiectul cauzei, apelantul a arătat că în Legea nr. 50/1991 nu există o dispoziţie referitoare la prescripţia dreptului de a cere în justiţie ducerea la îndeplinire a măsurilor de desfiinţare a construcţiilor realizate nelegal, dispuse prin Procesul-verbal de contravenţie, odată cu aplicarea amenzii contravenţionale.

De asemenea, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, potrivit susţinerilor apelantului, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 2.523 din Codul civil referitoare la începutul prescripţiei, fiind vorba despre obligaţia de a intra în legalitate până la data de 14.05.2019, stabilită prin Procesul-verbal de contravenţie.

Prin urmare, art. 2.523 din Codul civil, care reprezintă regula generală, nu este incident, în speţă fiind incident art. 2.524 din Codul civil privind dreptul la acţiune în executarea obligaţiilor de a face.

În opinia apelantului, instanţa de fond a apreciat în mod eronat faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data expirării termenului de intrare în legalitate stabilit prin Procesul-verbal de contravenţie.

Apelantul apreciază că nu a fost depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani, acest termen curgând de la momentul formulării Referatului nr. yy din 1.10.2019 al Compartimentului Disciplina în construcţii din cadrul D.P.L.P.M. Buzău, prin care s-a solicitat sesizarea instanţei de judecată. Întâmpinarea la apel

Prin întâmpinarea formulată intimatul-pârât a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, apreciind, în esenţă, că nu se poate susţine că dreptul la acţiune în desfiinţarea lucrărilor executate nelegal ori la încadrarea lor în prevederile autorizaţiei de construcţie poate fi exercitat sine die, fiind, aşadar, un drept imprescriptibil, întrucât nu are configuraţia unui drept personal nepatrimonial, ci, dimpotrivă, este circumscris drepturilor patrimoniale, fiind, prin urmare, supus dispoziţiilor de drept comun în materie de prescripţie extinctivă, drept comun reprezentat de art. 2.517 din Codul civil.

De altfel, art. 2.502 din Codul civil indică, în mod cert, care sunt cazurile în care este imprescriptibil dreptul material la acţiune, iar termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea reglementată de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 este cel general de 3 ani, reglementat de art. 2.517 din Codul civil.

Termenul de prescripţie a început să curgă de la 30.05.2018, data la care dreptul persoanei sancţionate de a formula plângere împotriva Procesului-verbal s-a stins conform art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001).

Chiar dacă autoritatea publică ce a întocmit Procesul-verbal a fixat un termen de conformare a contravenientului până la 14.05.2019, nu se poate considera că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a fost întrerupt sau suspendat în perioada 14.05.2018-14.05.2019, pentru că nimic nu putea împiedica reclamanta să formuleze cererea în baza art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, din moment ce împotriva Procesului-verbal nu se formulase plângere contravenţională care să fi avut drept consecinţă suspendarea aplicării sancţiunilor în conformitate cu art. 32 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În susţinerea celor de mai sus este invocată şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 10 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 10/2021). IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este legal învestit cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu de competenţa tribunalului, ca instanţă de apel, în temeiul art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, iar sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se realizează de un complet învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 lit. h) din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte este îndeplinită, întrucât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o excepţie de fond, în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, respectiv cu exerciţiul dreptului la acţiune.

Tribunalul apreciază că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

De asemenea, asupra problemei de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor consultate la data sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al apelantului-reclamant asupra chestiunii de drept rezultă din cererea de apel, fiind în sensul că, în speţă, nu a fost depăşit termenul general de prescripţie de trei ani, întrucât acest termen a început să curgă de la momentul formulării Referatului nr. yy din 1.10.2019 al Compartimentului Disciplina în construcţii din cadrul de D.P.L.P.M. Buzău, prin care s-a solicitat sesizarea instanţei de judecată.

În opinia intimatului-pârât, dreptul material la acţiune al apelantului-reclamant, prevăzut de Legea nr. 50/1991, este supus termenului general de prescripţie de trei ani, reglementat de art. 2.517 din Codul civil, Legea nr. 50/1991 necuprinzând vreo dispoziţie specială derogatorie de la dreptul comun. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere apreciază că, prin raportare la finalitatea urmărită, exerciţiul dreptului autorităţii de a solicita desfiinţarea construcţiei nu poate fi limitat în timp.

Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile normative cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 28 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991; art. 2.500, 2.501 şi 2.502 din Codul civil; Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 10/2021, paragrafele 44-48, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 614 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 6 februarie 2020 (Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 614/2019), paragrafele 19, 21-22, 25; art. 1 şi 2 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările ulterioare; art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, instanţa de trimitere a reţinut că dreptul dedus judecăţii este instituit în vederea asigurării amenajării durabile şi coerente a teritoriului şi protejării individului şi a societăţii, în general, de pericolul pe care îl reprezintă construcţiile edificate fără respectarea cerinţelor de siguranţă şi calitate prevăzute de lege, pericol care poate interveni oricând pe durata existenţei construcţiei.

Este adevărat că obiectivul salvgardării construcţiei prevalează în raport cu desfiinţarea acesteia, însă construcţia poate fi salvgardată numai în condiţiile în care aceasta corespunde reglementărilor urbanistice şi exigenţelor de calitate şi siguranţă prevăzute de lege.

Autorul construcţiei are posibilitatea de a contesta procesul-verbal, în termenul prevăzut de lege, putând invoca inclusiv prescripţia dreptului organului constatator de a aplica sancţiunea. Are, de asemenea, posibilitatea de a intra în legalitate până în momentul în care hotărârea prin care instanţa dispune desfiinţarea construcţiei rămâne definitivă.

Odată însă ce procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii rămâne definitiv şi intrarea în legalitate nu s-a produs până la termenul stabilit prin acesta, autoritatea are dreptul şi obligaţia de a cere desfiinţarea construcţiei.

Limitarea în timp a exerciţiului acestui drept echivalează cu încălcarea finalităţii urmărite prin edictarea prevederilor legale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Tribunalele Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi Arad – Secţia I civilă şi judecătoriile Sectorului 1 Bucureşti, Sectorului 2 Bucureşti, Sectorului 5 Bucureşti, Sectorului 6 Bucureşti, Bolintin-Vale, Buftea, Iaşi, Bicaz şi Zărneşti au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, tribunalele Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Vaslui, Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi judecătoriile Bolintin-Vale, Paşcani, Hârlău, Piatra-Neamţ, Roman, Târgu-Neamţ, Braşov, Baia Mare, Vişeu de Sus, Lieşti, Galaţi, Câmpina, Târgovişte, Răcari şi Găeşti au transmis puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dreptul organului, care a aplicat sancţiunea contravenţională şi a dispus măsura complementară, de a formula acţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de dreptul comun, care curge de la expirarea termenului acordat prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei pentru intrarea în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire sau desfiinţarea lucrărilor realizate nelegal sau, după caz, de la data expirării termenului legal în care se putea formula plângere contravenţională împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost respinsă plângerea contravenţională formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul următoarelor instanţe judecătoreşti: tribunalele Bucureşti – Secţia a V-a civilă (deciziile civile nr. 167/A din 18 ianuarie 2019- Dosarul nr. 2.973/303/2018, nr. 2.407A din 14 octombrie 2022- Dosarul nr. 283/300/2022, definitive), Ilfov – Secţia civilă (Decizia civilă nr. 4.360/2017 din 28 noiembrie 2017 – Dosarul nr. 16.093/94/2014*, definitivă), Giurgiu – Secţia civilă (Decizia civilă nr. 589/2024 din 25 septembrie 2024 – Dosarul nr. 2.722/192/2022, definitivă), Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (Decizia civilă nr. 695/2023 din 25 mai 2023, definitivă), judecătoriile Sectorului 2 Bucureşti – Secţia civilă (Sentinţa nr. 6.961 din 31 mai 2023 – Dosarul nr. 3.887/300/2023, definitivă, Sentinţa civilă nr. 7.232 din 8 iunie 2022 – Dosarul nr. 9.234/300/2022, definitivă), Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 1.845 din 22 mai 2020 – Dosarul nr. 10.060/302/2019, definitivă), Sectorului 5 Bucureşti – Secţia a II-a civilă (sentinţele civile nr. 9.207 din 18 decembrie 2019 – Dosarul nr. 4.506/302/2019, nr. 10.479 din 7 decembrie 2021 – Dosarul nr. 16.170/302/2020, definitive), Sectorului 6 Bucureşti – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 4.422 din 12 iunie 2018 – Dosarul nr. 2.973/303/2018, definitivă), Buftea – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 14.424/2022 – Dosarul nr. 14.412/94/2022, atacată cu apel aflat pe rolul Tribunalului Ilfov – Secţia civilă, cu termen de judecată la 10.03.2025), Iaşi – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 9.786/2020- Dosarul nr. 634/245/2020, definitivă prin Decizia civilă a Tribunalului Iaşi nr. 294/2022), Zărneşti (Sentinţa civilă nr. 685 din 26 martie 2021 – Dosarul nr. 1.291/338/2018), Arad – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 4.556 din 11 decembrie 2023 – Dosarul nr. 13.609/55/2023, definitivă).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, comunicate de următoarele instanţe: curţile de apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, tribunalele Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal şi Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, judecătoriile Târgovişte, Găeşti, Răcari, Câmpina, Baia Mare, Braşov, Roman şi Hârlău.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale şi a punctelor de vedere teoretice au fost prezentate argumentele redate mai jos.

Întrucât în Legea nr. 50/1991, lege specială în materia executării lucrărilor de construcţie, nu există o dispoziţie referitoare la prescripţia dreptului de a solicita, în justiţie, ducerea la îndeplinire a măsurilor de desfiinţare a construcţiilor realizate nelegal, dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, rezultă că se vor aplica dispoziţiile dreptului comun, din Codul civil, atât în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, cât şi în ceea ce priveşte momentul de la care acesta începe să curgă, respectiv dispoziţiile art. 2.517 şi 2.523 din codul sus-menţionat.

În ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 2.544 cu referire la art. 2.552 alin. (1) din Codul civil.

Un alt argument prezentat în susţinerea orientării jurisprudenţiale de la paragraful 44 vizează caracterul patrimonial al dreptului la valorificarea căruia se tinde prin acţiunea introdusă, de obligare la desfiinţarea construcţiilor executate nelegal, ceea ce atrage aplicarea, în materie de prescripţie extinctivă, a prevederilor art. 2.501 şi 2.517 din Codul civil, dispoziţii din coroborarea cărora reiese că dreptul material la acţiune, în cazul specificat, se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani.

Art. 2.502 din Codul civil consacră caracterul de excepţie al imprescriptibilităţii dreptului la acţiune şi reglementează, în mod expres, cazuri concrete de imprescriptibilitate în materii în care o protecţie specială era necesară, înlăturând, astfel, controversele jurisprudenţiale şi doctrinare. Potrivit art. 2.502 alin. (1) din Codul civil, pentru a determina caracterul imprescriptibil al unei acţiuni se poate recurge la două criterii alternative, prevăzute de lege: fie la determinarea, pe cale legislativă, a caracterului imprescriptibil, fie la natura sau caracterul dreptului subiectiv ocrotit. Cum Legea nr. 50/1991 nu prevede un astfel de caracter imprescriptibil al acţiunii, este operant cel de-al doilea criteriu, or, dreptul subiectiv ocrotit nu este unul nepatrimonial.

Nu se poate reţine că importanţa obligaţiilor statului în materia disciplinei în construcţii face ca dreptul acestuia din urmă de a solicita demolarea construcţiilor ridicate fără autorizaţie sau cu nerespectarea autorizaţiei emise să fie imprescriptibil, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 2.502 alin. (1) din Codul civil.

Cum termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale este de trei ani (aşa cum reiese din prevederile art. 31 din Legea nr. 50/1991), iar legea specială (Legea nr. 50/1991) sau cea generală (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001) nu stabileşte un termen expres în care să se prescrie aplicarea unei sancţiuni complementare, atât timp cât o sancţiune complementară nu poate fi aplicată decât pe lângă una principală, prescripţia aplicării sancţiunii principale va atrage şi imposibilitatea aplicării sancţiunii complementare.

Cum art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 face referire expresă la art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă că şi acţiunea în desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal se prescrie în acelaşi termen de trei ani, mai sus arătat.

Împlinirea termenului pentru intrarea în legalitate, stabilit prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei săvârşite la regimul ridicării construcţiei, deschide autorităţii publice îndreptăţite potrivit legii dreptul la formularea unei acţiuni dintre cele descrise de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, în termen de trei ani de la data împlinirii termenului de intrare în legalitate, stabilit pe cale administrativă.

Natura juridică de termen de recomandare a termenului acordat pentru intrarea în legalitate, stabilit pe cale administrativă prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei săvârşite la regimul ridicării construcţiei, nu echivalează cu imprescriptibilitatea acţiunii promovate de autoritatea competentă în coordonatele prevederilor art. 32 din Legea nr. 50/1991, prin care se solicită obligarea persoanei deja sancţionate contravenţional la desfiinţarea lucrărilor de construire care au fost realizate fără a deţine autorizaţie de construcţie. Altfel, s-ar ajunge la soluţia absurdă a imprescriptibilităţii acţiunii în discuţie, neconformă principiilor ce guvernează materia răspunderii, în general, şi raţiunilor instituţiei prescripţiei răspunderii contravenţionale, în particular.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate exercitarea în condiţii optime a unui drept, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele negative asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Faţă de natura obligaţiei şi văzând dispoziţiile art. 2.523 şi 2.524 din Codul civil, termenul de prescripţie pentru această obligaţie începe să curgă de la data la care obligaţia devine exigibilă, în speţă, de la data-limită acordată pentru îndeplinirea obligaţiei de intrare în legalitate.

Au fost invocate, totodată, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 16 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1047 din 9 noiembrie 2020 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 16/2020) şi nr. 10/2021.

Chiar dacă dispoziţiile art. 32 raportat la art. 28 din Legea nr. 50/1991 sunt instituite în vederea amenajării durabile şi coerente a teritoriului şi protejării individului şi a societăţii, în general, de pericolul pe care îl reprezintă construcţiile edificate fără respectarea cerinţelor de siguranţă şi calitate prevăzute de lege, totuşi, în acord cu respectarea principiului securităţii şi stabilităţii juridice, situaţia construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire nu poate rămâne sub semnul incertitudinii o perioadă nedeterminată de timp, prescripţia dreptului la acţiune fiind o sancţiune şi pentru pasivitatea autorităţii administrative competente, care are obligaţia de a sesiza instanţa într-un termen rezonabil, tocmai pentru a proteja în mod adecvat individul şi societatea, în general, de pericolul pe care îl reprezintă construcţiile edificate fără respectarea cerinţelor de siguranţă şi calitate prevăzute de lege.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dreptul organului, care a aplicat sancţiunea contravenţională şi a dispus măsura complementară, de a formula acţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 este imprescriptibil.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul următoarelor instanţe: judecătoriile Sectorului 1 Bucureşti – Secţia I civilă (Sentinţa nr. 6.343/2017 din 18 august 2017 – Dosarul nr. 16.657/299/2017, definitivă), Iaşi – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 1.205/2021 – Dosarul nr. 10.975/245/2020, definitivă prin Decizia civilă nr. 294/2022 a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, comunicate de următoarele instanţe: tribunalele Bucureşti (opinie minoritară), Ialomiţa, Ilfov şi Vaslui şi judecătoriile Bolintin-Vale, Cornetu, Vişeu de Sus, Pucioasa, Paşcani, Galaţi (opinie majoritară), Lieşti, Piatra-Neamţ şi Târgu-Neamţ.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale şi a punctelor de vedere teoretice au fost prezentate argumentele redate în continuare.

Soluţia adoptată rezultă din interpretarea sistematică a ipotezelor normative reglementate de art. 31 şi 32 din Legea nr. 50/1991. Astfel, pe când în privinţa dreptului material la acţiune având ca obiect constatarea săvârşirii contravenţiei şi aplicarea amenzii contravenţionale legiuitorul a reglementat un termen de prescripţie extinctivă, în cazul măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizaţiei ori de desfiinţare a construcţiilor realizate nelegal nu a mai reglementat un asemenea termen.

Diferenţa de reglementare nu poate fi decât una intenţionată, justificată fiind de dorinţa de a pune la dispoziţia autorităţilor locale instrumentele juridice necesare şi apte să asigure membrilor comunităţii dreptul la un trai civilizat care, în cazul concret suspus analizei, se materializează în posibilitatea acestora de a aplica măsurile stipulate de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, chiar şi atunci când dreptul de a sancţiona contravenţional ar fi prescris.

Nu pot fi aplicate nici prevederile art. 2.524 alin. (1) din Codul civil, coroborate cu dispoziţiile art. 2.517 din Codul civil, care ar presupune prescrierea dreptului material la acţiune în termenul general de prescripţie de trei ani, având în vedere că prevederile mai sus indicate constituie drept comun numai în materia dreptului privat, nu şi în materia dreptului public, iar normele cuprinse în Legea nr. 50/1991 se circumscriu acestei din urmă materii.

În virtutea acestor argumente decurge, în mod logic, şi concluzia că acţiunea în obligaţie de a face, formulată de către organul statal care a aplicat sancţiunea prin intermediul procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, are un caracter imprescriptibil, nefiind incidentă dezlegarea oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 16/2020, care se aplică doar termenului de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, constând în executarea, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată la data constatării contravenţiei, termen care începe să curgă de la data terminării în fapt a construcţiei.

Aşa cum rezultă din analiza art. 2.500 şi art. 2.501 alin. (1) din Codul civil, drepturile la acţiune fără obiect patrimonial sunt prescriptibile numai în cazurile anume prevăzute de lege.

În speţă, dreptul la acţiune al autorităţii nu are conţinut economic, ci derivă din prerogativele conferite de lege acesteia în materia amenajării teritoriului şi disciplinei în construcţii.

Totodată, prin raportare la finalitatea urmărită, exerciţiul dreptului autorităţii de a solicita desfiinţarea construcţiei nu poate fi limitat în timp.

Este adevărat că obiectivul salvgardării construcţiei prevalează în raport cu desfiinţarea acesteia, însă construcţia poate fi salvgardată numai în condiţiile în care aceasta corespunde reglementărilor urbanistice şi exigenţelor de calitate şi siguranţă prevăzute de lege.

Autorul construcţiei are posibilitatea de a contesta procesul-verbal, în termenul prevăzut de lege, putând invoca inclusiv prescripţia dreptului organului constatator de a aplica sancţiunea. Are, de asemenea, posibilitatea de a intra în legalitate până în momentul în care hotărârea prin care instanţa dispune desfiinţarea construcţiei rămâne definitivă.

Însă, odată ce procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii rămâne definitiv şi intrarea în legalitate nu s-a produs până la termenul stabilit prin acesta, autoritatea are dreptul şi obligaţia de a cere desfiinţarea construcţiei.

Limitarea în timp a exerciţiului acestui drept echivalează cu încălcarea finalităţii urmărite prin edictarea prevederilor legale.

Acţiunea analizată nu este evaluabilă în bani, soluţionarea acţiunii neavând efecte asupra patrimoniului titularului dreptului/interesului protejat, respectiv asupra instituţiei emitente a actului sancţionator.

În aceste condiţii, potrivit art. 2.501 alin. (2) din Codul civil, pentru a fi supus prescripţiei extinctive dreptul material la acţiune, trebuie să existe o normă juridică care să reglementeze un termen expres de prescripţie, ceea ce nu este cazul.

Obligaţiile complementare cuprinse în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu sunt supuse intervenţiei prescripţiei extinctive, indiferent de natura ei, căci se referă la obligaţii de natură administrativă, deci publică. Prescripţia extinctivă poate interveni numai în situaţiile în care un drept subiectiv civil nu este pus în executare pentru o anumită perioadă de timp. Or, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă guvernate de art. 2.500 din Codul civil, ci reclamanta, ca organ de stat abilitat de Legea nr. 50/1991, solicită instanţei autorizarea punerii în executare a unor măsuri de natură administrativă, publică, ce nu pot fi afectate de stingerea dreptului material la acţiune caracteristic dreptului civil.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a fost identificată Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 6 februarie 2020, prin care s-a reţinut, în conţinutul paragrafului 22, că: „În ceea ce priveşte respectarea disciplinei în construcţii, prin Decizia nr. 1.535 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a reţinut că legiuitorul a atribuit instanţei judecătoreşti un dublu rol. Astfel, aceasta poate fi chemată să verifice legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991. De asemenea, aceasta poate interveni, la cererea organului care a aplicat sancţiunea cuprinsă în procesul-verbal, pentru a stabili dacă se impune sau nu obligarea contravenientului la încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, fixând şi termenele de executare a măsurilor dispuse, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991. Cu aceste prilejuri, contravenientul îşi poate exercita neîngrădit toate drepturile şi garanţiile procesuale care condiţionează, într-un stat de drept, democratic, exercitarea dreptului la un proces echitabil.” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate: – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 10 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei, termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul de recomandare”, reţinându-se, în considerentele acesteia, următoarele: „ 82. Pe de altă parte, intrarea în legalitate, în sensul alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 50/1991, prin impunerea soluţiei menţinerii construcţiei nu permite concluzia instituirii unui termen de decădere. Deşi termenul în sine nu are caracter facultativ, el fiind prevăzut în procesul-verbal de constatare a contravenţiei aferent unei/unor obligaţii instituite în sarcina contravenientului, persoana interesată trebuind astfel să acţioneze cu respectarea sa pentru ca autoritatea publică să nu declanşeze demersurile vizând desfiinţarea lucrărilor de construire realizate nelegal, temporizarea/întârzierea demersului de sesizare a instanţelor cu o asemenea sancţiune are semnificaţia unei tacite manifestări a voinţei entităţii competente de a prelungi durata respectivului termen.

De aceea, simpla împlinire a termenului nu conduce la naşterea obligaţiei contravenientului de a desfiinţa lucrările nelegal efectuate (măsura nu intervine de la sine, mecanic, ca un corolar al nerespectării obligaţiei instituite în sarcina persoanei sancţionate contravenţional) pentru că o atare interpretare ar fi contrară scopului neîndoielnic al reglementării de excepţie înscrise în art. 28 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991, anume acela de a prioritiza salvarea lucrărilor în privinţa cărora se poate dovedi că sunt unele ce respectă cerinţele tehnice şi legale de construire, dar sunt afectate de un unic viciu-formal: că au fost efectuate fără autorizaţie ori în parametri deosebiţi de cei ai autorizaţiei.

Împlinirea lui nu atrage aşadar automat aplicarea sancţiunii complementare a desfiinţării lucrărilor de construcţii, ci doar impune ideea că încălcarea sa este asociată cu aplicarea, la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune demolarea, a unei sancţiuni persoanei care nu a ieşit din pasivitate până la acel moment. (…)

Este adevărat că imperativul asigurării disciplinei în construcţii presupune ca termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei să fie unul eficient, însă este rezonabil şi în acord cu necesitatea responsabilizării activităţii autorităţilor administrative ca o măsură extremă, precum cea a desfiinţării unei construcţii, să fie aplicată doar dacă persoana sancţionată contravenţional nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace de a depune toate diligenţele pentru intrarea în legalitate. (…).

În acest context, interpretarea potrivit căreia desfiinţarea construcţiei (cea mai drastică măsură ce poate fi aplicată) intervine în mod automat la expirarea termenului stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei vine în contradicţie cu prevederile art. 32 din lege, care ar fi golite de conţinut în măsura în care instanţa de judecată nu ar face decât să ia act de neîndeplinirea obligaţiei părţii pârâte în termenul unilateral stabilit de autoritatea administrativă prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi să dispună una dintre măsurile prevăzute de textul de lege. (…). 110. Ar fi aşadar contrară raţiunii reglementării ca simpla depăşire a termenului stabilit în vederea intrării în legalitate să atragă desfiinţarea construcţiilor. (…). 113. De asemenea, legiuitorul a înţeles să confere în mod expres posibilitatea ca şi instanţa de judecată să poată lua inclusiv decizia la care se referă art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, evident, în condiţiile în care autoritatea locală, prin raportare la planurile urbanistice şi regulamentele aferente, refuză a dispune în sensul menţinerii construcţiilor, ca manifestare de voinţă de natură a vătăma drepturile sau interesele legitime ale celui vizat”. – În considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 32 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 32/2008), au fost reţinute următoarele: „ Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale acestor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Acţiunile mixte sunt o varietate a acţiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acţiunii personale şi a acţiunii reale imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi exercitate împreună. În general există două categorii de asemenea acţiuni: acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale, şi acţiunile în rezoluţiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cele în anularea/constatarea nulităţii absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale. Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie «transferă» caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. (…) Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc. (…). Caracterul patrimonial al acţiunii subzistă indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară (…)”. – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 8 din 21 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 8/2022), prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare?” În considerentele acestei decizii s-a reţinut: „ 80. Faţă de cele arătate se constată că soluţionarea pe fond a recursului nu depinde de admisibilitatea recursului, analizată prin prisma unei eventuale excepţii instituite de art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi act normativ, şi nu a fost demonstrată o dificultate reală de interpretare a acestor dispoziţii legale şi de aplicare a acestora, de natură să impună o dezlegare de principiu. Nu este, aşadar, îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă privind existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. 81. Interpretarea dispoziţiilor legale se impune a fi realizată, astfel cum s-a reţinut anterior, ţinând seama de regimul juridic al căii de atac extraordinare a recursului, expres prevăzut de Codul de procedură civilă, admisibilitatea căii de atac urmând a fi analizată prin prisma dispoziţiilor care reglementează obiectul recursului, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată”. X. Punctul de vedere al specialiştilor 83. În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (11) raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialişti din cadrul unor facultăţi de drept şi al Institutului Naţional al Magistraturii asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind comunicate puncte de vedere de către Institutul Naţional al Magistraturii, Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Departamentul de drept privat. 84. Potrivit opiniei comunicate de Institutul Naţional al Magistraturii – Catedra de drept civil şi drept procesual civil, acţiunea în desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, exercitată de organul care a aplicat sancţiunea în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, este imprescriptibilă extinctiv, fiind incidente prevederile art. 2.502 alin. (1) din Codul civil, apreciindu-se că exerciţiul dreptului în discuţie nu poate fi limitat în timp. 85. În opinia comunicată de Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, s-a apreciat că acţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 are un caracter prescriptibil, în termenul general de prescripţie de trei ani, conform art. 2.517 din Codul civil. 86. Conform opiniei comunicate de Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara – Departamentul de drept privat, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 28 alin. (3) şi art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991 este prescriptibilă în termen de trei ani, conform art. 154 alin. (1) lit. e) din Codul penal. XI. Raportul asupra chestiunii de drept 87. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării 88. Potrivit art. 519 din Codul procedură civilă, dacă în cursul judecăţii unei pricini un complet învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, poate solicita instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. 89. Din textul citat rezultă condiţiile legale necesar a fi îndeplinite pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, şi anume: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; completul care uzează de această procedură să judece cauza în ultimă instanţă; să existe o chestiune de drept reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; caracterul de noutate a chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat anterior asupra chestiunii de drept în cauză sau aceasta să nu facă obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii în