Decizia nr. 145 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.655/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.870/85/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 octombrie 2024, în Dosarul nr. 1.870/85/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 56 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că dansatorii care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010 pot beneficia de pensie pentru limită de vârstă la împlinirea vârstei de 40 de ani – femeile, respectiv 45 de ani – bărbaţii sau reducerea vârstei standard de pensionare în cazul acestora nu poate depăşi 15 ani, potrivit art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 noiembrie 2024 cu nr. 2.655/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 5 mai 2025. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), aplicabilă litigiului, abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii: ” Art. 30. – (1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din: (…) f) activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 4. (…)” Anexa nr. 4 – Lista cuprinzând profesiile din activitatea artistică ale căror locuri de muncă se încadrează în condiţii speciale ” 1. Balerin/Solist balet 2. Dansator (…)” ” Art. 55. – (1) Persoanele care au realizat stagiul complet de cotizare au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare, după cum urmează: (…) b) conform tabelului nr. 2, în situaţia persoanelor care au realizat stagii de cotizare în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, precum şi în situaţia celor care au realizat stagii de cotizare în locurile de muncă încadrate în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1); (…)” ” Art. 56. – (1) Fac excepţie de la prevederile art. 55 alin. (1) lit. b) persoanele care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin: (…) b) 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) pentru care reducerea vârstei standard de pensionare este de 15 ani; (…) (2) Vârsta standard de pensionare redusă potrivit prevederilor alin. (1) nu poate fi mai mică decât: (…) b) 50 de ani, în cazul persoanelor prevăzute la alin. (1) lit. b), cu excepţia balerinilor/soliştilor balet, dansatorilor şi acrobaţilor, pentru care vârsta de pensionare nu poate fi mai mică de 40 de ani pentru femei şi 45 de ani pentru bărbaţi; (…).”

În forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 373/2022 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Legea nr. 373/2022), art. 56 alin. (2) lit. b) prevedea următoarele: „50 de ani, în cazul persoanelor prevăzute la alin. (1) lit. b), cu excepţia balerinilor şi acrobaţilor, pentru care vârsta de pensionare nu poate fi mai mică de 40 de ani pentru femei şi 45 de ani pentru bărbaţi;”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin contestaţia înregistrată la data de 7 august 2023 pe rolul Tribunalului Sibiu contestatarul a solicitat anularea deciziei emise de intimata casa teritorială de pensii prin care i s-a respins cererea de pensionare, precum şi obligarea intimatei să emită o altă decizie prin care să dispună pensionarea contestatarului, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile legale de pensionare.

Prin Sentinţa civilă nr. 970/2023, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, în ceea ce priveşte reducerea vârstei de pensionare, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, pentru persoanele care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) din această lege, reducerea vârstei standard de pensionare este de 15 ani.

Cum reclamantul a desfăşurat activităţi dintre cele prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, fiind dansator profesionist, pe o perioadă mai mare de 20 de ani, beneficiază de reducerea cu 15 ani a vârstei standard de pensionare, conform dispoziţiei legale sus-menţionate.

Prima instanţă a constatat că în mod eronat susţine reclamantul că ar beneficia de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 20 de ani, prin scăderea din vârsta legală de pensionare a vârstei minime la care se poate ajunge prin reducerea vârstei de pensionare pentru balerini/solişti balet, fără a face referire la dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010 reglementează vârsta minimă la care se poate ajunge în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de alin. (1) lit. b) al aceluiaşi articol, ceea ce nu înseamnă însă că este obligatoriu ca prin aplicarea reducerii de 15 ani vârsta de pensionare să ajungă să fie 40 de ani pentru femei şi 45 de ani pentru bărbaţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatarul, susţinând că din corelarea alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. b) ale art. 56 din Legea nr. 263/2010 rezultă că, pe cale de excepţie, dansatorii se pot pensiona la 40 de ani – femeile şi 45 de ani – bărbaţii, dacă au cotizat cel puţin 20 de ani, sens în care pentru deschiderea drepturilor de pensie se impune cumulativ respectarea acestor două condiţii: de cotizare (20 de ani) şi de vârstă (45 de ani pentru bărbaţi şi 40 de ani pentru femei), aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a Legii nr. 373/2022.

Prin întâmpinare, intimata a arătat că apelantul nu poate beneficia de o reducere a vârstei de pensionare cu 20 de ani, raportat la dispoziţiile art. 56 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010, şi, efectuând un calcul matematic, prin aplicarea reducerii de 15 ani la vârsta standard de pensionare de 65 ani rezultă că vârsta standard de pensionare redusă a contestatarului este de 50 de ani, iar nu 45 de ani, aşa cum susţine acesta. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării ce rezultă din prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a reţinut că procesul de faţă are ca obiect anularea unei decizii de pensie emise de casa teritorială de pensii şi obligarea intimatei să emită o altă decizie prin care să dispună pensionarea contestatarului.

Aşadar, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu stabilirii drepturilor de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată, întrucât reclamantul, angajat la Ansamblul Folcloric Profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului”, este salarizat din fonduri publice, ordonator de credite fiind Consiliul Judeţean Sibiu.

Cauza se află în apel, fiind înregistrată pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă.

Este îndeplinită şi condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, dat fiind că, prin contestaţia formulată, se solicită anularea unei decizii de pensie şi obligarea casei teritoriale de pensii la admiterea cererii de pensionare, raportat la modul de interpretare a textelor legale ce fac obiectul chestiunii de drept.

Astfel, raportat la vârsta contestatarului de 45 de ani, la faptul că a lucrat în domeniul artistic şi în această calitate/funcţie 26 de ani, 5 luni şi 13 zile, de stabilirea vârstei de pensionare ca fiind 45 de ani (astfel cum pretinde contestatarul) sau 50 de ani (cum susţine intimata) depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză cu privire la admiterea cererii de pensionare.

Raportat la dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, anexa nr. 4 la această lege, art. 56 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010, se impune a se stabili dacă, pentru persoanele care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) din lege, reducerea vârstei standard de pensionare este de 15 ani sau de 20 de ani.

De asemenea, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate şi aceasta nici nu formează obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-contestatar a apreciat că se impune sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept, opinând în sensul punctului de vedere exprimat prin apelul declarat în cauză.

Intimata nu a formulat un punct de vedere.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 trebuie interpretate în mod coroborat, în sensul că primul alineat reglementează reducerea vârstei de pensionare, iar al doilea alineat din acelaşi articol reglementează vârsta minimă la care se poate ajunge în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adresată instanţelor naţionale, 4 curţi de apel au identificat practică judiciară, din hotărârile judecătoreşti transmise rezultând o opinie cvasiunanimă în sensul că dansatorii care au realizat stagiul de cotizare în condiţiile menţionate în sesizare, respectiv de cel puţin 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, nu pot beneficia de pensie pentru limită de vârstă la împlinirea vârstei de 40 de ani – femeile, respectiv 45 de ani – bărbaţii, iar reducerea vârstei standard de pensionare în cazul acestora nu poate depăşi 15 ani, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

Argumentele reţinute în sensul acestei opinii au fost că legiuitorul nu a reglementat în cuprinsul art. 56 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010 o excepţie de la prevederile art. 56 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, ci a reglementat în mod expres doar limita minimă a vârstei standard de pensionare reduse cu 15 ani în condiţiile art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, pentru a acoperi şi situaţia în care, din diferite motive, vârsta standard de pensionare ar fi fost redusă şi în temeiul altor norme legale sau ar fi fost ab initio mai mică de 65 de ani pentru bărbaţi şi de 63 de ani pentru femei (a se vedea art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind creşterea eşalonată a vârstei standard de pensionare, cu referire la anexa nr. 5 la lege). Prin urmare, cele două dispoziţii legale privesc aspecte distincte, care trebuie corelate.

În acelaşi sens au exprimat puncte de vedere teoretice judecătorii de la 3 tribunale.

În opinia minoritară, regăsită în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti comunicate, s-a apreciat, din contră, că dispoziţiile art. 56 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010 instituie o excepţie de la regula prevăzută de art. 56 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte reducerea vârstei standard de pensionare cu 15 ani, această reducere putând fi mai mare dacă cerinţele privind vârsta dansatorului şi perioada desfăşurată în această profesie sunt îndeplinite.

La nivel teoretic, această opinie a fost exprimată de judecătorii de la un singur tribunal, care au considerat că, dacă s-ar da o altă interpretare, reducerea vârstei standard de pensionare cu maximum 15 ani ar face ca modificările introduse prin Legea nr. 373/2022 să nu producă efecte în concret.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii pronunţate de instanţa supremă în procedurile de unificare a practicii judiciare şi nici decizii ale Curţii Constituţionale care să prezinte relevanţă în dezlegarea prezentei chestiuni de drept. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea a fost formulată în cadrul procedurii reglementate de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care prevede în art. 1 alin. (1) şi (2) următoarele: „(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal. (2) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1).”

În procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că întrebarea ce face obiectul sesizării priveşte condiţiile de recunoaştere a dreptului la pensie din sistemul public, astfel încât, faţă de prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, este necesar ca persoana al cărei drept la pensie este în discuţie în cauză să îndeplinească cerinţa cuprinsă în alin. (1) al art. 1, respectiv de a fi personal plătit din fonduri publice.

Instanţa de trimitere a argumentat în sensul îndeplinirii acestei cerinţe, arătând că reclamantul este angajat al Ansamblului Folcloric Profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului”, instituţie subordonată Consiliului Judeţean Sibiu, salarizarea acestuia fiind realizată din fonduri publice.

În acelaşi sens se constată că, potrivit informaţiilor publice disponibile pe pagina de internet a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii” Sibiu, în a cărui structură organizatorică funcţionează Ansamblul Folcloric Profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului” (www.traditiisibiene.ro), acest centru este o instituţie publică de cultură ce funcţionează sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu.

Totodată, aceleaşi informaţii publice arată că soliştii balet, dansatorii şi balerinii din cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii” Sibiu sunt încadraţi ca personal contractual, având salariile determinate conform Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi în privinţa lor sunt aplicate regulile cuprinse în anexa nr. III la legea-cadru – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Cultură”.

Este deci îndeplinită condiţia ca litigiul de pe rolul instanţei de trimitere să facă parte dintre cele indicate la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Litigiul în care s-a dispus sesizarea instanţei supreme se află pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, ca instanţă competentă să judece în apel.

Totodată, asupra chestiunii care formează obiectul sesizării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o problemă de interpretare juridică ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Astfel, în Decizia nr. 72 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 16 noiembrie 2017, cu privire la cerinţa chestiunii de drept, s-a arătat că, „în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile” (paragrafele 51 şi 52).

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun drept condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei chestiuni de drept, iar noţiunea de „chestiune de drept” are, în acest context, înţelesul dat de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest sens, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat în mod consistent şi lipsit de echivoc necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia în sensul că, odată îndeplinite cerinţele de admisibilitate de la paragraful 39 de mai sus, literele a), b) şi d), sesizarea devine obligatorie (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025; Decizia nr. 77 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2025).

Aceleaşi decizii subliniază cu claritate necesitatea ca instanţa de trimitere, cu ocazia îndeplinirii obligaţiei de motivare a încheierii de sesizare, să procedeze la argumentarea caracterului dificil al chestiunii de drept prin prezentarea motivelor pentru care norma legală a cărei interpretare se cere este neclară sau susceptibilă de interpretări diferite, ceea ce ar face necesară declanşarea mecanismului de unificare de faţă.

Această necesitate a fost subliniată în multiple decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dintre care menţionăm exempli gratia Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 19 februarie 2025: ” 71. Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate (cea a existenţei unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea cauzei, n.red.) rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de «faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept». 72. Nu poate fi omis în acest sens că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară. 73. Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 4 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021). 74. Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, exemplificativ, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul mecanismului formal de unificare a jurisprudenţei, respectiv Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 41 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 13 octombrie 2021; Decizia nr. 5 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 6 martie 2023; Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023; Decizia nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).”

În acest context se observă că, deşi apreciază necesară sesizarea instanţei supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, instanţa de trimitere nu expune argumente referitoare la existenţa în speţă a unei atari chestiuni, din încheierea de sesizare lipsind vreo referire la dificultatea interpretării dispoziţiilor art. 56 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

De asemenea, expunând punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii ce face obiectul sesizării, instanţa de trimitere prezintă argumente succinte, dar clare, cu privire la demersul reclamantului, arătând că art. 56 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 reglementează o reducere a vârstei standard de pensionare de 15 ani în cazul persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) din lege (ipoteza reclamantului) şi că alineatul al doilea al textului arată vârsta minimă la care se poate ajunge aplicând reducerea reglementată de primul alineat.

Rezultă că instanţa de trimitere nu a identificat în speţă o normă aplicabilă neclară, lacunară sau susceptibilă de interpretări diferite, astfel că nu sunt întrunite circumstanţele necesare pentru a considera că întrebarea formulată se referă la o veritabilă chestiune de drept.

În cadrul aceleiaşi analize se observă că hotărârile judecătoreşti transmise de instanţe relevă existenţa unor hotărâri definitive pronunţate, soluţiile comunicate (cu excepţia uneia dintre ele) fiind în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererilor prin care salariaţii care au realizat un stagiu de cotizare de 20 de ani în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010 – balerini sau dansatori – solicitau recunoaşterea dreptului de pensie din sistemul public la împlinirea vârstei de 45 de ani pentru bărbaţi sau 40 de ani pentru femei.

S-a arătat în mod argumentat şi cvasiunanim în aceste hotărâri că alin. (2) al art. 56 din Legea nr. 263/2010 nu reglementează o excepţie de la alin. (1) al textului – care constituie el însuşi o excepţie de la regula vârstei standard de pensionare de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei, pe care o reduce cu 15 ani în ipoteza de care se poate prevala reclamantul -, ci instituie, distinct, o limită minimă sub care reducerea vârstei de pensionare nu poate opera în acest caz.

Circumstanţele expuse în cele ce precedă relevă că instanţa de trimitere dispune de elementele necesare pentru a determina înţelesul juridic al normei la care se referă încheierea de sesizare şi că, în absenţa oricărei dificultăţi de interpretare ori a unor norme aflate în conflict, nu se poate identifica o chestiune de drept care să necesite declanşarea mecanismului de unificare de faţă, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.