Decizia nr. 175 din 19 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.686/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 288/121/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 288/121/2023, Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 111 şi 134 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, timpul afectat pauzei de masă, neinclus în programul zilnic de 8 ore, poate fi considerat timp de muncă sau muncă suplimentară, dacă angajatorul nu a prevăzut acest timp de pauză în contractul individual de muncă, ci doar în regulamentul intern, fără a descrie în mod explicit modalitatea de exercitare a pauzei de masă, iar angajatul este în incinta unităţii angajatorului şi la dispoziţia acestuia. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii): „ Art. 111. – (1) Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare. (2) Programul de muncă reprezintă modelul de organizare a activităţii, care stabileşte orele şi zilele când începe şi când se încheie prestarea muncii. (3) Modelul de organizare a muncii reprezintă forma de organizare a timpului de muncă şi repartizarea sa în funcţie de un anumit model stabilit de angajator.” „ Art. 134. – (1) În cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 6 ore, salariaţii au dreptul la pauză de masă şi la alte pauze, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. (2) Tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de o pauză de masă de cel puţin 30 de minute, în cazul în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4 ore şi jumătate. (3) Pauzele, cu excepţia dispoziţiilor contrare din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din regulamentul intern, nu se vor include în durata zilnică normală a timpului de muncă.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin Cererea înregistrată cu nr. 288/121/2023 pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – Sucursala Regională de Căi Ferate Galaţi: – să se constate că orele afectate pauzei de masă şi efectuate în plus de către reclamanţi reprezintă ore suplimentare ce trebuie plătite conform contractelor individuale de muncă, regulamentului de ordine interioară şi contractului colectiv de muncă; – plata drepturilor salariale pentru fiecare reclamant în parte, aferente muncii suplimentare peste timpul normal de muncă de 8 ore zilnic, potrivit condicii zilnice de prezenţă, în perioada 19.01.2020-30.12.2022, timp afectat intervalului pauzei de masă, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii; – obligarea pârâtei la calcularea şi virarea contribuţiei de asigurări sociale aferente drepturilor salariale solicitate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 486 din 28 mai 2024, prima instanţă a admis acţiunea, arătând că, în cazul reclamanţilor, durata muncii este de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, iar programul de lucru se desfăşoară între orele 7:30-16:00, aspecte necontestate de niciuna dintre părţi.

Conflictul de natură juridică se circumscrie modalităţii de calificare a perioadei de 30 de minute cu care este depăşită durata muncii prevăzută în contractele individuale de muncă, respectiv dacă reprezintă ore suplimentare sau timp de repaus.

În acest sens, a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 111 şi 134 din Codul muncii, precum şi reglementările comunitare, respectiv Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), care, la art. 2, cuprinde definiţii proprii ale noţiunilor de „timp de lucru” şi „perioadă de repaus”. Astfel, „timp de lucru” semnifică orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale, iar prin „perioadă de repaus” se înţelege orice perioadă care nu este timp de lucru.

Prima instanţă a procedat la aplicarea dispoziţiilor legale naţionale cu luarea în calcul a principiilor enunţate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea stabilirii naturii juridice a perioadei de 30 de minute cu care este depăşită durata muncii prevăzută în contractele individuale de muncă ale reclamanţilor, apreciind că perioada de 30 de minute în discuţie reprezintă timp de lucru, respectiv muncă suplimentară, prin raportare la programul de lucru exercitat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, susţinând, în esenţă, că cele 30 de minute nu fac parte din durata timpului de lucru şi, pe cale de consecinţă, nu reprezintă muncă suplimentară. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, deoarece procesul de faţă priveşte stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, având în vedere că pârâta este o societate pe acţiuni ce desfăşoară activităţi de interes public naţional în scopul realizării transportului feroviar public, conform art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 581/1998), al cărei buget de venituri şi cheltuieli este aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 492/2024 privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2024 al Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii (Hotărârea Guvernului nr. 492/2024), iar statul român este unicul acţionar conform art. 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998.

Chestiunea litigioasă vizează stabilirea – în raport cu dispoziţiile art. 111 şi 134 din Codul muncii – a naturii juridice a pauzei de 30 de minute (neprevăzută în contractele individuale de muncă) peste programul de lucru de 8 ore, pauză stabilită doar prin regulamentul intern al societăţii, din cauza amplasării locului desfăşurării activităţii, salariaţii rămânând la locul de muncă, în incinta unităţii şi la dispoziţia angajatorului pe timpul acestei pauze de masă.

Din verificările efectuate a rezultat că problema de drept menţionată nu face obiectul unui recurs în interesul legii şi nici al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, aflate în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au apreciat că în cauză este aplicabilă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi, prin urmare, se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Astfel, apelanta-pârâtă a învederat calitatea reclamanţilor de salariaţi ai Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Galaţi – societate aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, care este asimilată autorităţilor publice, conform art. 2 alin. (1) lit. b) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ce desfăşoară activităţi de interes public naţional în scopul realizării transportului feroviar public, potrivit art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998, şi al cărei buget de venituri şi cheltuieli este aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 492/2024.

A mai arătat apelanta-pârâtă că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a chestiunii de drept.

Intimaţii-reclamanţi au susţinut că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât există practică neunitară la nivelul curţilor de apel din ţară, iar soluţionarea cererii de chemare în judecată depinde de lămurirea de către instanţa supremă a naturii juridice a celor 30 de minute care depăşesc durata de 8 ore de muncă pe zi, timp în care salariaţii sunt la dispoziţia angajatorului şi îndeplinesc sarcinile conform contractului de muncă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a arătat că pauza de masă nu este obligatorie, ci facultativă, însă, fiind un drept acordat în favoarea salariaţilor, numai aceştia pot să renunţe la pauza de masă.

Acordarea de către angajator a pauzei de masă este condiţionată de perioada totală a timpului zilnic de muncă. Legiuitorul reglementează doar principiul acordării pauzei, pe durata executării programului de lucru, în scopul declarat ca salariaţii să poată să mănânce.

Instanţa de sesizare a reţinut ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 111, 112, 120 şi 134 din Codul muncii.

Totodată, a arătat că, potrivit Directivei 2003/88/CE, timpul de lucru semnifică orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale, iar prin perioada de repaus se înţelege orice perioadă care nu este timp de lucru.

Pentru aprecierea timpului de lucru, în sensul art. 2 pct. 1 din această directivă, lucrătorul trebuie să fie la dispoziţia angajatorului în acest timp. Factorul determinant este faptul că lucrătorul este obligat să fie, fizic, la locul determinat de către angajator şi să rămână la dispoziţia acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestaţiile corespunzătoare.

Prin urmare, în opinia instanţei de trimitere, pauza de masă stabilită peste programul de 8 ore pe zi reprezintă timp de muncă, dat fiind faptul că, în regulamentul intern, angajatorul nu a precizat modalitatea în care se va exercita această pauză, în condiţiile în care, din cauza specificului locului de muncă, salariaţii sunt obligaţi să rămână în incinta locului de muncă, la dispoziţia angajatorului şi eventual să presteze diverse activităţi. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, însoţite de practică judiciară şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, au rezultat două orientări: – într-o opinie s-a considerat că, în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pauza de masă reprezintă timp de lucru, fiind inclusă în timpul afectat angajatorului, astfel că reprezintă muncă suplimentară prin raportare la programul de lucru exercitat; – într-o altă opinie s-a considerat că art. 134 din Codul muncii stabileşte expres şi neechivoc faptul că pauza de masă nu se include în durata timpului de muncă, decât în mod excepţional, dacă părţile au negociat astfel prin contractul colectiv de muncă sau angajatorul a stabilit diferit prin regulamentul intern.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin sesizarea de faţă, întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra următoarei chestiuni de drept: dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 111 şi 134 din Codul muncii, timpul afectat pauzei de masă, neinclus în programul zilnic de 8 ore, poate fi considerat timp de muncă sau muncă suplimentară, dacă angajatorul nu a prevăzut acest timp de pauză în contractul individual de muncă, ci doar în regulamentul intern, fără a descrie în mod explicit modalitatea de exercitare a pauzei de masă, iar angajatul este în incinta unităţii angajatorului şi la dispoziţia acestuia.

Dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reglementează domeniul de aplicare a acestui act normativ, reprezentat de procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea, recalcularea, revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind anumite prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Litigiul dedus spre judecată instanţei de trimitere nu se circumscrie însă acestui domeniu specific de reglementare, instanţa nefiind învestită cu soluţionarea unei cereri privind stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reglementată de Legea-cadru nr. 153/2017, iar în anexele la această lege-cadru, numerotate de la I la IX, sunt incluse, în scop de sistematizare, o serie de familii ocupaţionale de funcţii bugetare [„Învăţământ” (anexa nr. I), „Sănătate şi asistenţă socială” (anexa nr. II), „Cultură” (anexa nr. III), „Diplomaţie” (anexa nr. IV), „Justiţie” şi Curtea Constituţională (anexa nr. V), „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” (anexa nr. VI), „Administraţie” (anexa nr. VIII) şi funcţiile de demnitate publică (anexa nr. IX)].

Reclamanţii din dosarul înregistrat pe rolul instanţei de sesizare ocupă posturi de execuţie, respectiv sunt angajaţi în cadrul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Galaţi, neîncadrându-se în niciuna dintre familiile ocupaţionale enumerate mai sus.

În anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt incluse reglementări specifice personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, a ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului.

Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. nu are calitatea de autoritate ori instituţie publică, ci este organizată sub forma juridică a unei societăţi pe acţiuni.

Din analiza cadrului legislativ care reflectă modalitatea în care a fost înfiinţată Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. rezultă că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 9 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998), s-a decis ca Societatea Naţională a Căilor Ferate Române să fie reorganizată, prin divizare, într-o companie naţională, în societăţi naţionale şi societăţi comerciale.

Articolul 47 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 prevede că aceste entităţi noi sunt: Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., al cărei obiect de activitate, în principal, este administrarea infrastructurii feroviare; Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă – „C.F.R. – Marfă” – S.A., care are, în principal, ca obiect de activitate efectuarea transportului feroviar public de mărfuri; Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători – „C.F.R. – Călători” – S.A., care are, în principal, ca obiect de activitate efectuarea transportului feroviar public de călători; Societatea de Administrare Active Feroviare – „S.A.A.F.” – S.A., al cărei obiect de activitate, în principal, este administrarea excedentului de active rezultat din divizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române şi Societatea de Servicii de Management Feroviar – „S.M.F.” – S.A., care are, în principal, ca obiect de activitate asigurarea serviciilor financiar-contabile, administrarea creditelor externe şi asigurarea serviciilor juridice.

Articolul 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 a impus necesitatea emiterii de hotărâri ale Guvernului care să reglementeze organizarea şi funcţionarea companiei naţionale, a societăţilor naţionale şi a celor comerciale prevăzute la art. 47 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. În aplicarea acestui text a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, care în art. 1 stabileşte că forma de organizare a Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. este aceea de „societate comercială pe acţiuni”, iar în art. 6 şi 7 prevede că scopul înfiinţării acestei companii naţionale este desfăşurarea activităţilor de interes public naţional în vederea realizării transportului feroviar public şi a satisfacerii nevoilor de apărare a ţării, asigurând funcţionarea infrastructurii feroviare publice.

Analiza dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 relevă faptul că veniturile Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. provin din tariful de utilizare a infrastructurii, din chirii şi din valorificarea, la intern şi la export, a deşeurilor refolosibile rezultate din reparaţii, demolări, casări de bunuri aflate în patrimoniu şi din alte activităţi proprii, venituri care sunt folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare a infrastructurii feroviare publice, fiind destinate, între altele, şi plăţii salariilor personalului angajat.

Alineatul (6) al art. 22 din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 stabileşte în mod explicit că sumele alocate de la bugetul de stat se utilizează exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor de investiţii, modernizări, dezvoltări, reparaţii capitale, lucrări ocazionate de repunerea în funcţiune a infrastructurii feroviare publice, afectată ca urmare a unor calamităţi naturale sau dezastre, precum şi pentru investiţii, pentru realizarea proiectelor de importanţă naţională care asigură integrarea României în sistemul de transport european.

Totodată, în art. 24 al Hotărârii Guvernului nr. 581/1998 se stabileşte că personalul necesar desfăşurării activităţii Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. beneficiază de drepturile de salarizare şi celelalte drepturi de personal prevăzute în contractul colectiv de muncă, drepturi de salarizare care sunt stabilite de către consiliul de administraţie pentru personalul de conducere şi prin contractul colectiv de muncă pentru personalul de execuţie, actul normativ excluzând astfel alocarea de fonduri publice pentru acoperirea cheltuielilor cu salariile personalului angajat de această companie naţională.

În concluzie, întrucât salariile angajaţilor Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. sunt stabilite prin negociere directă în baza contractului colectiv de muncă şi a contractului individual de muncă, fiind exclusă, prin lege, alocarea de fonduri publice pentru plata acestor salarii, finanţarea lor fiind realizată exclusiv din veniturile private ale societăţii, se constată că nu sunt întrunite premisele prevăzute de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Ca atare, litigiul nu se încadrează în acest domeniu specific de reglementare, întrucât instanţa de trimitere nu a fost învestită cu soluţionarea unei cereri privind stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, astfel încât sesizarea este inadmisibilă.