Decizia nr. 188 din 19 mai 2025

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 913/101/2023, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă noţiunea de accident, cu raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează atât accidentele de circulaţie provocate cu intenţie, cât şi din culpă sau doar pe cele cauzate din culpă.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Lia Savonea, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.628/1/2024, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel, departamentele de Drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, la data de 9 aprilie 2025, care a fost comunicat procurorului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.628/1/2024.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că o apreciază ca admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative din art. 475 din Codul de procedură penală, iar, pe cale de consecinţă, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea sesizării şi pronunţarea unei decizii obligatorii prin care să statueze că, în situaţia art. 338 din Codul penal, accidentul de circulaţie, dar numai atunci când există situaţia premisă, aşa cum este ea definită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 195/2002), nu poate fi rezultatul săvârşirii unei fapte cu intenţie directă sau indirectă. A susţinut că este adevărat că obiectul juridic al infracţiunii prevăzute în Codul penal îl constituie relaţiile sociale în principal cu privire la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, aceasta fiind o activitate reglementată expres în această ordonanţă. De altfel, şi accidentul de circulaţie, ca situaţie premisă, este definit în această normă extrapenală, în art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, reglementând doar acele situaţii în care evenimentul este săvârşit numai din culpă sau fără vinovăţie. Prin urmare, art. 338 din Codul penal, ca infracţiune prevăzută în Codul penal, este o infracţiune care se comite cu intenţie directă sau indirectă, însă în măsura în care se grefează pe această situaţie excepţională preexistentă, situaţie premisă, şi anume existenţa unui accident de circulaţie, întotdeauna va fi din culpă.

Organele judiciare trebuie să meargă pentru interpretare la sensul comun al sintagmei din Dicţionarul explicativ al limbii române, care înseamnă imprevizibil, eveniment fortuit, care a venit pe neaşteptate şi care a întrerupt mersul normal al lucrurilor.

Infracţiunea prevăzută în dispoziţiile art. 338 din Codul penal, sub aspectul laturii subiective, este săvârşită cu intenţie directă sau indirectă; în condiţiile în care există un accident de circulaţie – jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind constantă în acest sens – este exclusă forma de vinovăţie a intenţiei, în cazul acestei infracţiuni care se grefează pe art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002.

Însă, în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate, contra vieţii sau integrităţii corporale, prin folosirea unui vehicul ca obiect vulnerant, nu pot fi respectate de către autorul infracţiunii regulile prevăzute expres în O.U.G. nr. 195/2002, specifice circulaţiei pe drumurile publice, pentru că scopul este să conducă acel autovehicul şi să suprime viaţa sau să afecteze integritatea corporală a unei persoane, astfel încât normele privind conduita în caz de accident nu sunt aplicabile. În concluzie, pentru argumentele expuse pe larg şi în scris, a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, admiterea sesizării, în sensul sus-menţionat.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 5 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 913/101/2023, Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă noţiunea de accident, cu raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează atât accidentele de circulaţie provocate cu intenţie, cât şi din culpă sau doar pe cele cauzate din culpă. II. Dispoziţiile legale relevante Codul penal Partea specială

Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi de inculpatul B.V. împotriva Sentinţei penale nr. 83 din data de 24.07.2024, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 913/101/2023.

Prin sentinţa penală atacată, prima instanţă a hotărât printre altele: – condamnarea inculpatului B.V. la pedepsele principale de 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de baza art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 şi art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal, şi, respectiv, de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal; – achitarea aceluiaşi inculpat, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ştergere a urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal.

Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pe fondul unui conflict mai vechi, după ce a interpelat-o pe persoana vătămată P.A.C., întrebând-o dacă „mai eşti şmecher”, inculpatul B.V. a urmărit cu autoturismul pe care îl conducea grupul în care se afla P.A.C., iar în momentul în care a ajuns în dreptul persoanelor vătămate P.A.C., T.M., T.C.M. şi T.R.F. (ultimele două minore), care se deplasau pe partea stângă a drumului public, în direcţia de mers, a oprit pentru câteva momente, după care a virat brusc la stânga, pe direcţia în care acestea se aflau. Observând intenţia inculpatului B.V., persoanele vătămate s-au ferit, însă autoturismul condus de inculpat l-a lovit din spate pe T.M., l-a aruncat pe capotă, după care l-a proiectat pe un gard de sârmă, acesta rămânând cu picioarele prinse sub autoturism. În momentul în care inculpatul B.V. a dat înapoi autoturismul, a lovit-o la piciorul drept pe D.C.L., după care a accelerat şi s-a îndreptat în direcţia lui T.M., însă a intrat în stâlpul electric aflat în imediata apropiere. Ulterior, inculpatul B.V. a ieşit cu spatele pe carosabil şi s-a îndreptat spre DN6, după care a ajuns la locuinţa sa şi a parcat autoturismul în curtea casei. Ca urmare a acţiunii sale, inculpatul a cauzat persoanei vătămate T.M. leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale şi a pus în pericol viaţa persoanelor vătămate P.A.C, D.C.L., T.R.F., T.C.M., B.D.F. şi B.V.D.

În esenţă, în motivarea soluţiei de achitare, prima instanţă a reţinut că inculpatul a lovit cu autoturismul persoana vătămată T.M. cu intenţia indirectă de a-i suprima viaţa, punând în primejdie şi viaţa celorlalte persoane vătămate, însă plecarea sa ulterioară de la faţa locului nu este o infracţiune autonomă, care să poată fi încadrată în prevederile art. 338 din Codul penal, întrucât nu a fost comisă cu intenţia specifică acesteia, părăsirea „locului accidentului” înscriindu-se într-o unitate naturală de infracţiune, reprezentând acte, fapte de realizare succesivă a tentativei la infracţiunea de omor.

În acest context s-a reţinut că nu este incidentă situaţia producerii unui „accident de circulaţie”, în accepţiunea art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Definiţia dată de legiuitor în acest act normativ exclude orice tip de rezoluţie intenţionată (directă sau indirectă), accidentul fiind întotdeauna urmarea unei culpe, iar nu a unui act intenţionat. Or, în speţă, inculpatul s-a folosit de autovehicul (instrumentum), aşa cum s-ar fi putut folosi de alt agent (obiect, instrument), pentru a suprima viaţa victimei.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi inculpatul B.V.

La termenul din data de 5 noiembrie 2024, în faţa instanţei de apel, reprezentantul Ministerului Public a solicitat, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, în ceea ce priveşte termenul de „accident de circulaţie” şi dacă această prevedere include şi accidentele provocate cu intenţie sau doar din culpă, având în vedere hotărârea instanţei de fond de achitare a inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Completul de judecată a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că, deşi legiuitorul nu menţionează explicit, noţiunea de „accident de circulaţie” exclude faptele intenţionate, deoarece, în momentul în care o persoană urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului prevăzut, acesta nu mai are caracter întâmplător, aleatoriu, neaşteptat, pierzându-şi trăsătura imprevizibilităţii. V. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări.

Într-o primă orientare, majoritară, se consideră că, deşi legiuitorul nu menţionează în mod explicit, noţiunea de „accident”, cu raportare la dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează doar accidentele de circulaţie provocate din culpă, fiind excluse faptele intenţionate (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, omorul). În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti, Bacău, Cluj, Craiova, Galaţi, Oradea şi Piteşti. În argumentarea opiniei exprimate instanţele au arătat, în esenţă, că noţiunea de „accident de circulaţie” nu include faptele intenţionate, chiar dacă din conţinutul art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 nu transpare forma de vinovăţie, deoarece, prin definiţie, accidentul presupune un eveniment neaşteptat, aleatoriu, iar, în momentul în care o persoană urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului, acesta nu mai are caracter întâmplător, pierzându-şi trăsătura imprevizibilităţii. S-a opinat că textul art. 338 alin. (1) din Codul penal nu a avut în vedere situaţia în care făptuitorul a acţionat cu intenţia de a vătăma o persoană, ci situaţia în care, întâmplător, neaşteptat, se produce un accident, însăşi noţiunea de accident conducând, din perspectivă subiectivă, la ideea de culpă, nicidecum la intenţie.

În cea de-a doua orientare, minoritară, se consideră că noţiunea de „accident” vizează atât accidentele de circulaţie provocate cu intenţie, cât şi din culpă. În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Braşov, Constanţa, Suceava şi Timişoara. În argumentarea opiniei exprimate instanţele au arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu prevăd cu exactitate condiţiile în care producerea unui accident de circulaţie (nici forma de vinovăţie cu care s-a acţionat în cauzarea acestuia) generează obligaţia de a nu părăsi locul accidentului. În aceste condiţii, de vreme ce legea nu distinge, nici cel care interpretează dispoziţia legală nu poate distinge. Un alt argument a fost acela al raţiunii incriminării art. 338 alin. (1) din Codul penal, care ar fi, în principal, reprimarea unui comportament susceptibil să afecteze înfăptuirea justiţiei, iar, în subsidiar, diminuarea consecinţelor accidentului de circulaţie, care subzistă indiferent de forma de vinovăţie cu care ar fi fost produs accidentul de circulaţie, cu consecinţa decesului ori a rănirii uneia sau a mai multor persoane. Curţile de apel Alba Iulia şi Târgu Mureş nu au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar la nivelul curţilor de apel Iaşi şi Ploieşti nu s-a conturat o opinie unică şi nici majoritară sub acest aspect. B. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, în cadrul deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate Decizia nr. 5 din data de 28 februarie 2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 24 aprilie 2018, prin care s-a stabilit că este important să nu se facă o confuzie între elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, care constă în părăsirea fără încuviinţare a locului accidentului şi care se comite cu intenţie directă sau indirectă, şi, respectiv, producerea accidentului de circulaţie, care constituie situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal şi care, întotdeauna, are loc din culpă, şi Decizia nr. 8 din data de 21 martie 2019, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 30 mai 2019, în cuprinsul căreia s-a reţinut că infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 din Codul penal este o infracţiune de pericol, având ca obiect juridic principal relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier, protejate fiind astfel şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, în contextul în care părăsirea locului accidentului poate avea repercusiuni asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul şi asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost identificate o serie de hotărâri care prezintă relevanţă pentru problema de drept analizată, respectiv: Decizia penală nr. 481/RC din 15 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală; Decizia penală nr. 447/RC din 6 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală; Decizia penală nr. 330/RC din 9 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală; Decizia penală nr. 2.878 din 5 iunie 2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală; Decizia penală nr. 410/RC din 20 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală; Decizia penală nr. 235/A din 19 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală; Decizia penală nr. 75 din 31 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală. VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a considerat că, în forma actuală a legislaţiei, „accidentul” nu mai poate fi conceput ca o faptă intenţionată, ci ca un eveniment întâmplător, determinat de fapta produsă din culpă sau fără vinovăţie a uneia sau mai multor persoane şi care întruneşte caracteristicile prevăzute în art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002. De aceea, conducătorul unui vehicul care ucide sau încearcă să ucidă cu intenţie o persoană pe un drum public, utilizând vehiculul, nu realizează o faptă ce ar putea fi considerată „accident” şi, ca atare, situaţia premisă pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este realizată.

S-a argumentat că, deşi se comite cu intenţie directă sau indirectă, această infracţiune trebuie să se grefeze pe o situaţie preexistentă (situaţie premisă), anume producerea unui accident.

Totodată, s-a arătat că în cazul infracţiunilor contra siguranţei rutiere există o terminologie specifică, ce cuprinde definirea termenului „accident”. Astfel, conform dispoziţiilor art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ o serie de condiţii, or această definiţie, prin utilizarea termenului „eveniment”, face referire la o acţiune neintenţionată.

De aceea, în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate (omor, tentativă de omor), comisă pe drumurile publice, utilizând un vehicul în mişcare, nu se va putea reţine infracţiunea de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ştergere a urmelor acestuia, chiar dacă făptuitorul pleacă de la locul faptei, deoarece lipseşte situaţia premisă a infracţiunii – producerea unui accident, utilizarea vehiculului fiind doar o modalitate de săvârşire a infracţiunii de omor (sau a tentativei la aceasta).

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova este inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei veritabile probleme de drept, în contextul în care nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesar aportul instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.

S-a arătat că existenţa unei interpretări clare şi neechivoce a normei este relevată de faptul că din consultarea încheierii de sesizare se observă că instanţa de trimitere nu întâmpină dificultăţi reale în stabilirea înţelesului noţiunii de „accident de circulaţie”, situaţie premisă a infracţiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal. Mai mult, contrar practicii în materie, instanţa de trimitere nu expune, într-o manieră rezonabilă, argumentat juridic, opinia contrară care, de altfel, ar fi fundamentat constatarea pretinsei probleme de drept.

Pe fondul chestiunii de drept s-a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, noţiunea de accident, cu raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează numai accidentele de circulaţie comise din culpă.

S-a precizat că analiza normei de incriminare – art. 338 alin. (1) din Codul penal – relevă faptul că producerea unui „accident” reprezintă o condiţie preexistentă comiterii infracţiunii, denumită şi situaţie premisă, iar, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „accident” se înţelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea), o întâmplare neprevăzută, venită pe neaşteptate, care curmă o situaţie normală, un eveniment întâmplător şi neprevăzut, cu consecinţe dăunătoare, un eveniment imprevizibil care întrerupe mersul normal al lucrurilor.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că literatura juridică este unanimă în a aprecia că noţiunea de „accident” nu poate fi asociată decât cu o faptă produsă din culpă. S-a mai apreciat că definirea accidentului de circulaţie ca eveniment conduce la necesitatea reţinerii comiterii acestuia din culpă sau fără vinovăţie, iar nu cu intenţie; dacă rănirea uneia sau mai multor persoane s-a produs cu intenţie se va reţine comiterea infracţiunii de loviri sau alte violenţe/vătămare corporală/loviri sau vătămări cauzatoare de moarte/tentativă de omor/omor consumat (simplu sau calificat), iar părăsirea locului comiterii faptei nu constituie o faptă tipică prevăzută de art. 338 din Codul penal. În acelaşi sens s-a opinat că expresia „accident de circulaţie” exclude faptele intenţionate. În această noţiune nu pot fi incluse faptele intenţionate, deoarece, în momentul în care o persoană urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului prevăzut, acesta nu are caracter întâmplător, pierzându-şi trăsătura imprevizibilităţii.

S-a făcut trimitere, deopotrivă, la considerentele Deciziei nr. 5 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a mai argumentat că nimic nu deosebeşte comiterea unei infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale cu intenţie prin folosirea unui autovehicul de o astfel de infracţiune mediată de orice alt obiect idoneu care reprezintă instrument al infracţiunii. Prin utilizarea cu intenţie, directă ori indirectă, a unui autovehicul la comiterea unei infracţiuni cu consecinţe vătămătoare, fapta ilicită îşi pierde caracterul de „eveniment rutier”, de „accident de circulaţie”, devenind o infracţiune de omor (consumat sau tentat), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, lovire sau alte violenţe sau vătămare corporală, specificul acestor din urmă fapte fiind doar mijlocul folosit.

Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că noţiunea de accident, cu raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează exclusiv accidentele de circulaţie cauzate din culpă.

În susţinerea acestei concluzii s-a arătat că tipicitatea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, incriminată prin art. 338 din Codul penal, are ca situaţie premisă producerea unui accident. Noţiunea de accident (de circulaţie) nu este definită în legislaţia penală, ci exclusiv în legislaţia extrapenală – O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier), fiind însă unanim acceptat că noţiunile utilizate şi definite în Codul rutier (drum public, accident, permis de conducere etc.) trebuie translatate şi în materie penală, având în vedere strânsa conexiune dintre cele două materii şi faptul că dreptul penal nu cuprinde definiţii proprii, autonome conceptual faţă de cele care sunt regăsite în Codul rutier. În concluzie, semnificaţia noţiunii de accident de circulaţie, ca situaţie premisă a faptei prevăzute de art. 338 din Codul penal, va fi determinată, în principal, prin raportare la art. 75 din Codul rutier.

Definiţia legală a termenului nu cuprinde precizări explicite cu privire la forma de vinovăţie cu care s-ar comite accidentul de circulaţie. Chiar şi aşa, toate tehnicile de interpretare converg spre aceeaşi concluzie, respectiv aceea că noţiunea de accident de circulaţie vizează exclusiv accidentele de circulaţie cauzate din culpă, sens în care s-a făcut trimitere la interpretarea gramaticală, la cea sistematică şi la cea teleologică.

S-a subliniat, de asemenea, că noţiunea de accident de circulaţie este interpretată în acelaşi mod şi în dreptul comparat, spre exemplu, în dreptul penal german sau spaniol.

Facultatea de Drept a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a considerat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, noţiunea de „accident” trebuie să fie raportată la dispoziţiile art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care caracterizează evenimentele rutiere („accidentele” de circulaţie) doar pe baza unor criterii obiective, indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite acestea (după caz, culpa sau intenţia ori intenţia depăşită).

S-a argumentat că situaţia premisă pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ştergere a urmelor acestuia o reprezintă existenţa/producerea unui „accident de circulaţie”. Aceasta urmează a fi apreciată luând în considerare dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, care reglementează condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment rutier pentru a primi respectiva calificare. Existenţa unui astfel de incident de circulaţie nu va fi condiţionată, prin urmare, de caracterul intenţionat sau culpabil al faptei, după cum nu este condiţionată nici de caracterul infracţional al acesteia (de exemplu, conducătorul auto va avea obligaţia de a nu părăsi acel loc, chiar dacă a acţionat săvârşind o faptă prevăzută de legea penală în condiţiile cazului fortuit – cauză de neimputabilitate reglementată de dispoziţiile art. 31 din Codul penal).

S-a apreciat că formularea utilizată în dispoziţia legală este deficitară, întrucât sensul comun al noţiunii de „accident” (de circulaţie) exclude un comportament intenţionat, iar, din punct de vedere teoretic, alăturarea noţiunii de „accident” cu forma de vinovăţie a intenţiei generează o sintagmă imposibil de acceptat, sub aspect logic şi al coerenţei, în planul dreptului penal. Cu toate acestea, prin raportare la modalitatea actuală de reglementare, se poate concluziona că voinţa legiuitorului a fost aceea de a include în sfera de cuprindere a art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 inclusiv fapte intenţionate.

S-a arătat că, dacă s-ar considera că noţiunea de „accident de circulaţie” exclude faptele intenţionate, este discutabil în ce măsură ar fi justificată opţiunea legiuitorului de a sancţiona suplimentar, mai drastic, prin reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, persoana care a adoptat această conduită consecutiv săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală comise din culpă (care este posibil să aibă caracter infracţional, însă cu un grad de periculozitate mai redus), fără a aplica un tratament similar persoanei care a acţionat astfel (părăsind locul evenimentului rutier) după comiterea unei infracţiuni intenţionate (faptă mai gravă). Prin urmare, forma de vinovăţie cu care a fost produs evenimentul rutier nu poate justifica (în mod logic şi echitabil) o diferenţă de tratament prin impunerea unor obligaţii mai severe persoanei care a săvârşit o faptă ilicită mai puţin gravă, prin comparaţie cu obligaţiile stabilite faţă de o persoană care a comis o faptă ilicită mai gravă (îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, dar comisă cu o formă mai intensă de vinovăţie). VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

S-a apreciat că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, menţionându-se totodată că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept invocată.

Pe fond s-a opinat că accidentul de circulaţie, ca condiţie premisă în cazul infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ştergere a urmelor acestuia, poate fi rezultatul doar al unei fapte săvârşite din culpă sau fără vinovăţie.

În argumentare s-a arătat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, situaţia premisă a elementului material este producerea unui accident de circulaţie, acesta fiind definit de legiuitor drept un eveniment produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori care şi-a avut originea într-un asemenea loc, în care a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare şi care a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale.

Cu toate că aceste dispoziţii nu prevăd în mod explicit forma de vinovăţie cu care să fi acţionat persoana care a produs respectivul eveniment, s-a apreciat că din interpretarea lor rezultă, fără echivoc, excluderea faptelor intenţionate, pentru următoarele considerente:

În principal, din analiza sistematică a prevederilor capitolului V secţiunea 5 din O.U.G. nr. 195/2002, rezultă implicit că acestea reglementează doar situaţiile în care evenimentul este comis din culpă sau fără vinovăţie (de exemplu: dispoziţiile privind obligativitatea deţinerii unei asigurări obligatorii pentru răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii; cele privind necesitatea verificării existenţei ori inexistenţei modului de semnalizare rutieră şi calitatea acesteia pentru stabilirea unei eventuale culpe a conducătorului auto etc.).

De asemenea, în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate contra vieţii sau integrităţii corporale sau sănătăţii (de exemplu, o infracţiune de omor sau o infracţiune de vătămare corporală) prin folosirea unui vehicul ca obiect vulnerant, nu pot fi respectate de către autorul infracţiunii regulile specifice circulaţiei pe drumurile publice, scopul acestuia nefiind conducerea în condiţii de siguranţă, ci suprimarea vieţii sau afectarea integrităţii corporale a unei alte persoane, astfel încât normele privind conduita în caz de accident nu sunt aplicabile. În plus, s-a arătat că existenţa unui drum public nu este de esenţa săvârşirii unei astfel de infracţiuni intenţionate, aceasta putând fi comisă în orice loc care poate permite conducerea acelui vehicul (drum privat, câmp etc.).

S-a susţinut că teoria excluderii acţiunilor intenţionate ca sursă a unui accident este susţinută şi de interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale, având în vedere că, în Dicţionarul explicativ al limbii române, acest termen este definit ca fiind un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Potrivit aceleiaşi surse, termenul fortuit este definit ca fiind ceva venit pe neaşteptate, neprevăzut, inopinat, întâmplător.

A rezultat astfel, în opinia Ministerului Public, că noţiunea de accident, în sensul uzual al limbii române, exclude în mod absolut intenţia (atât directă, cât şi indirectă), care presupune un rezultat previzibil, urmărit sau acceptat de făptuitor, în acelaşi sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 5 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a mai arătat că garanţia procedurală a privilegiului împotriva autoincriminării nu permite sancţionarea unei fapte de părăsire a locului săvârşirii unei infracţiuni intenţionate contra vieţii sau integrităţii corporale sau sănătăţii (indiferent de obiectul vulnerant folosit – cuţit, armă de foc, vehicul etc.), întrucât aceasta ar echivala cu o sancţionare a omisiunii de a se autodenunţa pentru respectiva infracţiune.

Această garanţie procesuală nu se regăseşte însă în situaţia în care accidentul a avut loc în condiţiile expres prevăzute de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, dat fiind obiectul juridic secundar al infracţiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal, de infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, în contextul în care părăsirea locului accidentului poate avea repercusiuni asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul şi asupra tragerii la răspundere, penală şi/sau civilă, a persoanelor vinovate, iar acest privilegiu acoperă doar autoincriminarea bazată pe informaţii oferite în urma unor declaraţii ori remiterea unor documente. Concluzia este şi mai evidentă, în condiţiile în care poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal inclusiv conducătorul auto implicat într-un accident de circulaţie care nu a fost produs din culpa sa. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi al stabilirii că noţiunea de „accident” la care se referă dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 vizează exclusiv evenimentele rutiere produse din culpă sau fără vinovăţie. Totodată, forma de vinovăţie a intenţiei se poate reţine numai atunci când autorul a urmărit producerea rezultatului, respectiv vătămarea sau decesul persoanei, folosind vehiculul implicat în evenimentul rutier drept mijloc de realizare a acestuia. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 913/101/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Raportând condiţiile legale de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că acestea sunt îndeplinite.

Astfel, este îndeplinită prima condiţie referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori fiind învestită, în Dosarul nr. 913/101/2023, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi de inculpatul B.V. împotriva Sentinţei penale nr. 83 din data de 24.07.2024, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul cu acelaşi număr.

Pe de altă parte, este îndeplinită şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

În acest sens se reţine că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită – indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual – şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţa de trimitere trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul în care decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014; Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014).

Or, în cazul de faţă, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă vizează interpretarea noţiunii de „accident” (de circulaţie), de lămurirea acesteia depinzând soluţia ce va fi pronunţată în cauză.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă noţiunea de accident, cu raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează atât accidentele de circulaţie provocate cu intenţie, cât şi din culpă sau doar pe cele cauzate din culpă.

Infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 338 din Codul penal, cu denumirea marginală Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, este reglementată în capitolul II, intitulat Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, al titlului VII din Partea specială a Codului penal – Infracţiuni contra siguranţei publice.

Conform dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Obiectul juridic principal al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, iar, în subsidiar, sunt protejate şi cele privind înfăptuirea justiţiei, întrucât prezenţa la locul faptei a celor implicaţi în accident şi conservarea stării locului accidentului sau a urmelor acestuia contribuie la stabilirea adevărului şi eventuala tragere la răspundere a persoanelor vinovate.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, fie printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, fie prin acte de omisiune – neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul penal, ori neoprirea la locul accidentului.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Astfel, făptuitorul cunoaşte că a fost implicat într-un accident de circulaţie cu victime umane şi urmăreşte sau acceptă producerea stării de pericol (inclusiv în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei) prin părăsirea locului accidentului, respectiv prin modificarea stării locului sau ştergerea urmelor accidentului de circulaţie.

Chiar dacă este o infracţiune care se comite cu intenţie directă sau indirectă, aceasta trebuie să se grefeze pe o situaţie preexistentă (situaţie premisă), anume producerea unui accident.

Aşadar, pentru existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ştergere a urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, ca condiţie preexistentă, trebuie să se producă un accident în urma căruia să rezulte vătămarea corporală a unei persoane, vătămare care să necesite cel puţin o zi de îngrijiri medicale.

Noţiunea de „accident de circulaţie” nu este definită în legislaţia penală, ci exclusiv în legislaţia extrapenală, respectiv prin O.U.G. nr. 195/2002, însă noţiunile utilizate şi definite în cadrul acesteia din urmă (drum public, accident, permis de conducere etc.) trebuie translatate şi în materie penală, având în vedere strânsa conexiune dintre cele două materii şi faptul că dreptul penal nu cuprinde definiţii proprii, autonome conceptual faţă de cele care se regăsesc în Codul rutier, însă cu respectarea principiului legalităţii incriminării.

Semnificaţia noţiunii de „accident de circulaţie”, ca situaţie premisă a infracţiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal, trebuie determinată, în principal, prin raportare la dispoziţiile art. 75 lit. a)-c) din O.U.G. nr. 195/2002, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice.

Astfel, potrivit art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, accidentul de circulaţie reprezintă „evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare”.

Cu toate că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu prevăd, în mod explicit, forma de vinovăţie cu care să fi acţionat persoana care a produs respectivul eveniment, din interpretarea lor rezultă, fără echivoc, excluderea faptelor intenţionate.

Interpretarea noţiunii de accident, în sensul dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, trebuie să aibă în vedere, prioritar, sensul literal al termenilor de accident şi, respectiv, de eveniment, utilizaţi în cuprinsul celui din urmă text, prin raportare la normele de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

Sub aspectul interpretării normei, relevante sunt prevederile art. 25 din Legea nr. 24/2000, privind „determinarea conceptelor şi noţiunilor” cuprinse în legi, potrivit cărora: „În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite.”

De asemenea, art. 69 din acelaşi act normativ, privind „interpretarea legală” a conceptelor şi noţiunilor cuprinse în legi, statuează că: „(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărei sens trebuie clarificat; (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate.”

În raport cu aceste dispoziţii cuprinse în Legea nr. 24/2000, se observă că înţelesul conceptelor şi al noţiunilor cuprinse în actele normative trebuie să fie cel comun, cu excepţia situaţiilor în care legea însăşi reglementează un înţeles juridic, diferit de cel comun, ipoteză în care sensul juridic al conceptelor şi al noţiunilor cuprinse în actele normative trebuie reglementat în mod expres, printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat.

În cazul conceptelor de „accident rutier” şi de „eveniment rutier”, nici O.U.G. nr. 195/2002, nici un alt act normativ cu putere de lege nu a reglementat un sens juridic al acestora, ca tipar al normei de incriminare, motiv pentru care, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să se raporteze la sensul comun al acestor sintagme.

Or, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin accident se înţelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Totodată, potrivit aceleiaşi surse, noţiunea de „accident” este sinonimă celei de „eveniment”. Acestui sens comun al noţiunii de accident îi corespunde culpa, ca formă a vinovăţiei cu care autorul poate acţiona în producerea acestuia. În limbajul comun, noţiunea de accident exclude intenţia în producerea unui astfel de rezultat, el fiind asociat fie cu o culpă, fie cu lipsa de vinovăţie a unei persoane. În cazul infracţiunilor contra siguranţei rutiere, există o terminologie specifică, ce cuprinde o definire a termenului „accident”, însă şi această definiţie, prin utilizarea termenului „eveniment”, face referire tot la o acţiune neintenţionată.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală. Spre exemplu, prin Decizia nr. 410/RC din 20 iunie 2024, instanţa supremă a reţinut că „situaţia de fapt relevă (…) un accident rutier, definit prin chiar prescripţia normativă ca fiind un eveniment (art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002). Un eveniment este, în sine, fortuit, şi nu voit, are caracter imprevizibil. «Acţiunea» autorului (conducătorul auto) este asupra autovehiculului, acesta acţionând sistemul de accelerare a vitezei peste limita legală, cu consecinţa intrării în coliziune frontală cu autoturismul condus de victimă, căreia i-a cauzat decesul, elemente de fapt ce au valenţele unei fapte care, din punct de vedere obi