Decizia nr. 189 din 19 mai 2025

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/4/2023, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Dacă în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale?”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni-Cristina Marcu.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Elena Barbu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 77/1/2025, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel, departamentele de Drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, la data de 11 aprilie 2025, care a fost comunicat procurorului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 77/1/2025.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că o apreciază ca admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative din art. 475 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea sesizării şi pronunţarea unei decizii obligatorii, în sensul că, în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de art. 219 1 alin. (1), alin. (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

A argumentat că legiuitorul a reorganizat practic aceste infracţiuni şi a prevăzut în mod expres şi distinct agresiunea sexuală asupra unui minor, iar din analiza dispoziţiilor art. 219 1 din Codul penal se observă că nu a prevăzut în conţinutul incriminării o condiţie referitoare la scopul care trebuie urmărit de făptuitor, respectiv acela de a obţine o satisfacţie sexuală.

Nefiind prevăzut în textul legal ca infracţiunea să fie comisă în scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale, reţinerea pe cale jurisprudenţială a unei astfel de cerinţe de tipicitate reprezintă o adăugare nepermisă la lege, o interpretare ce excedează voinţei legiuitorului.

Singura menţiune referitoare la existenţa unui scop se regăseşte în conţinutul formei agravate prevăzute la art. 219 1 alin. (3) lit. d) din Codul penal, când fapta de agresiune sexuală este comisă în scopul producerii de materiale pornografice, dar şi în acest caz scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale este irelevant, deci cu atât mai mult nu este relevant în cazul formei tip.

A mai susţinut că întrebarea instanţei de trimitere se referă şi la stabilirea semnificaţiei sintagmei „act de natură sexuală” din conţinutul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor. În acest sens, doctrina este în sensul că esenţial pentru a atrage calificarea ca act de natură sexuală este ca actul de executare respectiv să pună în discuţie lezarea libertăţii sexuale a victimei, care este constrânsă la o conduită ce, în sens larg, poate fi calificată ca o conduită sexuală.

Pentru întrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a acestei infracţiuni este necesară întreţinerea unui act de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218 1 din Codul penal privind infracţiunea de viol săvârşită asupra unui minor. Din această perspectivă, infracţiunea de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor este una cu conţinut deschis şi reflectă opţiunea legiuitorului de a stabili actele ce realizează conţinutul acestei infracţiuni, prin excluderea celor incriminate în cazul violului săvârşit asupra unui minor. Prin această manieră de reglementare a actelor de natură sexuală au fost incriminate toate formele de agresiune sexuală, intenţia legiuitorului fiind de a asigura o protecţie cât mai largă a libertăţii sexuale a persoanei.

A concluzionat că, pentru a stabili natura sexuală a actului comis este necesar ca din toate circumstanţele faptei să reiasă, pe de o parte, că actul comis este un act de satisfacere a instinctului sexual, un act cu conotaţie sexuală, indiferent dacă făptuitorul a urmărit sau nu să obţină o satisfacţie sexuală prin acesta şi, pe de altă parte, că acel act a lezat libertatea sexuală a persoanei.

În concluzie, pentru argumentele expuse pe larg şi în scris, a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, admiterea sesizării.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale?” II. Dispoziţiile legale relevante Codul penal Art. 219 1 . – Agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor (paragraful a fost introdus în ianuarie 2024 prin Legea nr. 217/2023) (1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218 1 , comis de un major asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 9 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (…) (1 2 ) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218 1 , comis de un major asupra unui minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (…) (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt comise în una din următoarele împrejurări: a) fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o persoană care convieţuieşte cu minorul; b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situaţia vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, de o situaţie de dependenţă ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică; (…) maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani. III. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 1.935 din data de 16 iulie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală în Dosarul nr. x/4/2023.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a inculpatei A pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în formă continuată (2 acte materiale, unul săvârşit la data de 9.11.2022 şi celălalt la data de 22.11.2022), faptă prevăzută de art. 219 alin. (1), alin. (2) lit. a), b), c) şi alin. (2 1 ) teza I din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 iunie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 alin. (1), alin. (2) lit. a), b), c) şi alin. (2 1 ) teza I din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal, în infracţiunea de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, apreciindu-se că legea penală mai favorabilă este Codul penal în vigoare la momentul judecării cauzei.

Prin Sentinţa penală nr. 1.935 din 16 iulie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală raportat la art. 219 1 alin. (1), alin. (1 2 ), alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, a fost achitată inculpata A, pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor în formă continuată (2 acte materiale, persoana vătămată B), întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că „din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpata, la data de 9 noiembrie 2022, a determinat-o pe minoră să îi examineze vizual, îndeaproape, organul genital, precum şi să îl exploreze prin atingerea repetată a acestuia cu mâna, momente care au fost înregistrate de inculpată cu telefonul mobil, precum şi că, în data de 22 noiembrie 2022, inculpata i-a permis minorei să o sărute şi şi-a introdus limba în gura acesteia, însă instanţa apreciază că prin această conduită inadecvată inculpata nu a urmărit să obţină satisfacţie sexuală, neputând fi caracterizată ca reprezentând acte de agresiune sexuală în sensul legii penale.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, iar criticile din cuprinsul motivelor de apel au vizat achitarea inculpatei A pentru infracţiunea de agresiune sexuală, susţinându-se că problema esenţială pe care o ridică soluţia de achitare constă în a stabili dacă, în cazul art. 219 1 din Codul penal, referirea la noţiunea de act de natură sexuală impune ca prin intermediul acestuia să se urmărească obţinerea unei satisfacţii sexuale.

La termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept anterior menţionate. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării: Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a reţinut în cuprinsul încheierii de sesizare că problema de drept supusă dezbaterii vizează împrejurarea dacă art. 219 1 din Codul penal, atunci când face referire la noţiunea de act de natură sexuală, impune ca prin intermediul acestuia să se urmărească obţinerea unei satisfacţii sexuale, respectiv în ce măsură pentru reţinerea tipicităţii infracţiunii de agresiune sexuală asupra unui minor este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

S-a apreciat că problema de drept suscită interpretări diferite şi, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunţare în privinţa apelului formulat, instanţa de sesizare a prezentat argumentele esenţiale care fundamentează două opinii conturate cu privire la acest aspect.

Într-o opinie se susţine că, în raport cu modul în care legiuitorul a reglementat infracţiunea de agresiune sexuală, nu este necesar ca, în toate cazurile, pentru existenţa acestei fapte, agresorul să fi urmărit în mod expres obţinerea unei satisfacţii sexuale.

Astfel, incriminarea infracţiunii de agresiune sexuală are ca scop sancţionarea penală a actelor de natură sexuală diferite de cele specifice infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 din Codul penal, săvârşite însă în aceleaşi modalităţi – constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.

Deşi în mod obişnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obţină, într-o formă sau alta, o satisfacţie ori excitaţie sexuală, infracţiunea de agresiune sexuală trebuie reţinută inclusiv în cazul în care acţiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferinţe etc., deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situaţia în care încălcări grave ale libertăţii şi integrităţii sexuale să nu fie considerate agresiuni sexuale deoarece scopul urmărit de agresor nu a fost cel de a obţine satisfacţia ori excitaţia sexuală.

Însă în practică sunt întâlnite frecvent situaţii în care acţiunile făptuitorului au un caracter echivoc, caz în care, pentru a stabili dacă acestea se circumscriu în concret elementului material al infracţiunii de agresiune sexuală, este necesară o analiză mai amplă, care presupune identificarea scopului urmărit de autor prin intermediul lor.

Într-o altă opinie se apreciază că, în raport cu considerentele Deciziei nr. 92/2023 1 , pronunţată de Curtea Constituţională, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal, prin care s-a reţinut că prin expresia „act de natură sexuală”, utilizată în conţinutul art. 219 din Codul penal, legiuitorul a avut în vedere orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare, aceasta din urmă fiind specifică infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 din Codul penal, rezultă că şi în cazul infracţiunii de agresiune sexuală, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei, este necesară îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 15 iunie 2023. V. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

S-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată, s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări:

Într-o primă orientare, majoritară, se consideră că, în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

În argumentarea opiniei exprimate instanţele au apreciat, în esenţă, că analiza condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale se poate realiza numai dacă acest scop este prevăzut expres de lege, ca element constitutiv al infracţiunii (de exemplu, infracţiunea de viol săvârşită asupra unui minor în scopul producerii de materiale pornografice, caz în care scopul este parte a elementului material al laturii obiective).

Or, obţinerea unei satisfacţii sexuale poate fi unul dintre scopurile pentru care se săvârşeşte infracţiunea de agresiune sexuală, ca element al laturii subiective, alături de alte scopuri de săvârşire a infracţiunii, cum ar fi, de exemplu, răzbunarea, umilirea victimei etc., iar aceste aspecte se analizează de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele reale de săvârşire a infracţiunii.

De asemenea, s-a mai avut în vedere că obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de libertatea sexuală a persoanei, astfel că, din interpretarea teleologică a dispoziţiei legale rezultă că scopul reglementării nu poate fi condiţionat de resorturile intime pe care le-a avut făptuitorul la momentul săvârşirii infracţiunii, având în vedere că ar fi restrânse, în mod nepermis, cazurile în care libertatea sexuală a persoanei este protejată, doar la acele situaţii în care făptuitorul a obţinut sau a urmărit obţinerea unei satisfacţii sexuale.

În acelaşi sens s-a conchis şi în cadrul Întâlnirii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, desfăşurată în perioada 31 octombrie-1 noiembrie 2024.

Participanţii la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia Institutului Naţional al Magistraturii, în care s-a considerat că, deşi în mod obişnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obţină, într-o formă sau alta, o satisfacţie ori excitaţie sexuală, infracţiunea de agresiune sexuală trebuie reţinută inclusiv în cazul în care acţiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferinţe etc., deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situaţia nedorită în care încălcări grave ale libertăţii şi integrităţii sexuale să nu fie considerate agresiuni sexuale deoarece scopul urmărit de agresor nu a fost cel de a obţine satisfacţia ori excitaţia sexuală.

De altfel, chiar legiuitorul a avut în vedere una din situaţiile în care actele de agresiune sexuală nu urmăresc obţinerea satisfacţiei ori excitaţiei sexuale, ci alt scop, la momentul când a incriminat ca variantă agravată a infracţiunii săvârşirea acesteia în scopul producerii de materiale pornografice [art. 219 alin. (2) lit. d) din Codul penal].

În acelaşi timp însă, în practică sunt întâlnite frecvent situaţii în care acţiunile făptuitorului au un caracter echivoc, nereprezentând per se acte de natură sexuală – de exemplu, atingeri în zona coapsei, a feselor ori a abdomenului victimei, încercarea de a o săruta ori de a-i ridica bluza etc. – , caz în care, pentru a stabili dacă acestea se circumscriu în concret elementului material al infracţiunii de agresiune sexuală, este necesară o analiză mai amplă, care presupune identificarea scopului urmărit de autor prin intermediul lor.

Tocmai aceasta este situaţia avută în vedere de instanţa constituţională prin pronunţarea deciziilor nr. 420/2017 2 şi nr. 92/2023, în cuprinsul cărora s-a reţinut că prin expresia „act de natură sexuală”, utilizată în cadrul art. 219 din Codul penal, legiuitorul a avut în vedere „orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare”, aceasta din urmă fiind specifică violului. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 10 octombrie 2017.

În cuprinsul Deciziei nr. 92/2023, Curtea Constituţională a precizat că, prin natura ei, incriminarea (art. 219 din Codul penal, n.n.) nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că interpretarea este realizată de organele judiciare, şi că, în ceea ce priveşte conţinutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze penale.

În concluzie, se consideră că pentru existenţa infracţiunii de agresiune sexuală în varianta tip nu trebuie dovedită în mod necesar împrejurarea că prin săvârşirea acţiunii incriminate făptuitorul a urmărit obţinerea unei satisfacţii ori excitaţii sexuale, dar stabilirea acestui scop este necesară pentru reţinerea infracţiunii de agresiune sexuală în cazul unor acţiuni ale făptuitorului care pot avea o semnificaţie diferită în funcţie de finalitatea urmărită de acesta.

În cea de a doua orientare, minoritară, se consideră că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

În motivarea acestei opinii s-a arătat că elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 219 1 din Codul penal (actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218 1 din Codul penal) este reprezentat de acţiuni care nu au per se o semnificaţie vădită de natură sexuală cum sunt raportul sexual, actul sexual oral sau anal sau alte acte de penetrare vaginală sau anală.

Ca atare, în absenţa descrierii explicite în textul de lege a actului de natură sexuală, este necesară existenţa unei diferenţieri din perspectiva laturii subiective a infracţiunii pentru a se distinge, în cazul unei acţiuni/inacţiuni determinate, între infracţiunea prevăzută de art. 219 1 din Codul penal şi orice altă infracţiune cu acelaşi element material.

Or, în cazul unei astfel de acţiuni/inacţiuni cu caracter echivoc, se consideră că aceasta poate constitui o infracţiune de agresiune sexuală, dacă făptuitorul prefigurează şi urmăreşte o satisfacţie de natură sexuală a comportamentului său.

Un alt argument avut în vedere în susţinerea acestei opinii este acela că, prin Decizia nr. 92/2023, Curtea Constituţională a reţinut, conform jurisprudenţei sale anterioare, că prin expresia „act de natură sexuală”, utilizată în cadrul art. 219 din Codul penal, legiuitorul a avut în vedere „orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare”, aceasta din urmă fiind specifică infracţiunii de viol prevăzute de art. 218 din Codul penal. B. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, în cadrul deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă, Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios – Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul instanţei supreme, prin Adresa nr. 59 din 13 februarie 2025, a comunicat că au fost identificate o serie de hotărâri care prezintă relevanţă pentru problema de drept analizată.

Se constată astfel că, prin considerentele relevate, deciziile identificate conturează cele două orientări jurisprudenţiale, respectiv, în sensul orientării majoritare: Decizia penală nr. 27/RC din 18 ianuarie 2024, pronunţată de Secţia penală, Decizia penală nr. 533/RC din 2 octombrie 2024, pronunţată de Secţia penală 3 , Decizia nr. 137/RC din 28 februarie 2023, pronunţată de Secţia penală, şi în sensul opiniei minoritare: Decizia penală nr. 59/RC din 11 februarie 2021, pronunţată de Secţia penală. 3 Decizia selectată nu acoperă ipoteza subiectului pasiv minor, însă prezintă relevanţă din perspectiva definirii scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă dezlegării:

În considerentele Deciziei nr. 420/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională a arătat că prin act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 din Codul penal, se înţelege orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare (paragraful 17).

În considerentele Deciziei nr. 92/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal s-a constatat că, în ceea ce priveşte actele de executare a infracţiunii de viol, legiuitorul le-a definit expres, prin utilizarea unei enumerări limitative a modalităţilor de comitere, ceea ce determină ca celelalte acte realizate sub forma unei agresiuni sexuale să intre sub incidenţa infracţiunii de agresiune sexuală. Astfel cum s-a reţinut în literatura de specialitate, raţiunea incriminării faptei prevăzute de dispoziţiile art. 219 din Codul penal este justificată având în vedere că aceasta constituie o altă modalitate brutală şi primitivă de a încălca libertatea sexuală a victimei, care poate fi lezată şi în altă manieră decât prin raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană sau alte acte de penetrare vaginală sau anală. Astfel, incriminarea infracţiunii de agresiune sexuală a fost determinată de dorinţa legiuitorului penal de a proteja libertatea sexuală a victimei împotriva oricăror alte forme de agresiune (paragraful 27). VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

În cuprinsul opiniei juridice elaborate de Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca s-a arătat că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

Referitor la agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor, incriminată sub această denumire începând cu data de 1 ianuarie 2024, s-a apreciat că în formularea opiniei sunt determinante două aspecte: elementele constitutive ale infracţiunii şi analiza noţiunii de act de natură sexuală.

Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii sunt necesare, în esenţă: constatarea existenţei unui act de natură sexuală, altul decât cel arătat la art. 218 1 din Codul penal; în funcţie de modalitatea de comitere incidentă, existenţa unei calităţi a subiectului activ, respectiv a subiectului pasiv (spre exemplu, major sau minor) sau a unei relaţii între aceştia (spre exemplu, o relaţie de dependenţă); în ceea ce priveşte alin. (1 2 ) al art. 219 1 din Codul penal, existenţa unui element de constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare a victimei.

Aşadar, în norma de incriminare, scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale nu este prevăzut ca element constitutiv. Astfel cum s-a arătat în doctrină 4 , în ipoteza în care scopul nu se regăseşte menţionat în structura normei penale, el va fi avut în vedere doar ca element de individualizare sau, eventual, ca o circumstanţă atenuantă judiciară. Scopul infracţiunii devine însă element constitutiv atunci când este prevăzut în mod expres în norma de incriminare şi, în această situaţie, scopul urmărit de făptuitor determină existenţa unei intenţii calificate. 4 F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 347.

În cadrul analizei noţiunii de „act de natură sexuală” s-a apreciat că această noţiune nu a primit o definiţie clară în Codul penal, tocmai pentru ca norma să poată acoperi toate conduitele cu caracter sexual care afectează libertatea sexuală a victimei (altele decât cele de la infracţiunea de viol săvârşit asupra unui minor).

În plus, astfel cum s-a reţinut în doctrină 5 , atât timp cât un act de natură sexuală pune în discuţie lezarea libertăţii sexuale a victimei, nu este obligatoriu să fie constatată existenţa scopului obţinerii satisfacţiei sexuale. 5 S. Bogdan, D.A. Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, ed. a IV-A, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2024, p. 440.

O astfel de interpretare a noţiunii de act de natură sexuală este necesară, întrucât calificarea actului trebuie, în primul rând, să pornească de la percepţia subiectivă a victimei, aceasta fiind subiectul pasiv al infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor. În măsura în care prin actul comis autorul a lezat libertatea sexuală a victimei, infracţiunea ar trebui reţinută indiferent de scopul cu care a acţionat acesta.

Prin opinia juridică elaborată în cadrul Departamentului de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti s-a considerat că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

Referitor la înţelesul expresiei „act de natură sexuală” în contextul jurisprudenţei constituţionale, s-a precizat că argumentele prezentate de către instanţa de sesizare în favoarea primei opinii (nu este necesar ca agresorul să fi urmărit în mod expres obţinerea unei satisfacţii sexuale) apar ca fiind corecte şi pertinente. Singurul „obstacol” în calea acestor argumente este reprezentat de unele considerente prezente în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Aşa cum s-a arătat anterior în doctrină 6 , prin deciziile nr. 420/2017 şi nr. 92/2023, Curtea Constituţională face trimitere la Decizia nr. III/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care se explica noţiunea de „act sexual de orice natură”, folosită la vremea respectivă în Codul penal. În această din urmă decizie s-a reţinut, în esenţă, că prin actul sexual de orice natură (deci nu actul de natură sexuală), care reprezenta la vremea respectivă element material atât pentru viol, cât şi pentru actul sexual cu un minor, precum şi perversiunea sexuală se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale 6 V. Cioclei, Drept penal partea specială. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, ed. 9, Ed. C.H. Beck, 2024, p. 232.

S-a arătat că această decizie este criticabilă, pe de o parte pentru că explicarea actului sexual prin ideea „de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului” este suficient de vagă pentru a produce confuzie, iar, pe de altă parte, pentru că prin preluarea acestor explicaţii de către Curtea Constituţională se creează în continuare confuzie, deoarece considerentele instanţei constituţionale pot conduce la concluzia eronată că scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale ar reprezenta o condiţie pentru existenţa infracţiunii de agresiune sexuală.

În primul rând, Curtea Constituţională a preluat o soluţie a instanţei supreme care se referea la alte noţiuni şi la un alt context legislativ. Această decizie se referea la actul sexual de orice natură şi la perversiunea sexuală, în timp ce Curtea Constituţională se referă la actul de natură sexuală.

În al doilea rând, cele două decizii ale Curţii Constituţionale sunt decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Prin urmare, considerentele din conţinutul deciziei au relevanţă (forţă obligatorie) doar în sensul susţinerii constituţionalităţii textului de lege, dar nu pot „remodela” o infracţiune.

De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 92/2023, Curtea Constituţională a precizat că, prin natura ei, incriminarea (art. 219 din Codul penal, n.n.) nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, iar, în ceea ce priveşte conţinutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze penale.

În al treilea rând, Curtea Constituţională a avut intenţia de a furniza „un reper” în identificarea actelor de natură sexuală.

Ca atare, scopul obţinerii satisfacţiei sexuale reprezintă un simplu indiciu (printre multe altele posibile) cu privire la existenţa unui act de natură sexuală şi nu reprezintă un element indispensabil în definirea acestuia, nu este o condiţie sine qua non a acestuia şi, pe cale de consecinţă, nu este o condiţie privind existenţa infracţiunii.

În conţinutul infracţiunii de agresiune sexuală legiuitorul nu a prevăzut niciun scop. Prin urmare, din punct de vedere subiectiv, pentru existenţa infracţiunii este necesar (doar) a se face dovada existenţei vinovăţiei, sub forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă, ca în cazul violului 7 . Altfel spus, este necesar (şi suficient) ca făptuitorul să urmărească sau să accepte lezarea libertăţii sexuale a victimei. Scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale de către subiectul activ nu are legătură cu conţinutul subiectiv al infracţiunii. 7 Idem, p. 209.

Prin opinia juridică elaborată de Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara s-a apreciat că, în ceea ce priveşte sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv condiţia identificării unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere că întrebarea nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să aibă o înrâurire directă asupra elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de agresiune sexuală prevăzută de art. 219 Cod penal, ci, mai degrabă, are legătură cu modul de interpretare a gesturilor reţinute în sarcina inculpatei.

Cu privire la fondul sesizării, s-a reţinut că infracţiunea de agresiune sexuală prezintă un conţinut deschis, exigenţa normei fiind natura sexuală a actelor săvârşite. Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca actul sexual să fie de natură sexuală, victima fiind constrânsă la o conduită care poate fi calificată drept sexuală, fiindu-i lezată, în acest fel, libertatea. În plus, nu este necesar ca actul de natură sexuală să fie comis cu sexul sau asupra sexului, atât timp cât a fost lezată libertatea victimei.

S-a apreciat că legiuitorul nu a urmărit, prin reglementarea agresiunii sexuale, incriminarea oricăror gesturi de natură frivolă care sunt condamnabile din punct de vedere moral, dar care nu reprezintă acte de natură sexuală. În acest sens, practica judiciară a evidenţiat ca fiind acte de natură sexuală doar actele explicite precum: atingeri ale sânilor, ale zonei intime, dar fără penetrare, sărutul prin constrângere etc.

În plus, s-a arătat că literatura de specialitate 8 a apreciat că pentru a se reţine că o persoană a comis un act de natură sexuală asupra altei persoane, nu este obligatoriu ca, prin respectivul act, autorul să urmărească obţinerea unei satisfacţii sexuale ori ca acesta să fie comis cu sexul sau asupra sexului. Ceea ce este esenţial pentru a atrage calificarea ca act de natură sexuală este ca actul de executare respectiv să pună în discuţie lezarea libertăţii sexuale a victimei care este constrânsă la o conduită care, în sens larg, poate fi calificată ca o conduită sexuală. Într-o altă opinie 9 , prin act de natură sexuală trebuie să se înţeleagă orice act aflat în legătură directă sau indirectă cu organele sexuale şi cu activitatea acestor organe. 8 Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, Editura Universul Juridic, 2017, p. 243. 9 Valerian Cioclei, Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, 2016, p. 193.

Conform opiniei juridice exprimate, problema satisfacţiei sexuale ca condiţie de tipicitate (fie ea şi intrinsecă) a infracţiunii nu poate fi analizată strict prin prisma instituţiilor de drept penal, ci printr-o abordare multidisciplinară, de ordin criminologic şi psihologic. Astfel, teoriile moderne referitoare la cauzele comiterii infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale au fost amplu analizate de către psihologi şi criminologi, care au încercat să ofere explicaţii cuprinzătoare ale abuzului sexual, să identifice factorii individuali asociaţi cu abuzul sexual. Niciunul dintre studiile psihologice şi sociologice parcurse nu indică faptul că satisfacţia sexuală ar fi o condiţie pentru comiterea unei infracţiuni contra integrităţii şi libertăţii sexuale, ci că aceste conduite ar avea o cauzalitate diversă şi complexă, care combină factori multipli precum nevoia sau dorinţa de putere, control, tulburări psihologice, influenţe sociale şi, în unele cazuri, chiar tulburări parafilice.

În consecinţă, cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii de agresiune sexuală asupra unui minor este ca actul să fie de natură sexuală, iar victima să fie constrânsă la o conduită care poate fi calificată drept sexuală, satisfacţia sexuală neconstituind o condiţie pentru configurarea tipicităţii infracţiunii. IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, s-a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

Cu privire la fondul problemei de drept care face obiectul sesizării, s-a apreciat că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 219 1 alin. (1), (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.

Prin Legea nr. 217/2023 10 , modificată prin Legea nr. 424/2023 11 , dorind să sporească gradul de protecţie acordat minorilor victime ale infracţiunilor împotriva libertăţii integrităţii sexuale, legiuitorul a prevăzut ca infracţiune distinctă agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor. 10 Pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi a Legii audiovizualului nr. 504/2002. 11 Privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi a Legii audiovizualului nr. 504/2002.

În doctrină 12 , s-a arătat că, dacă scopul nu este prevăzut în textul normei de incriminare, acesta poate fi avut în vedere, eventual, ca element de individualizare sau ca circumstanţă atenuantă judiciară. 12 Florin Streteanu, Daniel Nitu – Drept penal. Partea generală, vol. I, Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 347.

Însă, dacă scopul avut în vedere la comiterea unei infracţiuni este menţionat în structura incriminării tip, acesta reprezintă fie un element constitutiv al faptei de bază, fie un element al formei agravate. În acest caz, scopul reprezintă o cerinţă ataşată laturii subiective a infracţiunii, iar neîndeplinirea condiţiei referitoare la scopul urmărit prin comiterea infracţiunii atrage neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii ori determină înlăturarea formei agravate.

Din analiza dispoziţiilor art. 219 1 din Codul penal se observă că legiuitorul nu a prevăzut în conţinutul incriminării o condiţie referitoare la scopul care să trebuiască urmărit de făptuitor, respectiv acela de a obţine o satisfacţie sexuală.

Nefiind prevăzut în textul legal ca infracţiunea să fie comisă în scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale, reţinerea pe cale jurisprudenţială a unei astfel de cerinţe de tipicitate reprezintă o adăugare nepermisă la lege, o interpretare ce excedează voinţei legiuitorului.

Singura menţiune referitoare la existenţa unui scop se regăseşte în conţinutul formei agravate prevăzute la art. 219 1 alin. (3) lit. d) din Codul penal, când fapta de agresiune sexuală este comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

S-a apreciat că, analizând întrebarea formulată, reala dificultate cu care se confruntă instanţa de trimitere este reprezentată de stabilirea semnificaţiei sintagmei „act de natură sexuală” din conţinutul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor.

Pentru întrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a acestei infracţiuni este necesară întreţinerea unui act de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218 1 din Codul penal privind infracţiunea de viol săvârşită asupra unui minor. Din această perspectivă, infracţiunea de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor este una cu conţinut deschis şi reflectă opţiunea legiuitorului de a stabili actele ce realizează conţinutul acestei infracţiuni, prin excluderea celor incriminate în cazul violului săvârşit asupra unui minor. Prin această manieră de reglementare a actelor de natură sexuală au fost incriminate toate formele de agresiune sexuală, intenţia legiuitorului fiind de a asigura o protecţie cât mai largă a libertăţii sexuale a persoanei.

În doctrină, s-a menţionat că „esenţial pentru a atrage calificarea ca act de natură sexuală este ca actul de executare respectiv să pună în discuţie lezarea libertăţii sexuale a victimei care este constrânsă la o conduită ce, în sens larg, poate fi calificată ca o conduită sexuală” 13 . 13 Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban – Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pag. 330.

S-a concluzionat că, pentru a stabili natura sexuală a actului comis, este necesar ca din toate circumstanţele faptei să reiasă, pe de o parte, că actul comis este un act de satisfacere a instinctului sexual, un act cu conotaţie sexuală, indiferent dacă făptuitorul a urmărit sau nu să obţină o satisfacţie sexuală prin acesta şi, pe de altă parte, că acel act a lezat libertatea sexuală a persoanei. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/4/2023 şi al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept supuse analizei, în sensul că „În cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de art. 219 1 alin. (1), alin. (1 2 ) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.” XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/4/2023 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Faţă de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Or, în speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală fiind învestită cu soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public, prin care se critică soluţia de achitare a inculpatei pentru infracţiunea de agresiune sexuală asupra unui minor.

De asemenea, rezolvarea dată chestiunii de drept ce face obiectul trimiterii preliminare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a fondului cauzei. Deopotrivă, problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 219 1 din Codul penal. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Infracţiunea de „agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor”, prevăzută de art. 219 1 din Codul penal, a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr. 217/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi a Legii audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 11 iulie 2023, care a fost modificată şi completată prin Legea nr. 424/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 29 decembrie 2023, aceste noi prevederi intrând în vigoare din 1.01.2024. Prin acelaşi act normativ a fost introdusă şi infracţiunea de „viol săvârşit asupra unui minor”, prevăzută de art. 218 1 din Codul penal. Totodată, prin act normativ menţionat au fost abrogate dispoziţiile art. 220 din Codul penal, referitoare la infracţiunea de „act sexual cu un minor”, şi dispoziţiile art. 221 ali