Decizia nr. 95 din 17 martie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.377/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 26.807/3/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 18 octombrie 2024, în Dosarul nr. 26.807/3/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la indemnizaţie este sau nu condiţionat de ieşirea la pensie a beneficiarului ori de eliberarea sa din funcţie din motive neimputabile. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004) ” Art. 69. – (1) Personalul auxiliar de specialitate cu o vechime continuă în justiţie de 25 de ani la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile beneficiază de o indemnizaţie egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii. (2) Indemnizaţia prevăzută la alin. (1) se acordă o singură dată în decursul activităţii de personal auxiliar de specialitate şi se înregistrează în dosarul personal, potrivit legii.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 26.807/3/2023, reclamantele N.E. şi N.A. au solicitat obligarea pârâtelor Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata contravalorii indemnizaţiei egale cu 3 salarii de bază de încadrare brute, în temeiul art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.969 din 25 martie 2024, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată împotriva pârâtei Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamantele au o vechime de peste 25 de ani în funcţia de grefier şi, în prezent, îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. A mai reţinut că indemnizaţia reglementată de art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 se acordă la data pensionării ori a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile, reclamantele neîndeplinind această condiţie.

Împotriva acestei sentinţe reclamantele au declarat apel prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.

În motivare, au susţinut că dreptul la indemnizaţia egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute s-a născut de la data la care au îndeplinit condiţia vechimii continue de 25 de ani, legiuitorul prevăzând că indemnizaţia se acordă „în decursul activităţii de personal auxiliar de specialitate”.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că apelantele ar fi avut vocaţia obţinerii unor indemnizaţii egale cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute numai în situaţia premisă instituită de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, respectiv la data pensionării sau a eliberării din funcţie din motive neimputabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că prevederile art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 se aplică exclusiv la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile. Ca atare, vechimea în funcţie se raportează la unul dintre momentele prevăzute alternativ de către legiuitor, fiind irelevantă împlinirea acestei vechimi anterior datei pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de către instanţele judecătoreşti consultate au rezultat două opinii preponderent teoretice.

Opinia majoritară a fost în sensul că dreptul la indemnizaţia prevăzută de art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 este condiţionat de ieşirea la pensie a beneficiarului ori de eliberarea sa din funcţie din motive neimputabile. S-a argumentat că legiuitorul stabileşte în mod explicit că dreptul la plata indemnizaţiei cuvenite ca urmare a împlinirii vechimii continue de 25 de ani în funcţia de grefier se naşte la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile, iar nu înainte de aceste momente alternative.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că dreptul la indemnizaţia prevăzută de art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 nu este condiţionat de ieşirea la pensie a beneficiarului ori de eliberarea sa din funcţie din motive neimputabile, de vreme ce această indemnizaţie se acordă o singură dată în decursul activităţii de personal auxiliar de specialitate şi se înregistrează în dosarul personal.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Analiza admisibilităţii sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin dispoziţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, incidente ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei în discuţie la prevederile Codului de procedură civilă, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

Din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac, dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept; – de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a acestor condiţii de admisibilitate.

Astfel, prima condiţie este îndeplinită, întrucât cauza în care s-a formulat sesizarea are ca obiect drepturi ale personalului auxiliar de specialitate al parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, aşadar ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care este învestită cu soluţionarea apelului.

În ceea ce priveşte identificarea unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, aceasta nu poate fi desprinsă de cerinţa conturată în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această condiţie, aceea de a se identifica o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi „de preluare”, apoi, în hotărârile pronunţate, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

În legătură cu acest aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire justifică declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Codului de procedură civilă din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum s-a arătat anterior.

Aşadar, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare în chestiunea care se susţine că necesită interpretare, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Prin raportare la aceste exigenţe, decurgând din condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept, se constată că sesizarea formulată în cauză nu priveşte o reală chestiune de drept, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare, date fiind argumentele care urmează.

Astfel, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere dă sintagmei „chestiune de drept”, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, înţelesul oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare şi de orice analiză din această perspectivă.

Subsecvent acestei evaluări greşite în legătură cu întrunirea cerinţelor legale pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere apreciază că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce priveşte interpretarea art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004, pentru a stabili dacă dreptul la indemnizaţia prevăzută de aceste dispoziţii este sau nu condiţionat de ieşirea la pensie a beneficiarului ori de eliberarea sa din funcţie din motive neimputabile.

Însă, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii în calea de atac avea obligaţia, prevăzută în mod expres la art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, de a verifica şi constata dacă sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv stabilirea existenţei unei chestiuni de drept veritabile, argumentând în ce constă dificultatea de interpretare, potenţial generatoare de jurisprudenţă neunitară.

Faptul că titularul sesizării face trimitere la dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate de interpretare, de natură a fi dezlegată în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, rezultă cu evidenţă şi din punctul de vedere exprimat de instanţă asupra chestiunii de drept, în care se arată că prevederile art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 se aplică exclusiv la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile şi, ca atare, vechimea în funcţie se raportează la unul dintre momentele prevăzute alternativ de către legiuitor, fiind irelevantă împlinirea acestei vechimi anterior datei pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile.

Legea nr. 567/2004 prevede în art. 69 alin. (1) că „Personalul auxiliar de specialitate cu o vechime continuă în justiţie de 25 de ani la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile beneficiază de o indemnizaţie egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii”, iar, în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, „Indemnizaţia prevăzută la alin. (1) se acordă o singură dată în decursul activităţii de personal auxiliar de specialitate şi se înregistrează în dosarul personal, potrivit legii”.

Simpla analiză gramaticală a normelor anterior citate impune constatarea că legiuitorul a stabilit în mod explicit cele două momente alternative la care se naşte dreptul la indemnizaţie, respectiv la ieşirea la pensie a beneficiarului ori la eliberarea sa din funcţie din motive neimputabile, vechimea continuă în justiţie de 25 de ani fiind condiţia legală pe care personalul auxiliar de specialitate trebuie să o îndeplinească la data pensionării sau a eliberării din funcţie din motive neimputabile pentru a beneficia de indemnizaţie.

În acelaşi sens sunt atât jurisprudenţa, chiar dacă limitată, identificată la momentul verificărilor, cât şi opiniile teoretice transmise de instanţele naţionale.

Cât priveşte punctul de vedere teoretic singular exprimat de una dintre instanţele naţionale, se constată că acesta nu are aptitudinea de a demonstra că problema de drept prezintă dificultate, în condiţiile în care analiza efectuată nu a avut în vedere prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, fiind centrată exclusiv pe argumentul că indemnizaţia se acordă o singură dată în cursul activităţii şi se înregistrează în dosarul personal.

Unicitatea dreptului la indemnizaţie şi raţiunea înregistrării plăţii indemnizaţiei în dosarul personal (situaţia particulară în care, după pensionare sau eliberarea din funcţie, beneficiarul este reîncadrat în justiţie) sunt aspecte distincte de chestiunea ce face obiectul sesizării.

Prin urmare, se constată că dispoziţiile legale vizate de sesizare sunt clare şi univoce şi nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidenţă şi care a fost exprimată de instanţă în încheierea de sesizare.

Având în vedere că nu a fost identificată o chestiune de drept veritabilă, nu mai este necesară verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,