Decizia nr. 107/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2416/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.416/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 12.100/3/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 16 octombrie 2024, în Dosarul nr. 12.100/3/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Sporul pentru condiţii deosebite de muncă, prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), de care beneficiază reclamanţii – personal de specialitate medico-sanitar din cabinetele medicale organizate în grădiniţe, şcoli, unităţi de învăţământ -, se include în baza de calcul al indemnizaţiei aferente concediului de odihnă, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008), şi poate determina recalcularea acestei indemnizaţii din partea angajatorului?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 octombrie 2024, cu nr. 2.416/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 31 martie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. II – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială” Capitolul II Reglementări specifice personalului din sănătate, din unităţile de asistenţă medico-socială şi din unităţile de asistenţă socială/servicii sociale ” Art. 7. – (1) În raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, pot fi acordate, pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţile medico-sociale, cu respectarea prevederilor legale, următoarele categorii de sporuri: (…) h) pentru activităţi care se desfăşoară în condiţii deosebite, cum ar fi stres sau risc, un spor de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective. (…)”

Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare „Art. 23. – (…) (3) La determinarea indemnizaţiei de concediu de odihnă se vor lua în calcul, pe lângă salariul de bază, şi sporurile de care beneficiază, potrivit legii. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu nr. 12.100/3/2024, reclamantul Sindicatul Liber din Medicina Şcolară, în numele şi pentru membrii săi, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Rădăuţi, recalcularea indemnizaţiei de concediu de odihnă începând cu data de 14 aprilie 2021 şi pentru viitor, cu luarea în calcul a sporului pentru condiţii deosebite, precum şi plata diferenţelor astfel rezultate, actualizate.

În motivarea cererii, s-a arătat că persoanele reprezentate de Sindicatul Liber din Medicina Şcolară fac parte din categoria personalului medical cu locul de muncă în reţeaua de medicină şcolară şi solicită ca sporul de care beneficiază, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, să fie avut în vedere la calculul indemnizaţiei de concediu.

Pârâtul municipiul Rădăuţi a solicitat respingerea acţiunii, precizând că sporul în discuţie se acordă pentru activitatea desfăşurată în cadrul programului de lucru, conform contractului individual de muncă, neavând caracter permanent, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 150 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii).

În şedinţa publică din 14 octombrie 2024, instanţa de trimitere a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunţată la 16 octombrie 2024, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept enunţată, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării instanţa supremă nu a statuat, astfel cum rezultă din jurisprudenţa sa.

În speţă, persoanele reprezentate de sindicat intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, fiind salarizaţi, potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

De asemenea, s-a arătat că, spre deosebire de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai stabilesc şi condiţia noutăţii, iar caracterul imperativ al normelor în discuţie exclude orice eventuale aprecieri ale instanţei de trimitere cu privire la dificultatea chestiunii de drept, astfel că nu se impune analiza îndeplinirii condiţiilor referitoare la aceste aspecte.

Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă deoarece de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare, deziderat stabilit în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în Dosarul nr. 12.100/3/2024 a apreciat că se impun a fi avute în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022 (Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021), prin care s-a decis – cu privire la drepturile cuvenite unei alte categorii profesionale – că anumite sporuri, ca de exemplu cele pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, având caracter permanent şi scopul de a compensa inconvenientele legate în mod intrinsec de executarea sarcinilor de serviciu pentru personalul care beneficiază de aceste sporuri în perioadele de activitate, regăsindu-se, ca atare, în remuneraţia globală a acestora, ar trebui să facă parte şi din indemnizaţia ce li se cuvine pe durata concediului de odihnă.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, pe durata concediului anual, în sensul Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), remuneraţia trebuie menţinută. Altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită şi pentru această perioadă de repaus, întrucât obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul în timpul concediului de odihnă într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă. Atunci când remuneraţia primită de un lucrător este compusă din mai multe elemente, stabilirea remuneraţiei obişnuite şi, prin urmare, a sumei la care lucrătorul respectiv are dreptul pe durata concediului anual impune o analiză specifică. Recunoscând că structura remuneraţiei specifice a unui lucrător intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea. (Hotărârea din 15 septembrie 2011, C-155/10, Williams şi alţii, paragrafele 19-28). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat două hotărâri judecătoreşti relevante şi un număr redus de opinii teoretice în materia ce formează obiectul sesizării, din care a rezultat existenţa unei orientări unanime a practicii judiciare.

Astfel, Curţile de Apel Bucureşti, Iaşi şi Ploieşti au apreciat că, în acord cu statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii din Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sporul pentru condiţii deosebite de muncă, prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, se include în baza de calcul pentru indemnizaţia aferentă concediului de odihnă, conform art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008, şi poate determina recalcularea acestei indemnizaţii de către angajator.

S-au depus Sentinţa civilă nr. 4.833 din 8 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin respingerea apelului, şi Sentinţa civilă nr. 1.095 din 24 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă, definitivă prin neapelare.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară relevantă şi nici nu au comunicat opinii teoretice în problema de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizărilor. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022, admiţându-se recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 63 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 18 iulie 2023, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (3) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipseşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „(…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parţial.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 269 alin. (1) din Codul muncii; obiectul dosarului este circumscris domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ţinând seama că persoanele în numele cărora a fost formulată acţiunea fac parte din categoria personalului medical din reţeaua de medicină şcolară, acestea solicitând, pe calea acţiunii, ca sporul reglementat de art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 să fie luat în considerare la calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă.

Este îndeplinită şi condiţia negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.191 din 29 noiembrie 2024; nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.274 din 18 decembrie 2024; nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.277 din 18 decembrie 2024; nr. 76 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 13 ianuarie 2025; nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025; nr. 81 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.250 din 12 decembrie 2024 etc.).

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”. Pe de altă parte, în măsura în care prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu s-a derogat de la dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, acestea rămân aplicabile, ca drept comun în materia sesizării pentru dezlegarea în prealabil a unei chestiuni de drept (deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 61 din 28 octombrie 2024, anterior amintită; nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.330 din 31 decembrie 2024; nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.291 din 20 decembrie 2024; nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025 etc.).

Prin sesizarea supusă analizei, instanţa de trimitere solicită să se stabilească, în esenţă, în ce măsură sporul pentru condiţii deosebite, instituit prin art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, trebuie să fie luat în considerare la calculul indemnizaţiei aferente concediului de odihnă.

Din această perspectivă, se cuvine a se evidenţia că, referitor la un spor similar, şi anume sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, reglementat în favoarea unei alte categorii de personal plătit din fonduri publice (poliţişti de penitenciare), a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.”

În cuprinsul acestei decizii se regăsesc următoarele considerente: „97. Fiind stabilite şi acordate în considerarea condiţiilor specifice ale locurilor de muncă şi atribuţiilor corespunzătoare statutului profesional, sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase constituie elemente ale salarizării poliţiştilor de penitenciare care se menţin atât timp cât subzistă premisele ce au justificat acordarea lor, până la modificarea condiţiilor locurilor de muncă sau a raporturilor de serviciu ale personalului care beneficiază de aceste drepturi salariale. 98. Astfel, este evident caracterul permanent al sporurilor în discuţie, iar împrejurarea că aceste sporuri se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase constituie doar o modalitate de cuantificare a lor în perioadele de activitate a personalului, fără a avea vreo influenţă asupra calificării acestora ca sporuri cu caracter permanent. (…) 100. Pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări trebuie a se face distincţia dintre sporurile cu caracter variabil şi cele cu caracter temporar. 101. Caracterul variabil al sporului priveşte cuantificarea, stabilirea valorii sale nominale prin aplicarea reperelor de cuantificare (în cauzele analizate, timpul efectiv lucrat), opuse sporurilor cu caracter variabil fiind sporurile fixe, iar nu sporurile cu caracter permanent. Altfel spus, caracterul variabil/fix al sporului vizează cuantificarea acestuia, în timp ce caracterul permanent/temporar vizează condiţiile de acordare a sporului, acestea fiind două aspecte distincte. 102. Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006, pentru includerea în algoritmul de calcul al indemnizaţiei de concediu, caracterul variabil al sporurilor respective nu prezintă relevanţă. 103. Astfel, chiar dacă au un caracter variabil, în măsura în care sunt permanente, sporurile pentru condiţii de muncă se includ în indemnizaţia de concediu, atunci când «au fost avute», în sensul că au intrat în compunerea salariilor plătite poliţiştilor de penitenciare anterior efectuării concediului de odihnă, iar cuantumul indemnizaţiei de concediu urmează a fi stabilit prin aplicarea algoritmului prevăzut de art. 150 alin. (2) din Codul muncii, fiind indiferentă, din această perspectivă, împrejurarea că ele se acordă proporţional cu timpul lucrat, de vreme ce acest aspect ţine de caracterul variabil al sporurilor în discuţie şi nu vizează caracterul lor permanent. (…) 106. Aşa fiind, întrucât concediul de odihnă este intrinsec legat de activitatea desfăşurată de salariat anterior efectuării acestuia, fiind destinat să asigure refacerea capacităţii de muncă afectate – între altele – de condiţiile de muncă, este firesc ca şi drepturile băneşti aferente concediului de odihnă să fie stabilite în raport cu salariul lunar corespunzător perioadei de activitate, deci cu luarea în considerare a sporurilor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.”

Este de remarcat că, între sporul pentru condiţii deosebite, reglementat de art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, reglementat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, avut în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 23 din 15 noiembrie 2021 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, există similitudini care conduc la concluzia unei identităţi de regim juridic din perspectiva analizată.

Astfel, ambele sunt sporuri pentru condiţii de muncă, ce se acordă proporţional cu timpul pe care personalul respectiv l-a lucrat în astfel de condiţii, după cum rezultă din pct. 15, secţiunea 5.1 din anexa nr. 5 la Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, respectiv din art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017). Deopotrivă, în privinţa ambelor categorii de personal există reglementare expresă în sensul că la determinarea indemnizaţiei aferente concediului de odihnă se vor lua în calcul, pe lângă salariul de bază, şi sporurile de care beneficiază, conform legii [art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, respectiv art. 23 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008].

Aşadar, prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 au fost interpretate prevederi legale referitoare la un spor similar, regăsindu-se în cuprinsul considerentelor instrumente utile, pe care instanţele învestite cu litigii asemănătoare le pot aplica în soluţionarea cauzelor. S-a stabilit, prin această decizie, criteriul aplicabil pentru identificarea sporurilor care trebuie să se regăsească în indemnizaţia de concediu, şi anume caracterul lor permanent; a fost determinat conţinutul noţiunilor de spor variabil şi spor permanent şi a fost subliniată lipsa de relevanţă a modului de cuantificare a sporurilor din perspectiva includerii lor în indemnizaţia de concediu; au fost identificate, totodată, componentele care trebuie să se regăsească în cuantumul indemnizaţiei de concediu.

Toate aceste criterii oferite prin intermediul Deciziei nr. 23 din 15 noiembrie 2021 se află la dispoziţia instanţelor în vederea stabilirii, în concret, dacă o anumită componentă salarială se impune a fi inclusă în indemnizaţia de concediu, contribuind la eliminarea oricărei dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii.

Lipsa de dificultate este subliniată şi de împrejurarea că, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere şi-a exprimat în mod neechivoc opinia cu privire la dezlegarea acestei chestiuni de drept, făcând referire expresă la Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021. De altfel, instanţa de trimitere nu a justificat condiţia dificultăţii chestiunii de drept, omiţând să expună posibilele interpretări diferite ce ar putea fi asociate textelor de lege a căror interpretare s-a solicitat.

Mai mult decât atât, instanţa de trimitere a apreciat că nici nu se mai impune evaluarea cerinţei dificultăţii chestiunii de drept, din moment ce sesizarea instanţei supreme ar fi obligatorie. Or, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabileşte în sarcina titularului sesizării inclusiv obligaţia de „verificare”, în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează şi cea a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate.

Nu în ultimul rând, se cuvine a se evidenţia că exemplele jurisprudenţiale transmise şi opiniile teoretice exprimate de instanţele consultate sunt unanime în sensul opiniei conform căreia un astfel de spor face parte din indemnizaţia de concediu, fiind indicată, şi de această dată, Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021.

În acest context, este necesar a se sublinia că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, de fapt, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută nu doar ca un argument de forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci şi ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

Aşadar, fiind vorba, în esenţă, despre o problemă de drept similară, care a mai fost anterior rezolvată printr-o hotărâre a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu, pentru preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare.