Decizia nr. 85 din 18 noiembrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.976/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, în Dosarul nr. 109/87/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, fiind formulat un punct de vedere la raport de către pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal a dispus, prin Încheierea din 4 septembrie 2024, în Dosarul nr. 109/87/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, indemnizaţia cuvenită pentru funcţia de conducere (indemnizaţie de încadrare şi sporuri aferente) se stabileşte potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei Art. 10. – ” (1) Judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată după cum urmează: (…) b) funcţii de conducere în cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate, judecătoriilor şi a parchetelor de pe lângă aceste instanţe: Nr. crt. Funcţia Procent majorare % 1 Preşedinte, procuror general, prim procuror 10% 2 Vicepreşedinte, procuror general adjunct, prim procuror adjunct 8% 3 Preşedinte secţie, procuror şef secţie 5% 4 Procuror şef serviciu 3% 5 Procuror şef birou 2%” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 18 ianuarie 2024 cu nr. 109/87/2024 reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei să dispună: a) recalcularea indemnizaţiei cuvenite pentru funcţia de conducere de prim-procuror (indemnizaţie de încadrare şi sporuri aferente), conform art. 10 din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 15 iunie 2023 (data numirii în funcţie) şi în continuare (indemnizaţia de încadrare brută lunară maximă corespunzătoare nivelului parchetului de pe lângă judecătorie, unde se exercită funcţia de conducere, majorată cu 10%, după aplicarea în prealabil a valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei), cu depăşirea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege; b) repararea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre noua indemnizaţie de încadrare (inclusiv sporurile aferente) şi indemnizaţia actuală de încadrare (inclusiv sporuri aferente) începând cu 15 iunie 2023 şi în continuare, până la plata noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii; c) acordarea lunară, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a diferenţei salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi actuala indemnizaţie de încadrare.

În motivare, reclamantul a arătat că a exercitat funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2019 şi 11 octombrie 2020, apoi în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede în perioada cuprinsă între 12 octombrie 2020 şi 14 iunie 2023 şi, începând cu 15 iunie 2023, a fost numit în funcţia de prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede.

Prin Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 551 din 12 aprilie 2023 a fost recunoscut dreptul procurorilor de a fi salariaţi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, fiind înlăturată de la aplicare plafonarea reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, strict cu privire la această valoare de referinţă sectorială, întrucât drepturile existau în patrimoniul personalului în luna iunie 2017.

La emiterea ordinului respectiv au fost însă omise de la aplicare prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, pe de o parte, ordonatorul de credite a creat, pe cale administrativă, reguli de salarizare a procurorilor prin aplicarea parţială a reglementărilor anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 (spre exemplu, acordarea către prim-procurorul de la parchetul de pe lângă o judecătorie a salariului cuvenit unui procuror cu grad de tribunal).

Pe de altă parte, ordonatorul de credite a stabilit drepturile salariale ale procurorilor cu grad profesional de judecătorie prin aplicarea integrală a valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei (element salarial prevăzut de legislaţia anterioară datei de 1 ianuarie 2018) şi a normei de la art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2018.

Or, dacă în ceea ce îi priveşte pe judecătorii cu grad profesional de judecătorie, aplicarea ambelor reglementări este justificată de recunoaşterea pe cale judiciară a valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei (anterior datei de 1 ianuarie 2018 şi pentru viitor), excluderea reclamantului de la aplicarea prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 nu este justificată.

Ca atare, reclamantul a apreciat că, începând cu data de 15 iunie 2023, se impune recalcularea indemnizaţiei sale prin raportare la indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului parchetului de pe lângă judecătorie unde exercită funcţia de conducere, majorată cu 10%.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a depus un punct de vedere cu privire la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat să fie recunoscută discriminarea salarială invocată de către reclamant.

După evocarea condiţiilor instituite de lege pentru constatarea stării de discriminare a arătat că nu a identificat un criteriu explicit sau implicit care a generat tratamentul diferenţiat din punct de vedere salarial, cu excepţia aplicării neunitare de către angajator a unor acte normative din domeniul salarizării personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie”.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de sesizare a reţinut că prin Hotărârea nr. 1.492 din 28 noiembrie 2023 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori au fost validate rezultatele concursului/examenului pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor la parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii, organizat în perioada cuprinsă între 1 august 2023 şi 22 noiembrie 2023, reclamantul fiind numit în funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede începând cu data de 1 ianuarie 2024.

A mai reţinut că prin Ordinul din 22 ianuarie 2024, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantului, respectiv: indemnizaţia de încadrare în cuantum de 18.923 lei (corespunzătoare unei vechimi în funcţie între 5-10 ani şi gradaţiei 2), sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 3.230 lei, sporul pentru confidenţialitate în cuantum de 946 lei şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 1.500 lei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menţionat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât reclamantul susţine că drepturile sale salariale trebuiau stabilite conform art. 10 din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv indemnizaţia de încadrare brută lunară maximă corespunzătoare nivelului parchetului de pe lângă judecătorie, unde se exercită funcţia de conducere, majorată cu 10%, după aplicarea în prealabil a valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei, cu depăşirea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunii de drept invocate. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin Încheierea din 14 octombrie 2024, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul completării elementelor omise prin încheierea de sesizare, printre care şi punctul de vedere al completului de judecată asupra modului de dezlegare a chestiunii de drept, apreciind că majorările prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 au fost aplicate la indemnizaţiile de încadrare maxime din anexa nr. V cap. I lit. B, funcţiile de conducere având aceleaşi drepturi salariale indiferent de vechimea în funcţie şi în muncă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Instanţele consultate nu au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti şi Iaşi au comunicat însă punctele de vedere teoretice ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care a rezultat o singură opinie.

Astfel, s-a apreciat că, în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, indemnizaţia cuvenită pentru funcţia de conducere (indemnizaţie de încadrare şi sporuri aferente) se stabileşte potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul că majorările prevăzute de acest text de lege se aplică indemnizaţiei de încadrare maxime corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde se exercită funcţia de conducere (tribunalele Alba, Bucureşti, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman şi Vaslui).

S-a argumentat că majorările salariale se acordă prin raportare la instanţa sau parchetul unde magistratul îşi desfăşoară activitatea şi ocupă funcţia de conducere. Chiar dacă majorarea salarială nu este menţionată în ordinul de numire în funcţia de conducere, aceasta trebuie aplicată indemnizaţiei de încadrare maxime corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde se exercită funcţia de conducere în baza textului de lege anterior evocat. Referirea legiuitorului la „indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere” nu presupune însă stabilirea indemnizaţiei procurorului cu funcţie de conducere prin aplicarea majorării la indemnizaţia cuvenită unui procuror din acelaşi parchet, cu o vechime mai mare în funcţie şi în muncă. Aceasta deoarece s-ar crea inechităţi între procurorii cu funcţii de conducere şi ar fi încălcate principiile nediscriminării şi egalităţii reglementate de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept invocată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Verificând cu prioritate admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se observă că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, fiind eliminată condiţia sesizării numai de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul în care a fost formulată prezenta sesizare are ca obiect recalcularea indemnizaţiei cuvenite pentru funcţia de conducere de prim-procuror (indemnizaţie de încadrare şi sporuri aferente), conform art. 10 din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 15 iunie 2023 (data numirii în funcţie) şi în continuare (indemnizaţia de încadrare brută lunară maximă corespunzătoare nivelului parchetului de pe lângă judecătorie, unde se exercită funcţia de conducere, majorată cu 10%, după aplicarea în prealabil a valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei), cu depăşirea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege.

Astfel, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanţă, fiind pe rolul unui complet de judecată specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal.

Cu titlu prealabil, se reţine că, potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se dispune sesizarea va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Prevederile art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă sunt aplicabile inclusiv sesizărilor formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în condiţiile în care art. 4 din acest act normativ stabileşte că dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Codului de procedură civilă şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.

Aşadar, din punct de vedere formal, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă expunerea elementelor de fapt şi de drept relevante ale litigiului, precum şi indicarea considerentelor din care rezultă că problema de drept are caracter veritabil, de natură să influenţeze în mod direct soluţia cauzei pe fond, fiind deci necesare atât o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate incidente, cât şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept cu privire la care se dispune sesizarea.

Or, din conţinutul încheierii completului de judecată rezultă neîndoielnic caracterul deficitar al sesizării, care cuprinde o expunere a situaţiei de fapt şi menţionarea, la modul general, a faptului că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind dificil de identificat raţiunile care l-au determinat pe titularul sesizării să aprecieze că este necesară intervenţia instanţei supreme prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.

De altfel, nici încheierea privind completarea elementelor omise, aferente sesizării, nu este în măsură să justifice motivele care susţin admisibilitatea acesteia, iar punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere nu vizează modalitatea de interpretare a normei de drept ce se circumscrie problemei sesizate.

Mai mult, opinia preliminară a titularului sesizării nu se reflectă în conţinutul chestiunii de drept cu care acesta a învestit instanţa supremă şi nici nu rezultă din contextul factual şi juridic al cauzei pe care trebuie să o soluţioneze. Astfel, apreciind că „majorările prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 au fost aplicate la indemnizaţiile de încadrare maxime din anexa nr. V cap. I lit. B, funcţiile de conducere având aceleaşi drepturi salariale indiferent de vechimea în funcţie şi în muncă”, instanţa de fond se referă la elemente noi, care nu au fost invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată – vechimea în funcţie şi în muncă -, neavând relevanţă în privinţa soluţionării cauzei pe fond.

Prin urmare, fără legătură atât cu modul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, cât şi cu soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, instanţa de trimitere îşi exprimă propriul punct de vedere raportându-se la alte prevederi legale decât cele invocate în cadrul acţiunii cu a cărei soluţionare a fost învestită.

Din perspectiva îndeplinirii celei de-a treia condiţii de admisibilitate, respectiv a celei vizând existenţa unei „chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dezvoltată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-au reţinut aspectele arătate în continuare.

Noţiunea de „chestiune de drept”, deşi nu este definită de legiuitor, presupune în mod necesar o „problemă de drept reală şi veritabilă”, în sensul că „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” şi să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

Revine, aşadar, instanţei de trimitere obligaţia identificării, în concret, a chestiunii de drept care necesită interpretare, a aspectelor care conferă caracterul dihotomic, antagonic al interpretării normei de drept, precum şi a prezentării modului diferit în care aceasta poate fi interpretată.

Referitor la întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Dacă, în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, indemnizaţia cuvenită pentru funcţia de conducere (indemnizaţie de încadrare şi sporuri aferente) se stabileşte potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare – se observă că, în lipsa prezentării unor argumente pertinente de către instanţa de trimitere, sesizarea are ca scop identificarea normei legale aplicabile în cauză, iar nu lămurirea unei chestiuni de drept sub aspectul interpretării dispoziţiilor legale incidente.

Aceasta pentru că, în conformitate cu prevederile art. 10 din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – „(1) Judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată după cum urmează: () b) funcţii de conducere în cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate, judecătoriilor şi a parchetelor de pe lângă aceste instanţe: Preşedinte, procuror general, prim procuror – 10%.”

Or, în contextul în care, pe de o parte, conţinutul normei este neechivoc, iar, pe de altă parte, din cuprinsul sesizării nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici la obstacolele pe care le întâmpină în îndeplinirea obligaţiei ce îi revine de a identifica, interpreta şi aplica legea în soluţionarea litigiului cu care este învestită, instanţei supreme i se solicită, în concret, să confirme sau să infirme aplicabilitatea în cauză a respectivei dispoziţii legale.

Ignorând dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 care reglementează condiţiile în care poate solicita intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, instanţa de trimitere constată, în mod total eronat, că se află în faţa unei chestiuni de drept reale atunci când, învestită fiind cu soluţionarea unei cauze, trebuie să stabilească cadrul legal aplicabil.

Însă identificarea normei de drept incidente constituie nu doar atributul exclusiv, dar şi obligaţia instanţei de trimitere, atunci când formulează sesizarea.

Astfel, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu identificarea normelor aplicabile în scopul soluţionării cauzei în care a fost formulată sesizarea, atribut care trebuie să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului.

În acest sens pot fi evocate prevederile art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

În aceeaşi ordine de idei, nu poate fi omis nici faptul că instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de trimitere în ceea ce priveşte identificarea şi enunţarea unei chestiuni de drept punctuale, astfel că scopul declanşării procedurii hotărârii prealabile nu este acela de a răspunde unor probleme de drept ipotetice, chiar dacă ar avea legătură cu materia litigioasă.

În concret, reclamantul, procuror cu funcţie de conducere în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, a solicitat recalcularea indemnizaţiei, prin aplicarea majorării de 10% la indemnizaţia brută lunară maximă corespunzătoare nivelului parchetului în cadrul căruia îşi exercită activitatea, începând cu data numirii în funcţia de conducere. Aşadar, instanţa de fond a fost învestită cu cenzurarea, pe calea recalculării directe, a modalităţii în care pârâţii au aplicat prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII secţiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest context, sesizarea formulată de instanţa de trimitere are ca scop determinarea normei incidente şi a modului de aplicare a acesteia în situaţia litigioasă expusă în actul de sesizare, aspecte care însă excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În consecinţă, întrebarea adresată instanţei supreme nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale, reprezentând, în realitate, o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcţie de cadrul judecăţii, contrar exigenţelor procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu.

Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecăţii) către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme norma de drept incidentă raportului juridic litigios.

În plus, instanţele judecătoreşti consultate cu privire la chestiunea antamată prin întrebarea formulată de instanţa de trimitere nu au întâmpinat dificultăţi în rezolvarea acestei chestiuni.

Astfel, din punctele de vedere teoretice ale judecătorilor din cadrul instanţelor consultate a rezultat o singură opinie, aspect care relevă, pe de o parte, lipsa caracterului veritabil al chestiunii de drept invocate prin sesizare şi, pe de altă parte, inexistenţa unui risc de conturare a unei practici judiciare neunitare asupra acestei chestiuni.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,