Decizia nr. 81 din 18 noiembrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.935/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.023/84/2023 şi de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.849/86/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurentul-intimat din Dosarul nr. 1.023/84/2023 a depus, în termenul legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 26 iunie 2024, în Dosarul nr. 1.023/84/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă pentru plata orelor suplimentare este necesară emiterea unui ordin scris, conform art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018).

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 septembrie 2024, cu nr. 1.935/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 18 noiembrie 2024.

La data de 7 octombrie 2024, la acest dosar a fost conexat Dosarul nr. 2.151/1/2024, care are ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.849/86/2024, prin care solicită să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept privind plata orelor prestate peste programul normal de lucru, potrivit prevederilor Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 27/2023 privind condiţiile de stabilire a majorării salariale pentru munca suplimentară prestată în cursul anului 2023 de personalul cu statut special, precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut (Ordinul nr. 27/2023) şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022). II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare Art. 35. – „(…) (6) În situaţia prevăzută la alin. (3), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru se poate plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual. În cazuri cu totul deosebite, munca suplimentară se poate efectua şi peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite şi cu acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare Art. II. – ” (1) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, în anul 2023, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) în anul 2023, pentru activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţişti, poliţiştii de penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, se acordă drepturile prevăzute de legislaţia aferentă lunii iunie 2017. Baza de calcul pentru acordarea acestor drepturi o reprezintă solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază cuvenită/cuvenit. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), munca suplimentară prestată în anul 2023 peste programul normal de lucru de către personalul cu statut special care are atribuţii pentru desfăşurarea activităţilor deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut în domeniul ordinii şi siguranţei publice, în respectarea regimului frontierei de stat a României, în situaţii de urgenţă, în personalizarea, emiterea şi evidenţa generală a documentelor de identitate şi a paşapoartelor simple, în emiterea şi evidenţa permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare ale autovehiculelor rutiere, precum şi de către poliţiştii de penitenciare, care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se plăteşte cu o majorare de 75% din solda de funcţie/salariul de funcţie cuvenită/cuvenit, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii. Plata majorării se efectuează în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 60 de zile după prestarea muncii suplimentare. (4) Personalului din instituţiile de apărare şi securitate naţională care execută serviciul de luptă permanent, desfăşoară activităţi deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut, precum şi în situaţii de urgenţă i se aplică, în mod corespunzător, prevederile alin. (3). (5) Plata majorării prevăzute la alin. (3) şi (4) se efectuează astfel încât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite. (6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), în cazul poliţiştilor de penitenciare, limita de 3% se stabileşte la nivelul bugetului centralizat al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. (7) În situaţia prevăzută la alin. (3) şi (4), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru se poate plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual. În cazuri cu totul deosebite, munca suplimentară se poate efectua şi peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite şi cu acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate. (8) Condiţiile de stabilire a majorării prevăzute la alin. (3) şi (4) şi cele de încadrare în limitele stabilite la alin. (5) şi (6), precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut pentru care se acordă acest drept se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite. (9) Dispoziţiile alin. (3)-(8) nu aduc atingere prevederilor alin. (2), care se aplică în mod corespunzător. (10) Ordonatorii de credite răspund în condiţiile legii de stabilirea şi acordarea drepturilor prevăzute la alin. (2)-(6) numai în condiţiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget.”

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 27/2023 privind condiţiile de stabilire a majorării salariale pentru munca suplimentară prestată în cursul anului 2023 de personalul cu statut special, precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut Art. 1. – „Prezentul ordin reglementează condiţiile de stabilire a majorării salariale, prevăzută la art. II alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, denumită în continuare majorare, cele de încadrare în limita de 3% din suma soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite, precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut pentru care se acordă acest drept. (…) Art. 5. – (1) Prestarea muncii suplimentare în condiţiile prevăzute la art. 4 se dispune de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual. (2) În cazuri cu totul deosebite se poate aproba prestarea muncii suplimentare peste plafonul de 180 de ore anual, dar nu mai mult de 360 de ore anual, în baza unui raport nominal întocmit de şeful ierarhic, aprobat de ordonatorul de credite, cu acordul sindicatului reprezentativ sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare alocate pentru plata muncii suplimentare. (3) În cazul poliţiştilor, în situaţiile prevăzute la alin. (2), anterior supunerii spre aprobarea ordonatorului de credite a raportului nominal, şeful ierarhic consultă departamentul central sau structura teritorială din cadrul Corpului Naţional al Poliţiştilor corespunzătoare structurii din care face parte. Art. 6. – (1) Plata majorării se efectuează astfel încât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite. Plata majorării se efectuează astfel încât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite. (…) Art. 7. – (1) Majorarea se plăteşte personalului cu statut special dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există ordinul/dispoziţia şefului ierarhic de prestare a muncii suplimentare în condiţiile prevăzute la art. 4, scris(ă) şi emis(ă) conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi. În situaţiile care implică desfăşurarea de urgenţă a muncii suplimentare, ordinul/dispoziţia şefului ierarhic poate fi comunicat(ă) şi verbal, dar cu obligaţia de a fi consemnat(ă) ulterior în scris, în cel mai scurt timp posibil; b) nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă de majorări, sporuri, compensaţii etc. ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru munca suplimentară; c) compensarea muncii suplimentare, prin ore libere plătite, nu a fost posibilă în următoarele 60 de zile de la prestarea acestei munci; d) se asigură încadrarea în fondurile bugetare alocate cu această destinaţie. (…)” III. Expunerea succintă a proceselor A. Dosarul nr. 1.023/84/2023

Reclamantul deţine calitatea de agent-şef principal de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean S – Serviciul rutier, fiind angajat al acestei instituţii din anul 1996.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj – Secţia civilă, cu nr. 1.023/84/2023, acesta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale, pentru orele suplimentare prestate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în calitate de salariat al instituţiei pârâte, în perioada ianuarie-iunie 2020.

Litigiul a fost generat de refuzul pârâtului de acordare a drepturilor salariale pentru orele suplimentare prestate de către reclamant, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, motivat de lipsa dispoziţiei scrise a şefului ierarhic superior emise în acest sens.

Reţinând că reclamantul a prestat cele 242 de ore suplimentare în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi din dispoziţia sau cel puţin cu acceptul superiorilor săi, situaţie în care autoritatea pârâtă nu se poate prevala de propria culpă privind neemiterea în scris a dispoziţiei sau ordinului, în prealabil prestării orelor suplimentare sau ulterior acestora, sau neîntocmirea centralizatorului după formularul reglementat, pentru a justifica lipsa compensării orelor suplimentare şi neplata majorării prevăzute de lege, instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată (Sentinţa civilă nr. 73 din 9 februarie 2024, pronunţată de Tribunalul Sălaj – Secţia civilă).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimatul, susţinând, în principal, că, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, munca suplimentară nu poate fi plătită, dacă anterior prestării acesteia nu s-a întocmit o dispoziţie scrisă de către superiorul ierarhic.

La termenul din 26 iunie 2024, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. B. Dosarul nr. 1.849/86/2024

Prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata muncii suplimentare constând într-un număr de 117 ore, pe care a efectuat-o peste durata normală a timpului de lucru în perioada iulie-decembrie 2023, în calitate de agent de poliţie la Centrul de reţinere şi arestare preventivă din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean S, deoarece nu s-a putut compensa cu timp liber corespunzător din cauza unor situaţii neprevăzute (de exemplu, concedii medicale), care au condus la deficit de personal; a solicitat şi plata dobânzii legale pentru suma datorată.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada că a solicitat în scris, anterior pensionării, în termenul prevăzut de lege, compensarea orelor suplimentare efectuate peste durata normală a programului cu ore libere plătite, iar această solicitare nu a fost aprobată, angajatul desfăşurându-şi activitatea în ture, conform planificării şi pentru care a beneficiat de drepturile legale.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2024, instanţa a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar prin Încheierea de şedinţă din 19 septembrie 2024 s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

Instanţele de trimitere au constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, intrată în vigoare la data de 14 iunie 2024, litigiile în care s-au formulat sesizările făcând parte din categoria celor pentru care este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Asupra chestiunii de drept în discuţie instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-intimat din Dosarul nr. 1.023/84/2023 nu s-a opus sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Reclamantul din Dosarul nr. 1.849/86/2024 a solicitat continuarea judecăţii. VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările

Completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în dosarele nr. 1.023/84/2023 şi nr. 1.849/86/2024 nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat doar opinii teoretice în problema ce face obiectul sesizării. O singură instanţă (Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal) a comunicat o decizie civilă (nr. 475 din 6 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 5.894/109/2020), în care nu s-a ridicat însă problema existenţei ordinului scris pentru plata orelor suplimentare, ci a cuprinderii categoriei de salariaţi în structura de specialitate despre care face vorbire textul de lege în discuţie.

Tribunalul Braşov a apreciat că pentru plata orelor suplimentare este necesară emiterea unui ordin scris al şefului ierarhic, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, fiind necesară şi aprobarea ordonatorului de credite.

Tribunalul Ialomiţa şi Tribunalul Teleorman au exprimat opinia potrivit căreia pentru plata orelor suplimentare este necesar un înscris emis de şeful ierarhic, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, însă nu este necesar ca, în mod obligatoriu, acesta să îmbrace forma unui ordin scris.

Alte instanţe (Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal) au apreciat că pentru plata propriu-zisă a orelor suplimentare nu este necesară emiterea unui ordin scris de către şeful ierarhic în condiţiile art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, atribuirea de credite bugetare şi eliberarea sumelor cu această destinaţie fiind de competenţa ordonatorului de credite, în condiţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002).

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 ori ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022. La data pronunţării prezentei decizii, pe rolul instanţei de contencios constituţional se aflau mai multe dosare în fază de raport, având ca obiect şi excepţia de neconstituţionalitate a acestor texte. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei probleme de drept veritabile, textul de lege a cărui interpretare se solicită fiind clar şi lipsit de echivoc. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Astfel cum rezultă explicit din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, actul normativ se aplică proceselor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv celor privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi celor privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal.

Instanţa de trimitere a învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având următorul conţinut: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Conform art. 4 din actul normativ amintit: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

Art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune în sensul că „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Procedând la verificarea condiţiilor de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în litigiile ce intră în domeniul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instituite de legiuitorul delegat, ce trebuie să fie întrunite cumulativ, se constată că acestea sunt următoarele: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se observă, astfel, că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în cea instituită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, fiind astfel eliminată condiţia sesizării doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rămâne însă în continuare condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept veritabile, nefiind posibilă sesizarea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii civile.

Aceasta întrucât sintagma chestiune de drept nu este sinonimă cauzei acţiunii, ci are un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie analizate pentru constatarea existenţei sale nu sunt altele decât cele verificate în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, nici în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă legiuitorul nu a introdus criterii prin care să fie definită chestiunea de drept, aptă a declanşa mecanismul pronunţării hotărârii prealabile, însă cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte un anumit grad de dificultate este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate.

De aceea, nici în interpretarea art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu ar trebui să existe abateri de la regulă, de vreme ce prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

Altfel, o interpretare literală şi izolată a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, potrivit căreia nu s-ar impune analiza existenţei unei reale chestiuni de drept asupra căreia urmează a se pronunţa instanţa supremă, este contrară literei şi spiritului actului normativ.

Art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia ce intră sub auspiciile actului normativ obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă, de altfel, se completează.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, mecanismul prevăzut de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă nu reflectă o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi instanţa supremă, instanţele de trimitere având obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze, astfel că, ori de câte ori se constată că întrebarea adresată de instanţa de trimitere reflectă exclusiv dubiul instanţei cu privire la dreptul aplicabil în cauză, şi nu existenţa unei chestiuni de drept veritabile, sesizarea în vederea pronunţării hotărârii prealabile este inadmisibilă.

De altfel, aceeaşi concluzie rezultă şi din cuprinsul preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, autorul reglementării făcând trimitere expresă la dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, ce consacră rolul constituţional al instanţei supreme în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, precum şi la faptul că a avut în vedere configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se mai reţine că problema de drept susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: deciziile nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36).

Nu în ultimul rând, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are obligaţia să se conformeze cerinţelor instituite prin art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv: „dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”. Altfel spus, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, în raport cu prevederile art. 1 şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestor ultime două condiţii anterior dezvoltate, se constată că litigiile în care au fost formulate sesizările conexate au ca obiect obligarea instituţiei pârâte la plata unor sume de bani, reprezentând echivalentul orelor suplimentare prestate de reclamanţi într-o anumită perioadă de timp, ce nu au fost compensate cu timp liber corespunzător, în lipsa dispoziţiei scrise a şefului ierarhic superior, emisă în acest sens.

Art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, prevede, referitor la sporul pentru munca suplimentară, că: ” (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condiţiile alin. (2) şi (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic în scris, fără a se depăşi 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii.” (subl. n.)

Conform dispoziţiilor art. 35 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, „În situaţia prevăzută la alin. (3), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru se poate plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual. În cazuri cu totul deosebite, munca suplimentară se poate efectua şi peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite şi cu acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate.” (subl. n.)

De asemenea, art. 5 din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 35/2019 privind condiţiile de stabilire a majorării salariale pentru munca suplimentară prestată de personalul cu statut special, precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut, incident în speţe, prin prisma calităţii reclamanţilor, prevede că: „(1) Prestarea muncii suplimentare în condiţiile prevăzute la art. 4 se dispune de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual. (2) În cazuri cu totul deosebite, se poate aproba prestarea muncii suplimentare peste plafonul de 180 de ore anual, dar nu mai mult de 360 de ore anual, în baza unui raport nominal întocmit de şeful ierarhic, aprobat de ordonatorul de credite, cu acordul sindicatului reprezentativ sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare alocate pentru plata muncii suplimentare. (…)”

Iar art. 6 din acelaşi act normativ dispune în sensul că: „(1) Majorarea se plăteşte personalului cu statut special dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există ordinul/dispoziţia şefului ierarhic de prestare a muncii suplimentare în condiţiile prevăzute la art. 4, scris(ă) şi emis(ă) conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi. În situaţiile care implică desfăşurarea de urgenţă a muncii suplimentare, ordinul/dispoziţia şefului ierarhic poate fi comunicat(ă) şi verbal, dar cu obligaţia de a fi consemnat(ă) ulterior în scris, în cel mai scurt timp posibil; b) nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă de majorări, sporuri, compensaţii etc. ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru munca suplimentară; c) compensarea muncii suplimentare, prin ore libere plătite, nu a fost posibilă în următoarele 60 de zile de la prestarea acestei munci; d) se asigură încadrarea în fondurile bugetare alocate cu această destinaţie (…)”. (subl. n.)

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 7 alin. (1) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 27/2023, emis în aplicarea art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022: „Majorarea se plăteşte personalului cu statut special dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există ordinul/dispoziţia şefului ierarhic de prestare a muncii suplimentare în condiţiile prevăzute la art. 4, scris(ă) şi emis(ă) conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi. În situaţiile care implică desfăşurarea de urgenţă a muncii suplimentare, ordinul/dispoziţia şefului ierarhic poate fi comunicat(ă) şi verbal, dar cu obligaţia de a fi consemnat(ă) ulterior în scris, în cel mai scurt timp posibil; ()”. (subl. n.)

Din lecturarea prevederilor legale anterior citate se constată că textele a căror interpretare s-a solicitat sunt foarte clare, impunând cu necesitate existenţa unui ordin/unei dispoziţii scris/scrise a şefului ierarhic anterioară prestării orelor suplimentare sau, în cazuri urgente, fiind suficientă o dispoziţie verbală, dar care, obligatoriu, trebuie şi ea consemnată ulterior în scris, în cel mai scurt timp posibil.

În aceste condiţii, nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei probleme de drept veritabile, câtă vreme, aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare este discutabil(ă) (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Mai mult, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve dubiul asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumente aferente şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură aceasta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, cerinţă care nici ea nu este îndeplinită, judecătorii de fond refuzând a-şi exprima punctul de vedere asupra normei ce formează obiectul sesizării.

Împrejurarea că, în opiniile teoretice exprimate ori în practică, în cazuri izolate, unele instanţe au adoptat o soluţie contrară, nu justifică necesitatea interpretării, lămuririi ori clarificării în plus a unui text de lege care este neîndoielnic şi lipsit de echivoc, asemenea soluţii jurisprudenţiale fiind expresia exercitării atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţei, de aplicare a legii la circumstanţele particulare ale cauzei, pe baza probatoriului administrat.

Pentru aceste considerente, constatându-se că mecanismul reglementat de dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, coroborat cu prevederile art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, nu poate fi utilizat, sesizările conexate vor fi respinse, ca inadmisibile.