Decizia nr. 17/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 70/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena-Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 409/64/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că, la dosar, a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere la raport de către ambele părţi.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 18 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 409/64/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România pot fi interpretate în sensul că se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 70/1/2024. II. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000) ” Art. 6. – (1) În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)”. III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal cu nr. 409/64/2021, reclamanta Parohia „A.B.”, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat: (i) anularea parţială a Deciziei nr. aaaa/27.05.2021 emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România; (ii) obligarea Comisiei speciale de retrocedare de a emite decizie de acordare despăgubiri şi pentru imobilul construit, de natură casă de cărămidă, înscris în Cartea funciară Vulcan nr. bbbb, Cartea funciară Vulcan nr. vechi cccc, număr top. ddd, cu cheltuieli de judecată. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 104/2021 din data de 11 octombrie 2021, Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Decizia nr. aaaa/27.05.2021 emisă de pârâtă, respectiv art. 2 din dispozitivul deciziei, şi a obligat pârâta să emită decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţia – casă de cărămidă, înscrisă în Cartea funciară Vulcan nr. bbbb, Cartea funciară Vulcan nr. vechi cccc, număr top. ddd.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, deşi stabilesc că se acordă măsuri compensatorii pentru imobilele înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, nu exclud imobilele înstrăinate anterior acestei date. Aceste imobile se încadrează în categoria imobilelor pentru care nu se poate dispune restituirea în natură, potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, şi pentru care se acordă compensaţii/despăgubiri.

Curtea a apreciat că această analiză se impune prin prisma interpretării logice şi istorico-teleologice a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 în ansamblul său. Astfel, finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 a fost de a repara prejudiciile suferite de cultele religioase cărora le-au fost preluate imobilele de către statul român, anterior anului 1989, indiferent de traseul pe care l-au avut aceste imobile. Tocmai de aceea, alternativ cu restituirea în natură, legiuitorul a prevăzut acordarea de compensaţii.

Afirmaţia legiuitorului din cuprinsul art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu este realizată cu scopul de a exclude de la aplicarea legii imobilele care au fost înstrăinate anterior anului 1989, deoarece, din interpretarea istoricoteleologică, reiese că norma legală se aplică tuturor ipotezelor în care cultelor religioase le-au fost preluate imobile, în mod abuziv, anterior anului 1989. Legiuitorul a realizat, însă, distincţia între cele două modalităţi de acordare a reparaţiei, în funcţie de posibilitatea/imposibilitatea restituirii în natură, respectiv în funcţie de existenţa/inexistenţa imobilului în patrimoniul statului român. Recursul declarat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate în cadrul paragrafului 12 de mai sus a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare, prin care a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs sus-menţionat, s-a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, apreciind în mod eronat că aceste dispoziţii nu exclud imobilele înstrăinate anterior acestei date, statuând faptul că aceste imobile se încadrează în categoria imobilelor pentru care nu se poate dispune retrocedarea în natură, potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. Întâmpinarea la recurs

Intimata-reclamantă Parohia „A.B.” a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Prin Încheierea din 28 iunie 2023 s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se pune în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la problema de drept indicată la paragraful 8 din prezenta decizie.

La termenul de judecată din 5 octombrie 2023, completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului împotriva Sentinţei nr. 104/2021 din 11 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, a pus în discuţie, din oficiu, oportunitatea formulării sesizării menţionate în cadrul paragrafului anterior.

Prin Încheierea din 18 octombrie 2024, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Punctul de vedere al părţilor

Potrivit punctului de vedere exprimat de recurentă, în speţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Conform punctului de vedere formulat de intimată cu privire la sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept de care depinde soluţionarea cauzei, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind elementul de noutate al chestiunii de drept. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit celor redate în continuare.

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

S-a apreciat că primele trei condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; instanţa învestită cu soluţionarea recursului urmează să judece litigiul în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titulara sesizării.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică, instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţionarea recursului şi implicit a acţiunii introductive depinde de interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept care formează obiectul sesizării s-a apreciat că aceasta este deopotrivă îndeplinită.

Astfel, s-a constatat că, în speţă, deşi normele juridice supuse analizei nu sunt de dată recentă, totuşi, datorită duratei procedurilor administrative, instanţele de judecată au început să se confrunte relativ recent cu problema supusă dezlegării.

Practica judiciară la nivelul instanţei de recurs este, prin urmare, una incipientă, neputându-se vorbi de conturarea unei practici unitare şi nici de o reală practică neunitară, care să justifice iniţierea unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte caracterul real al problemei de drept, instanţa de trimitere a constatat că, în speţă, problema esenţială care apare este aceea de a stabili dacă textul de lege incident în cauză vizează doar imobilele înstrăinate ulterior datei de 22.12.1989 sau acesta poate fi interpretat în sensul că se referă şi la imobilele înstrăinate anterior acestei date, divergenţa de interpretare rezultând din raportarea conţinutului art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 la cadrul legal general în materie de retrocedare şi la Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Protocolul nr. 1 la CEDO). B. Asupra fondului chestiunii de drept supuse dezlegării

S-a reţinut că, în ceea ce priveşte aplicarea textului art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă orientare, materializată în deciziile nr. 71 din 10 ianuarie 2020 (Dosar nr. 2.144/102/2016), nr. 1.573 din 16 martie 2022 (Dosar nr. 32/33/2021) şi nr. 5.437 din 19 decembrie 2012 (Dosar nr. 45.828/3/2010), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile declarate de reclamanţi, a anulat deciziile Comisiei speciale de retrocedare şi a obligat comisia să recunoască reclamanţilor dreptul la despăgubiri, reţinându-se că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 creează o diferenţă nejustificată de tratament între titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior acestei date, constituind, în cazul celor din urmă, o ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, ingerinţă care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică.

Cea de-a doua orientare, exprimată prin Decizia nr. 1.657 din 22 martie 2023 (Dosar nr. 44/57/2021) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a menţinut decizia Comisiei speciale de retrocedare prin care s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor, reţinându-se că, în mod greşit, instanţa fondului a admis acţiunea în baza Protocolului nr. 1 la CEDO, înlăturând astfel efectele legislaţiei interne redate de art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, considerând că acestea instituie o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei menţionate.

În susţinerea acestei din urmă opinii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că textul legal aplicabil speţei este clar, iar aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO suferă o limitare extrem de importantă, Convenţia europeană a drepturilor omului protejând doar dreptul de proprietate asupra unor bunuri actuale, nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun.

În această opinie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că recurentei-reclamante nu îi este aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, revenindu-se astfel la reglementarea din plan naţional, respectiv art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, care nu a fost declarată neconstituţională în condiţiile legii.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat faptul că instanţele naţionale nu pot înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situaţii, această prerogativă aparţinând exclusiv Curţii Constituţionale a României.

Instanţa de trimitere a apreciat că, în favoarea celei de-a doua interpretări, pot fi invocate deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008; nr. 819 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008; nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, pronunţate de Curtea Constituţională a României, care au stabilit că instanţa naţională de drept comun nu poate înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situaţii, aceasta intrând în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.

De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 837 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, s-a constatat că Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 este constituţională în ansamblul ei.

Totodată, instanţa de trimitere a avut în vedere Cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, precum şi hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru a exista o valoare patrimonială în sensul ocrotit de Convenţia europeană a drepturilor omului, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Or, de vreme ce dispoziţiile legale criticate se referă doar la înstrăinările ulterioare datei de 22.12.1989, iar organele administrative au constatat, în baza acestor dispoziţii legale, că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, din perspectiva instanţei de trimitere, nu poate fi reţinută concluzia că în speţă operează regimul de protecţie instituit de Protocolul nr. 1 la CEDO. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România pot fi interpretate în sensul că se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa nr. 78/2023 din 31 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 45/64/2023, nedefinitivă, termen pentru soluţionarea recursului: 14.05.2024; Sentinţa nr. 83/F/2023 din 13 iunie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 201/64/2023, nedefinitivă, termen pentru soluţionarea recursului: 12.09.2024) şi al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 54/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 32/33/2021, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.573 din 16 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: tribunalele Brăila, Bucureşti, Giurgiu, Ialomiţa şi Vaslui.

În susţinerea orientării jurisprudenţiale şi a punctelor de vedere teoretice menţionate au fost expuse argumentele redate mai jos.

Deşi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 stabilesc că se acordă măsuri compensatorii pentru imobilele înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, nu exclud imobilele înstrăinate anterior acestei date. Aceste din urmă imobile se încadrează în categoria imobilelor pentru care nu se poate dispune restituirea în natură, potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, şi pentru care se acordă compensaţii/despăgubiri.

Această interpretare se impune prin prisma interpretării logice şi istorico-teleologice a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 în ansamblu. Astfel, finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 94/2000 a fost de a repara prejudiciile suferite de cultele religioase cărora le-au fost preluate imobilele de către statul român anterior anului 1989, indiferent de traseul pe care l-au avut aceste imobile. Tocmai de aceea, alternativ cu restituirea în natură, legiuitorul a prevăzut acordarea de compensaţii.

Argumentul per a contrario aplicat de autoritate în justificarea respingerii cererii nu este incident, neputând conduce la o interpretare a legii în scopul urmărit de legiuitor. Afirmaţia legiuitorului din cuprinsul art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu este realizată cu scopul de a exclude de la aplicarea legii imobilele care au fost înstrăinate anterior anului 1989, deoarece din interpretarea istorico-teleologică reiese că norma legală se aplică tuturor ipotezelor în care cultelor religioase le-au fost preluate imobile, în mod abuziv, anterior anului 1989. Legiuitorul a realizat însă distincţia între cele două modalităţi de acordare a reparaţiei, în funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea restituirii în natură, respectiv în funcţie de existenţa sau inexistenţa imobilului în patrimoniul statului român.

În aplicarea principiului echităţii prevăzut de art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se poate aplica şi cererilor de retrocedare având ca obiect imobile înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989.

Interpretarea conform căreia art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 exclude de la aplicarea legii imobilele care au fost înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989 creează o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal după 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior acestei date şi generează o situaţie de inechitate, nejustificată obiectiv şi rezonabil.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România nu se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa nr. 41/CA/2020 din 27 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 11/35/CA/2020, definitivă prin neexercitarea căii de atac) şi al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 73/2017 din 22 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.305/33/2016, definitivă prin neexercitarea căii de atac; Sentinţa civilă nr. 101/2016 din 4 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.487/33/2015, definitivă prin neexercitarea căii de atac; Sentinţa civilă nr. 363/2015 din 30 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 495/33/2015, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2.941 din 11 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; tribunalele Argeş, Ilfov, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Covasna şi Teleorman; Judecătoria Braşov.

În susţinerea acestor opinii au fost expuse considerentele de mai jos.

Situaţia imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice şi înstrăinate de statul român legal anterior datei de 22 decembrie 1989, nu este prevăzută de Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000.

Nu se poate reţine o încălcare a dreptului de proprietate sau a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului câtă vreme Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 este o lege specială de retrocedare. În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat constant că o asemenea lege nu este obligatoriu a fi emisă de un stat, dar, în măsura în care se procedează în acest sens, nerespectarea sa ridică probleme din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Or, statul român a înţeles să elaboreze legea de reparaţie în maniera reglementată de art. 1 şi 6 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000. În măsura în care condiţiile legii speciale de retrocedare nu sunt îndeplinite, nu se poate reţine o încălcare a dreptului de proprietate sau a Convenţiei europene a drepturilor omului, reclamantul având deschisă calea acţiunii de drept comun în revendicare.

Conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000, se retrocedează imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate abuziv, cu sau fără titlu, de stat sau de alte persoane juridice, aflate în proprietatea statului, iar, în cazul în care terenul este ocupat parţial, se poate obţine restituirea în natură a părţii rămase liberă şi, dacă este ocupat total, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent.

Acest articol se referă doar la imobilele aflate în proprietatea statului, iar art. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se referă la imobilele care sunt deţinute de o regie autonomă, o societate sau companie la care statul este acţionar ori asociat majoritar. În privinţa imobilelor care au aparţinut, prin preluare, statului, dar care au fost înstrăinate legal după 22 decembrie 1989, art. 6 din actul normativ menţionat specifică faptul că solicitantul poate opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000.

Având în vedere prevederile legale sus-menţionate, rezultă că situaţia în care imobilul a fost înstrăinat înainte de 22 decembrie 1989 nu se circumscrie dispoziţiilor acestui act normativ, care nu a prevăzut acordarea de măsuri reparatorii în această situaţie, astfel încât legea nu poate fi interpretată extensiv.

Art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 instituie o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei menţionate.

În aceste condiţii, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO suferă o limitare extrem de importantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului protejând doar dreptul de proprietate asupra unor bunuri actuale, nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Textul art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu poate fi înlăturat cât timp nu a fost declarat neconstituţional în condiţiile legii. Instanţele naţionale nu pot înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că aceasta instituie o discriminare între diferite situaţii, acesta fiind exclusiv rolul Curţii Constituţionale a României.

Un argument suplimentar este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului însăşi, care în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României a statuat că, pentru a exista o valoare patrimonială în sensul ocrotit de Convenţia europeană a drepturilor omului, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că acesta îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. Or, câtă vreme dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se referă doar la înstrăinările ulterioare datei de 22 decembrie 1989, iar organele administrative au constatat, în baza acestor dispoziţii legale, că titularul cererilor de retrocedare nu este îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, nu poate fi reţinută concluzia potrivit căreia operează regimul de protecţie instituit de Protocolul nr. 1 la CEDO.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Craiova, Constanţa, Iaşi, Galaţi, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Ialomiţa, Ilfov, Iaşi şi Vaslui au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat: – deciziile nr. 3.306 din 8 iunie 2022 (Dosar nr. 1.848/83/2019), nr. 71 din 10 ianuarie 2020 (Dosar nr. 2.144/102/2016), nr. 1.573 din 16 martie 2022 (Dosar nr. 32/33/2021) şi nr. 5.437 din 19 decembrie 2012 (Dosar nr. 45.828/3/2010), în sensul primei orientări jurisprudenţiale, redate la paragraful 42 din prezenta decizie, apreciind că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989; – deciziile nr. 1.657 din 22 martie 2023 (Dosar nr. 44/57/2021) şi nr. 3.667 din 16 iunie 2021 (Dosar nr. 514/57/2018), în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, redate la paragraful 51 din prezenta decizie, apreciind că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 837 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, s-a constatat că Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 este constituţională, în ansamblul său. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de faţă, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, propunând admiterea sesizării cu următoarea dezlegare a problemei de drept: „Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu se aplică şi titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989.” X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că primele patru şi ultima dintre condiţiile de mai sus sunt îndeplinite.

Astfel, cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere se află în curs de judecată în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a recursului, deoarece în materia în care a fost declanşată această procedură judiciară hotărârea primei instanţe este supusă numai recursului, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 raportate la cele ale art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 97 pct. 1 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia ce urmează a fi pronunţată va fi definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost legal învestit cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece atât soluţia primei instanţe, cât şi criticile formulate în recurs au vizat modalitatea de interpretare a art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000.

Cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinită, în condiţiile în care nu există dezlegări de principiu ale aceleiaşi chestiuni de drept sau ale unor chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul acestei competenţe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, respectiv, recursul în interesul legii.

Referitor la cerinţa potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare este reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-au reţinut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38, 39 şi 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prezintă un anumit grad de dificultate, hotărârile judecătoreşti şi punctele de vedere exprimate de instanţe fiind diferite în legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 inclusiv în beneficiul titularilor cererilor de retrocedare a imobilelor înstrăinate în mod legal anterior datei de 22 decembrie 1989.

Este necontestat faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite şi poate genera divergenţe de jurisprudenţă, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32-33).

Pe de altă parte, sub aspectul clarităţii normelor a căror interpretare unitară se solicită, dispoziţiile invocate nu sunt suficient de explicite, fiind posibile cel puţin două interpretări, astfel că problema de drept sesizată reprezintă o chestiune de o dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.

În considerarea argumentelor expuse se constată că cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care priveşte interpretarea diferită a textelor de lege invocate, relevante pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită însă condiţia noutăţii problemei de drept.

Referitor la această cerinţă de admisibilitate, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, dar şi de una mai veche, însă în acest caz caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.

Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în abordarea şi rezolvarea chestiunii de drept.

O asemenea premisă a stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept valorifică funcţia mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare şi asigură evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile neavând rolul de a da o soluţie unei practici divergente deja existente.

Cu titlu exemplificativ pot fi amintite în acest sens următoarele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 8 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 martie 2017; Decizia nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017; Decizia nr. 82 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 23 februarie 2018; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, Decizia nr. 15 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 29 mai 2019, etc.

Prin urmare, sub acest aspect, prezintă importanţă existenţa unei practici judiciare constante în materie, iar, în situaţia existenţei unei practici neunitare, nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci se impune declanşarea mecanismului recursului în interesul legii, condiţia noutăţii chestiunii de drept constituind unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii reglementate de Codul de procedură civilă, hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi recursul în interesul legii.

În urma verificărilor efectuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la nivelul celor 15 curţi de apel din ţară, dar şi la nivelul propriei Secţii de contencios administrativ şi fiscal, a fost identificată, aşa cum a fost redat la paragrafele 42, 51 şi 66 din prezenta decizie, o practică judiciară consistentă, constant divergentă, cu privire la problema de drept expusă la paragraful 8.

Chiar dacă numărul hotărârilor judecătoreşti pronunţate nu este unul mare, este relevant faptul că s-a dat o anumită dezlegare problemei de drept, iar, pe de altă parte, nu se poate prezuma că inconsistenţa jurisprudenţei existente indică în mod neechivoc o practică în curs de formare, astfel încât să fie necesar un control a priori al legii pentru preîntâmpinarea apariţiei unei practici neunitare, amploarea jurisprudenţei dintr-o anumită perioadă de timp putând fi determinată de mai mulţi factori, obiectivi şi/sau subiectivi, a căror incidenţă nu poate împiedica constatarea că instanţele au avut ocazia să se pronunţe chiar asupra chestiunii de drept (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 27 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 22 mai 2018).

În consecinţă, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,