Decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.296/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Lavinia Ionescu, procuror-şef al Serviciului judiciar civil din cadrul Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce formează obiectul Dosarului nr. 2.296/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, precum şi opinia formulată de Academia Română.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Lavinia Ionescu apreciază ca fiind în spiritul şi litera legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială evidenţiată în recursul în interesul legii, conform căreia Eparhia Reformată din Ardeal are calitatea de proprietar al bunurilor, chiar şi în situaţia în care, la data preluării abuzive, în cărţile funciare figura Colegiul Reformat Bethlen din Aiud ca titular al dreptului de proprietate. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus de Ministerul Public, solicitând admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de interpretare unitară a dispoziţiilor legale în problema de drept sesizată.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 106 din 20 iulie 2023, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare, şi art. I din Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 18 septembrie 2023, formându-se Dosarul nr. 2.296/1/2023, cu termen de soluţionare la 13 noiembrie 2023. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000): ” Art. 1. – (1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (…)” ” Art. 4. – (…) (2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar. (…)”

Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare (Decretul-lege nr. 115/1938): ” Art. 32. – Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.” ” Art. 33. – Cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate.” ” Art. 34. – Rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată: 1. Dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile. 2. Sau dacă prin înscriere, dreptul a fost greşit calificat. 3. Sau dacă nu mai sunt întrunite condiţiunile de existenţă ale dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.”

Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional (Decretul nr. 176/1948): ” Art. I. – Pentru buna organizare şi funcţionare a învăţământului public de Stat şi pentru lărgirea şi democratizarea învăţământului, toate bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor religioase, asociaţiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, şi, în general, particularilor, persoane fizice sau juridice şi au servit funcţionării şcolilor de învăţământ trecute, conform art. 35 din legea învăţământului public la Stat, trec în proprietatea Statului, atribuindu-se Ministerului Învăţământului Public, care le va întrebuinţa pentru nevoile învăţământului. Bunurile imobile intrând în prevederile alineatului precedent, sunt stabilite în tabela anexă, care face parte integrantă din prezenta lege. Bunurile mobile, de orice fel, se vor prelua pe bază de inventar, de către delegaţii desemnaţi de Ministerul Învăţământului Public. Se consideră bunuri mobile şi imobile, intrând în prevederile acestui articol, toate bunurile ce au servit funcţionării, întreţinerii sau sprijinirii şcolilor, internatelor, căminelor sau cantinelor la data de 1 Ianuarie 1948, precum şi acelea ce au fost dobândite ulterior în acest scop.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie există divergenţă de practică judiciară cu privire la problema de drept în discuţie, care nu a putut fi reglată prin mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament.

Astfel, în şedinţa plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 mai 2023, s-a constatat divergenţă de practică cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în raport cu art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. I din Decretul nr. 176/1948, în vederea stabilirii calităţii Eparhiei Reformate din Ardeal de persoană îndreptăţită la retrocedarea bunurilor imobile în privinţa cărora, la data preluării abuzive, în cărţile funciare figura drept proprietar al bunurilor imobile Colegiul Reformat Bethlen din Aiud.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că Eparhia Reformată din Ardeal nu are calitatea de proprietar al bunurilor în situaţia în care, la data preluării abuzive, în cărţile funciare figura Colegiul Reformat Bethlen din Aiud ca titular al dreptului de proprietate.

Potrivit celei de-a doua orientări jurisprudenţiale conturate în practica Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că Eparhia Reformată din Ardeal are calitatea de proprietar al bunurilor, chiar şi în situaţia în care, la data preluării abuzive, în cărţile funciare figura Colegiul Reformat Bethlen din Aiud ca titular al dreptului de proprietate.

Argumentele care au condus la adoptarea acestor soluţii divergente sunt centrate, în principal, pe trei aspecte: A) Caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară

Cu privire la acest prim aspect, în argumentarea primei opinii s-a reţinut, în esenţă, că premisa determinantă de la care trebuie pornit este aceea că înscrierea în cartea funciară este elocventă cu privire la titularul dreptului de proprietate, iar, în lipsa unor dovezi din care să rezulte că persoana care a depus cererea de retrocedare a fost proprietara imobilului solicitat a fi restituit sau succesoarea în drepturi a persoanei înscrise în cartea funciară, este corectă soluţia de respingere a cererii de retrocedare.

Fără a nega caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, cea de a doua opinie are în vedere raporturile juridice dintre proprietarul tabular şi cultul religios, precum şi dispoziţiile actului de preluare a imobilului de către stat (Decretul nr. 176/1948) şi cele de drept canonic de la momentul retrocedării, care tind să demonstreze că există identitate juridică între persoana înscrisă în cartea funciară şi titularul cererii de retrocedare. B) Posibilitatea de a analiza şi alte dispoziţii legale (inclusiv cele ale dreptului canonic) şi de a administra alte probe în dovedirea calităţii de proprietar, în condiţiile în care în cartea funciară nu figurează Biserica Reformată

În prima opinie au fost avute în vedere exclusiv conţinutul literal al înscrierii în cartea funciară, precum şi prevederile art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, dincolo de menţiunea literală din cartea funciară, trebuie analizate, în completare, dispoziţiile Decretului nr. 176/1948 însuşi, precum şi cele ale dreptului canonic, pentru a se putea stabili dacă există identitate între proprietarul menţionat în cartea funciară şi Biserica Reformată.

Astfel, s-a statuat că Biserica Reformată din Ardeal este îndreptăţită la restituirea imobilelor pe care le pretinde, nu în calitate de continuatoare în drepturi a proprietarului tabular, ci în nume propriu, în calitate de fost proprietar. Având în vedere că la impunerea măsurii de naţionalizare s-a recunoscut în cuprinsul Decretului nr. 176/1948 dreptul de proprietate al Bisericii Reformate asupra imobilelor confiscate, pentru restituire trebuie să fie recunoscut în mod identic acelaşi titular.

În acest sens s-a mai argumentat că Eparhia Reformată din Ardeal, parte a Bisericii Reformate din România, are calitatea de persoană îndreptăţită la retrocedarea bunurilor imobile care au aparţinut la data preluării abuzive acelor părţi componente locale ale cultului reformat care nu mai există în prezent (de exemplu, Colegiul Reformat Bethlen din Aiud). C) Puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 4.684 din 2 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.807/57/2008

O chestiune distinctă analizată de către instanţele care au pronunţat hotărâri judecătoreşti, în ambele orientări jurisprudenţiale, a fost puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 4.684 din 2 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1.807/57/2008, prin care s-a statuat: „Contrar celor susţinute de recurentă, Decretul nr. 176/1948 reprezintă temeiul de fapt şi de drept ce atestă că Eparhia Reformată din Ardeal este îndreptăţită la restituirea bunului în cauză, nu în calitate de continuatoare în drepturi a fostului proprietar, ci în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar. Şi aceasta întrucât în tabelul anexă la Decretul nr. 176/1948 în temeiul căruia a fost preluat abuziv de către stat imobilul în cauză apare menţionată şi Şcoala Reformată din Aiud, judeţul Alba, a Bisericii Reformate, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal.”

S-a arătat că în prima orientare jurisprudenţială se neagă puterea de lucru judecat a acestei decizii, în timp ce în cea de a doua orientare se valorifică, alături de alte argumente, puterea de lucru judecat a acestei decizii. D) Principiul securităţii juridice. Speranţa legitimă privind justa soluţionare a cererii de retrocedare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

În sfârşit, un ultim argument decisiv în susţinerea celei de a doua orientări jurisprudenţiale a fost principiul securităţii juridice, respectiv speranţa legitimă privind justa soluţionare a cererii de retrocedare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În prima orientare jurisprudenţială nu s-a analizat acest aspect. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017, Decizia nr. 107 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 22 mai 2017, Decizia nr. 66 din 16 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2017, şi Decizia nr. 541 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2019, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate ridicate.

Prin Decizia nr. 1.410 din 3 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 18 decembrie 2009, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin Decizia nr. 556 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Decretului nr. 176/1948. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii nu au fost identificate decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare.

Au fost identificate decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care oglindesc orientările jurisprudenţiale divergente menţionate la capitolul III al prezentei decizii. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul şi litera legii a doua orientare jurisprudenţială, conform căreia Eparhia Reformată din Ardeal are calitatea de proprietar al bunurilor, chiar şi în situaţia în care, la data preluării abuzive, în cărţile funciare figura Colegiul Reformat Bethlen din Aiud ca titular al dreptului de proprietate.

În susţinerea acestei opinii s-a argumentat, în principal, că personalitatea juridică a unei şcoli confesionale se dobândeşte în condiţiile legii. Atât timp cât iniţial şcoala confesională a fost un dezmembrământ fără personalitate juridică, schimbarea acestui statut în persoană juridică distinctă se impunea a fi expres stabilită prin înscrisuri în acest sens. O menţiune în cartea funciară a unui dezmembrământ al unei persoane juridice ca titular al unui drept nu modifică raportul de drept dintre dezmembrământ şi entitatea din care acesta face parte, cadrul legislativ în care şcoala confesională a fost înfiinţată neputând fi ignorat.

Relevante în acest sens sunt prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) (Legea nr. 21/1924), potrivit cărora: ” Personalitatea juridică nu se poate recunoaşte unei colectivităţi de asociaţii sau aşezăminte nerecunoscute ca persoane juridice. Personalitatea juridică e individuală şi efectul ei nu se poate întinde în afară de asociaţia sau aşezământul pentru care a fost acordată. Un aşezământ creat de o persoană juridică nu poate avea o personalitate distinctă de aceea a persoanei juridice care a creat-o, decât dacă i se recunoaşte formal aceasta, în condiţiunile statornicite prin legea de faţă.”

S-a arătat că menţiunea din cartea funciară nu reprezintă o modalitate recunoscută de lege prin care se dobândeşte personalitatea juridică. Nu poate fi ignorată menţiunea din actul de expropriere în care se menţionează expres că şcoala aparţine cultului religios. Sursa factuală a reconstituirii dreptului de proprietate constă în actul de confiscare. Menţiunea din cartea funciară nu permite ca o entitate fără personalitate juridică să devină, astfel, o entitate cu personalitate juridică.

Dispoziţiile aplicabile autorizării şcolii confesionale din Legea asupra învăţământului particular, promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 3.793 din 19 decembrie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 22 decembrie 1925, în vigoare la momentul autorizării şi la momentul exproprierii bunurilor, nu impun o diferenţiere juridică între „înfiinţătorul” şcolii particulare şi şcoala respectivă.

În condiţiile în care legea permite ca o parte din patrimoniul celui care înfiinţează sau susţine şcoala particulară să fie afectat utilizării de către unitatea de învăţământ, iar patrimoniul de afectaţiune se naşte prin lege, Ministerul Public a considerat că bunurile utilizate de către şcoala confesională sunt incluse în patrimoniul de afectaţiune ce aparţine cultului religios.

Menţiunea din cartea funciară privind calitatea de proprietar tabular a Colegiului Reformat Bethlen din Aiud nu afectează realitatea juridică a raporturilor dintre Colegiul Reformat Bethlen din Aiud şi Eparhia Reformată din Ardeal, în contextul în care situaţia juridică a bunurilor afectate desfăşurării activităţii şcolii confesionale nu a fost schimbată în temeiul Legii asupra învăţământului particular din 22 decembrie 1925, iar această lege a permis păstrarea proprietăţii bunurilor de către susţinători.

Aşadar, în procedurile de restituire a bunurilor preluate abuziv, statul român nu poate invoca menţiunea din cartea funciară, în condiţiile în care, pentru impunerea măsurii de confiscare, s-a recunoscut în cuprinsul Decretului nr. 176/1948 dreptul de proprietate al Bisericii Reformate asupra imobilelor confiscate, imobile care figurau în cartea funciară pe numele Colegiului Reformat Bethlen din Aiud.

Principiul publicităţii materiale reflectat de art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 implică puterea doveditoare absolută a înscrierii din cartea funciară care însă nu poate opera faţă de Eparhia Reformată din Ardeal, instituţia care a avut reprezentarea că înscrierea în cartea funciară reprezintă doar o reflectare a opozabilităţii faţă de terţi a patrimoniului de afectaţiune aferent bunurilor necesare desfăşurării activităţii de către şcoala confesională, aşezământ fără personalitate juridică al Bisericii Reformate din România. Astfel, Eparhia Reformată din Ardeal nu se putea considera persoană vătămată pentru a cere rectificarea intabulării pentru că menţiunea din cartea funciară corespundea cu situaţia juridică reală a bunurilor imobile afectate derulării activităţii de către şcoala confesională.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 4.684 din 2 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1.807/57/2008, procurorul general a considerat că este aplicabilă doar părţilor din dosar. Ca orice decizie de speţă, considerentele acesteia sunt utile în cauze similare, fără însă a se considera că suntem în prezenţa unei practici judiciare constante ce reflectă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. VII. Opinia specialiştilor consultaţi

Academia Română a depus istoricul înfiinţării şi funcţionării Colegiului Reformat Bethlen din Aiud, iar prin opinia scrisă privind problema de drept în discuţie s-a apreciat că este esenţial a se clarifica cine avea calitatea de proprietar formalizată în evidenţele de carte funciară la data preluării.

Astfel, dacă figurează ca având această calitate Colegiul Reformat Bethlen din Aiud, s-a considerat că acesta este îndreptăţit la restituire, iar nu Eparhia Reformată din Ardeal. Analizând succesiunea în timp a legislaţiei, nu rezultă că Eparhia Reformată din Ardeal era autoritate administrativă superioară Colegiului Reformat Bethlen din Aiud şi nici că acesta din urmă făcea parte din structura organizatorică şi administrativă a eparhiei. Simpla denumire de „colegiu reformat” nu poate să conducă automat şi la concluzia că era o instituţie de învăţământ ecleziastică subordonată din punct de vedere ierarhic.

În literatura juridică şi jurisprudenţa în materia cărţilor funciare cu efecte asupra măsurilor de restituire, atât în legislaţia austriacă, jurisprudenţa curiei maghiare, cât şi, ca urmare a preluării evidenţelor de carte funciară în Transilvania, prin Decretul-lege nr. 115/1938, se indică faptul că proprietar al bunului este persoana trecută în evidenţele de carte funciară şi dacă sunt îndoieli trebuie verificat titlul de dobândire, recurgând la informaţiile furnizate de arhivele istorice şi de carte funciară.

În acest sens s-a considerat riguroasă prima orientare jurisprudenţială, arătându-se că, în esenţă, premisa determinantă care trebuie avută în vedere este înscrierea în cartea funciară ce demonstrează, indiscutabil, existenţa dreptului de proprietate şi care constituie o prezumţie puternică în ceea ce priveşte calitatea de proprietar exclusiv a persoanei sau entităţii înscrise în calitate de proprietar.

S-a precizat că, în trecut, nu avea relevanţă dacă entitatea juridică trecută în cartea funciară era sau nu persoană juridică (persoană morală, cum era caracterizată de legislaţia timpului, respectiv Legea nr. 21/1924, care a supravieţuit şi regimului politic instaurat după anul 1945). VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, sintagma „imobile care au aparţinut cultelor religioase” are în vedere exclusiv patrimoniul unităţilor componente ale cultelor religioase, iar nu şi patrimoniul unor aşezăminte distincte, înscrise în cartea funciară ca proprietari tabulari; în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, o structură a unui cult religios poate dovedi calitatea de fostă proprietară a imobilului a cărui retrocedare o solicită, în sensul că proprietarul tabular a fost un aşezământ al său, căruia i-a conferit o masă patrimonială de afectaţiune prin divizarea patrimoniului său unic, numai prin mijloace de probă directe cu privire la situaţia juridică pretinsă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

În conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Faţă de aceste dispoziţii, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost legal învestită cu judecarea prezentului recurs în interesul legii de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Din conţinutul acestei norme se desprind condiţiile ce trebuie îndeplinite de o sesizare cu acest obiect pentru a fi declarată admisibilă, respectiv: – existenţa unei probleme de drept care să fi făcut obiectul unor litigii înregistrate pe rolul instanţelor de judecată; – problema de drept să fi fost soluţionată în mod diferit de instanţele de judecată, aspect care să fie dovedit prin hotărârile judecătoreşti definitive anexate sesizării.

Numai în cazul unor norme de drept neclare, susceptibile de interpretări diferite, care au generat soluţii jurisprudenţiale diferite, reflectate într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, se justifică intervenţia instanţei supreme prin intermediul recursului în interesul legii.

Este necesar, totodată, ca, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, să poată fi identificate dispoziţiile legale interpretate şi aplicate, precum şi silogismul juridic de interpretare a normelor legale, cel care a condus la o aplicare neunitară.

Analizând hotărârile judecătoreşti definitive anexate prezentei sesizări de recurs în interesul legii, se constată că acestea au fost pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în cauze cu aceleaşi părţi, şi anume, reclamantă Eparhia Reformată din Ardeal şi pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cauzele având ca obiect anularea unor decizii emise de comisie prin care au fost respinse cererile reclamantei de retrocedare a unor bunuri imobile înscrise în cărţile funciare pe numele unor şcoli/colegii despre care reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal a arătat că au făcut parte din corpul său, ca şcoli confesionale.

Chestiunea litigioasă tranşată diferit a fost aceea a dovedirii dreptului de proprietate al Eparhiei Reformate din Ardeal asupra imobilelor a căror retrocedare a fost solicitată.

Din rândul argumentelor divergente sunt relevante pentru interpretarea care se cere pe calea prezentei sesizări de recurs în interesul legii cele referitoare la: forţa probantă a înscrierilor din cartea funciară cu privire la titularul dreptului de proprietate, posibilitatea coroborării unei astfel de dovezi asupra dreptului de proprietate cu alte mijloace de probă, valorificarea unor prezumţii sau a altor probe decât înscrierile din cartea funciară, în scopul dovedirii calităţii solicitantei de fostă proprietară a imobilelor a căror retrocedare a cerut-o, toate aceste aspecte fiind tranşate în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, ale art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, coroborate cu dispoziţiile actului de naţionalizare, respectiv ale art. I din Decretul nr. 176/1948.

Astfel, prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 1.893 din 10 mai 2018, nr. 4.113 din 19 septembrie 2019, nr. 1.101 din 25 februarie 2020, nr. 1.534 din 11 martie 2021, nr. 5.674 din 18 noiembrie 2021, nr. 1.783 din 23 martie 2021, nr. 1.896 din 25 martie 2021, nr. 4.897 din 25 octombrie 2022, nr. 3.208 din 2 iunie 2022 s-au reţinut, în esenţă, următoarele: dovada calităţii de fost proprietar se face prin înscrisuri care atestă dreptul de proprietate; în sistemul real de publicitate imobiliară, când un drept real s-a înscris în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei; înscrierea în cartea funciară nu poate fi combătută decât prin încuviinţarea unei cereri de rectificare a cărţii funciare; înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară pe numele şcolii/colegiului a avut loc în temeiul unor acte de vânzare-cumpărare în care cumpărător figurează şcoala, nu Eparhia Reformată din Ardeal, iar solicitanta nu a prezentat niciun act de proprietate pe numele său cu privire la imobilele a căror retrocedare o solicită; invocarea ordinelor ministrului maghiar al justiţiei nr. 2.207/1909 şi nr. 19.407/1911 referitoare la dreptul Bisericii Reformate de a cere rectificarea cărţilor funciare este nerelevantă câtă vreme o astfel de rectificare nu a avut loc; împrejurarea că şcolile confesionale erau susţinute material şi supravegheate de unele structuri religioase nu are legătură cu situaţia juridică a imobilelor înscrise în cărţile funciare pe numele şcolilor şi nu demonstrează că şcoala era proprietatea/un aşezământ al cultului religios; menţiunea din anexa decretului de naţionalizare, în care sunt enumerate şcolile a căror avere a fost naţionalizată şi care foloseşte sintagma „şcoala reformată (…) a Bisericii Reformate”, nu este o dovadă că dreptul de proprietate asupra imobilului naţionalizat a aparţinut bisericii; nici adresele invocate de reclamantă şi nici menţiunile decretului de naţionalizare nu fac dovada calităţii solicitantei de fostă proprietară a imobilelor.

Prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 4.684 din 2 noiembrie 2010, nr. 1.671 din 17 martie 2021, nr. 3.614 din 17 iunie 2022, nr. 4.157 din 22 septembrie 2022, nr. 1.166 din 1 martie 2022, s-a reţinut, din contră, că: înscrierea din cartea funciară trebuie coroborată cu menţiunile din anexa decretului de naţionalizare şi cu alte probe asupra dreptului de proprietate; şcoala este o componentă locală a cultului reformat, care nu mai există în prezent, motiv pentru care Eparhia Reformată din Ardeal are vocaţie la restituirea bunurilor care au aparţinut şcolii, în acest sens fiind invocate şi prevederile Legii I privind constituirea şi organizarea bisericii, adoptată de cel de-al doilea sinod naţional reformat din Budapesta, deschis la 10 noiembrie 1904, conform căreia şcolile primare, secundare şi liceale aparţinând Bisericii Reformate din Ungaria, ca instituţii aflate în legătură esenţială cu libertatea practicării religiei şi instrumente de autosusţinere a bisericii, aparţin cu totul de corpul bisericii şi sunt subordonate autorităţilor bisericeşti; ordinele ministrului justiţiei din Ungaria nr. 2.207/1909 şi nr. 19.407/1911 recunosc îndreptăţirea Bisericii Reformate la rectificarea înscrierilor din cărţile funciare referitoare la titularul dreptului de proprietate, iar neefectuarea unei astfel de rectificări la vremea respectivă este nerelevantă; şcoala reformată a fost proprietatea Eparhiei Reformate din Ardeal, situaţie juridică confirmată, în cazul Şcolii Reformate din Aiud, şi prin Autorizaţia nr. 126 din 21 decembrie 1928 a Ministerului Instrucţiunii – Direcţia generală a învăţământului particular; se impune valorificarea prezumţiei deţinerii imobilului sub nume de proprietar de către eparhie, care este menţionată în actul de naţionalizare ca persoană de la care s-a preluat imobilul; şcolile confesionale erau susţinute material şi supravegheate din punctul de vedere al activităţii şcolare de diferitele structuri ale cultelor religioase (parohii, eparhii), aparţinând acestora.

Se constată că la baza considerentelor hotărârilor divergente au stat o interpretare şi aplicare diferită a actului normativ referitor la retrocedarea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 coroborate cu cele ale art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, în materie de probe asupra calităţii de fost proprietar al imobilului a cărui retrocedare se solicită şi a forţei lor doveditoare, cu consecinţe şi asupra definirii sintagmei de „imobile care au aparţinut cultelor religioase”.

Deşi în dreptul procesual civil evaluarea probatoriului este atributul instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, dat fiind că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 normează în materia probelor ce se pot administra asupra calităţii de fost proprietar, iar astfel de prevederi trebuie coroborate, pentru regiunile ţării în care s-a aplicat Decretul-lege nr. 115/1938, cu dispoziţiile acestui act normativ referitoare la forţa probantă a înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, se deduce că există o latură abstractă, referitoare la interpretarea normelor menţionate, susceptibilă de reglare pe calea mecanismului recursului în interesul legii.

Sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în raport cu art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. I din Decretul nr. 176/1948, fără să se identifice aspectele de drept divergente, însă acestea rezultă din motivarea sesizării şi din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate, hotărâri ale căror argumente au fost rezumate în precedent.

Ca atare, în stabilirea obiectului analizei în cadrul prezentului recurs în interesul legii, în sensul identificării chestiunilor punctuale, caracterizate, ce se impun a fi dezlegate de principiu, se constată că acestea privesc atât definirea sintagmei „imobile care au aparţinut cultelor religioase” din art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, cât şi aspecte legate de mijloacele de a proba fostul drept de proprietate, în conformitate cu dispoziţiile coroborate ale art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Sunt supuse interpretării valoarea probatorie a înscrierii în cartea funciară, posibilitatea de administrare a unor probe în combaterea sau nuanţarea menţiunilor din cartea funciară referitoare la titularul dreptului de proprietate, precum şi care ar fi probele apte să demonstreze situaţia juridică a proprietarului tabular, de aşezământ constituit de o structură a cultului religios, respectiv apartenenţa imobilului la care se referă cererea de retrocedare la un patrimoniu de afectaţiune constituit de respectiva structură a cultului religios, pentru funcţionarea aşezământului.

Inevitabil, anumite circumstanţe repetabile în toate cauzele care au generat practica judiciară divergentă vor fi amintite prin considerentele ce vor urma, dezlegarea în drept nefiind posibilă altfel. Asupra fondului recursului în interesul legii

Dreptul la retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este prevăzut de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, care statuează că astfel de imobile se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile acestui act normativ.

Din textul normativ arătat rezultă condiţia sine qua non ce trebuie îndeplinită pentru retrocedare, respectiv dovedirea dreptului de proprietate pe care cultul religios l-a avut anterior asupra imobilului revendicat.

Prin art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanţa de urgenţă menţionată se arată că actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul stabilit de comisie, iar art. 4, într-o redactare ce se vrea cuprinzătoare, stabileşte probele care se pot administra pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Aceste norme relevă următoarele repere în domeniul probator: solicitantul este cel care trebuie să pună la dispoziţia Comisiei speciale de retrocedare actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar; sunt socotite dovezi asupra calităţii de fost proprietar orice acte care, coroborate, întemeiază existenţa sau cel puţin prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive; în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare o astfel de preluare; în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţinea imobilul sub nume de proprietar.

În acelaşi sens, normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare, definesc, prin pct. 13 subsumat art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanţa de urgenţă, sintagma „acte doveditoare”, arătându-se că acestea se referă la: ” a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural – extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate); d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.”

În privinţa imobilelor din regiunile Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi sudul Bucovinei, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a funcţionat sistemul real de evidenţă a imobilelor şi a drepturilor dobândite în legătură cu acestea, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938. Astfel, s-a păstrat sistemul real introdus anterior anului 1800 de vechiul Cod civil austriac, în care înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv de drepturi.

În situaţiile în care se cere retrocedarea de către o structură a unui cult religios a unor astfel imobile înscrise în cărţi funciare aflate sub imperiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938, se impune coroborarea în materia regimului probator a normelor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în calitate de act normativ special referitor la retrocedare, cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938.

Potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Simetric, drepturile reale se sting numai dacă radierea s-a înscris în cartea funciară cu consimţământul titularului. Potrivit art. 18 din acelaşi decret-lege, dispoziţiile privitoare la dobândirea sau stingerea drepturilor se aplică şi în cazul modificării lor.

Ca o consecinţă a efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, art. 32 şi 33 din acelaşi act normativ statuează caracterul înscrierii de probă exactă cu privire la dreptul real înscris şi titularul acestuia. Cuprinsul cărţii funciare poate să fie supus rectificării, în cazurile prevăzute de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv: dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile; dacă prin înscriere dreptul a fost greşit calificat; dacă nu mai sunt întrunite condiţiunile de existenţă ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

În concluzie, înscrierile din cartea funciară dovedesc existenţa şi întinderea dreptului, precum şi cine este titularul respectivului drept.

Ca atare, în cadrul cererilor de retrocedare formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu se poate tinde la demonstrarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât proprietarul tabular.

Cu toate acestea, dacă se susţine că proprietarul tabular (spre exemplu, o şcoală/un colegiu) nu este o persoană distinctă de structura cultului religios care cere retrocedarea, ci este un aşezământ creat de aceasta, ca parte componentă, fără personalitate juridică, iar înscrierea aşezământului ca proprietar tabular a fost menită să indice apartenenţa imobilului la o masă patrimonială de afectaţiune constituită de respectiva structură, se constată că nu se urmăreşte probarea contra înscrierilor de carte funciară, ci coroborarea acestor înscrieri cu alte probe, în vederea recunoaşterii relaţiei juridice de tipul parte-întreg dintre proprietarul tabular şi structura cultului religios, respectiv a apartenenţei imobilului la o masă patrimonială de afectaţiune ce face parte dintr-un patrimoniu unic, acela al structurii de cult religios.

În privinţa unei astfel de relaţii juridice sunt relevante în primul rând înscrierile din cartea funciară şi actele în baza cărora au avut loc înscrierile, dar şi alte probe ce pot fi coroborate cu înscrierile de carte funciară, în temeiul art. 4 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000.

Însă, astfel de dovezi nu pot fi unele indirecte, cu valoare probatorie incertă în privinţa relaţiei juridice pretinse. Unor astfel de probe, care nu conduc nemijlocit la stabilirea raportului afirmat dintre proprietarul tabular şi titularul cererii de retrocedare, le lipseşte fiabilitatea, nefiind apte să ateste o situaţie juridică a imobilului diferită de cea reflectată de înscrierile din cartea funciară. Altminteri, ar fi încălcată ierarhia probelor, din perspectiva forţei probante, care trebuie recunoscută atât prin interpretarea coroborată a prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, cât şi exclusiv în baza cuprinsului ultimului act normativ citat.

Astfel, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi normelor metodologice de aplicare a acesteia, constituie dovezi asupra calităţii de fost proprietar, în primul rând, probele directe, de natură să dovedească prin ele însele dreptul de proprietate, numai în subsidiar putând fi administrate probe indirecte. Ierarhia probelor este confirmată de prezumţiile instituite de aceleaşi dispoziţii, legiuitorul statuând că numai în absenţa unor probe contrare se prezumă, în baza menţiunilor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau prin care s-a pus în executare această măsură, calitatea de fost proprietar a celui individualizat cu această calitate, precum şi existenţa şi, după caz, întinderea dreptului său de proprietate.

Or, în sistemul real de publicitate imobiliară există o probă directă, clară referitoare la titularul dreptului, existenţa dreptului şi întinderea acestuia.

Revenind la dovezi care ar întemeia existenţa dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive, când teza probatorie este aceea a relaţionării parte-întreg între proprietarul tabular şi titularul cererii de retrocedare, respectiv apartenenţa imobilului la un patrimoniu de afectaţiune constituit anterior naţionalizării de către structura de cult respectivă, este de remarcat că desprinderea unei mase patrimoniale de afectaţiune dintr-un patrimoniu are loc prin voinţa titularului patrimoniului unic, iar un astfel de act de voinţă este susceptibil de dovedire prin mijloace de probă directe. Asemenea probe pot fi: actul de înfiinţare a unui colegiu sau a unei şcoli şi/sau de conferire a fondului imobiliar destinat susţinerii activităţii colegiului/şcolii, statutul colegiului/şcolii, actele în baza cărora s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară pe numele colegiului/şcolii; actele în baza cărora bunurile imobile au intrat în patrimoniul originar.

În cauzele în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti divergente s-au administrat numai probe indirecte asupra presupusei relaţii a Eparhiei Reformate din Ardeal cu şcolile înscrise ca proprietari tabulari ai imobilelor, precum: ordinele ministrului justiţiei din Ungaria nr. 2.207/1909 şi nr. 19.407/1911 declarative cu privire la apartenenţa şcolilor reformate la Biserica Reformată şi dreptul bisericii de a proceda la rectificarea cărţilor funciare în privinţa titularului dreptului de proprietate asupra clădirilor şcolilor; Autorizaţia nr. 126 din 21 decembrie 1928 a Ministerului Instrucţiunii – Direcţia generală a învăţământului particular privind funcţionarea unei astfel de şcoli, în care se arată că şcoala este „proprietatea Eparhiei Reformate din Ardeal”, reglementări interne ale Bisericii Reformate (codul canonic) care ar atesta apartenenţa organică a şcolilor la corpul bisericii, ca entităţi bisericeşti/structuri interne cu scop special educativ.

De asemenea, s-au invocat înseşi dispoziţiile Decretului nr. 176/1948. Însă, conform art. I din acest act normativ de naţionalizare, au fost trecute în prop