AUTOINTERBUS-TUR S.R.L. c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

A DOUA SECȚIUNE DECIZIE Cerere nr. 13175/14 AUTOINTERBUS-TUR S.R.L. împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 octombrie 2022 într-un comitet compus din Jovan Ilievski, președintele Gilberto Felici, Diana Sârcu, judecători și Viktoriya Maradudina, deputată în cadrul secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată la 15 ianuarie 2014, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACTE ȘI PROCEDURA Societatea reclamantă, AutoBus-Tur S.R.L., este o societate cu răspundere limitată de drept moldovean, având sediul la Chișinău. Ea a fost reprezentată de domnul A. Savva, avocat care exercită în Chișinău. Cererea se referă la anularea unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea societății reclamante după admiterea unui pretins apel formulat cu întârziere de partea pârâtă. Plângerile întemeiate pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție au fost comunicate guvernului moldoven ( După comunicarea cererii, procedura internă a fost redeschisă la cererea agentului guvernamental, iar deciziile defavorabile societății reclamante au fost infirmate de Curtea Supremă de Justiție. Aceasta din urmă a recunoscut în special încălcarea drepturilor societății reclamante din cauza admiterii în instanță a unui recurs întârziat. Prin scrisoarea din 23 iunie 2017, guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală pentru a soluționa problema ridicată de cerere. El recunoaște că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul pledează, de asemenea, că societatea reclamantă nu are statutul de victimă. Prin scrisoarea din 17 august 2017, avocatul reclamantului a declarat că nu este satisfăcut de termenii declarației unilaterale din cauza lipsei unei despăgubiri pentru prejudiciile suferite de societatea reclamantă. Curtea amintește că, printre factorii care intră în joc în cazul în care: este vorba de a decide să șteargă de la rolul integral sau parțial de pe o cale de atac în conformitate cu articolul (1) litera (c) din convenție pe baza unei declarații unilaterale, figurează în special natura concesiilor formulate de guvern în declarația unilaterală, în special în ceea ce privește detenția pe care intenționează să o furnizeze reclamantului (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75-77, CEDH 2003-VI și Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, § 64, 5 iulie 2016). În această privință, Curtea constată că Õ în speță, declarația unilaterală prezentată de Ön Õ oferă societății reclamante nicio compensație (a se vedea mutatis mutandis Basra c. Belgia (dec.), nr. 47232/17, § 10, 10 iulie 2018). În plus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la întrebarea dacă societatea reclamantă poate oricând să-și spună "victima" unei încălcări a articolului 6 din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Având în vedere toate circumstanțele relevante ale cauzei, Comisia consideră, din motivele expuse mai jos, că nu există niciun motiv obiectiv pentru a continua ancheta privind obiecțiunile societății reclamante și că este oportun să se aplice art. 37 alineatul (1) din convenție din alt motiv decât cel referitor la declarația unilaterală a guvernului ( El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [GC], nr. 25525/03, § 29, 20 decembrie 2007 și Nogolica c. Croația (dec.), nr. 1375/14, § 24, 2 iulie 2019). Curtea amintește că, în termenii articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție, aceasta poate, în orice moment al procedurii, (...) decide să elimine o cerere de rol în cazul în care circumstanțele permit să se ajungă la concluzia (...) că litigiul a fost soluționat. Pentru a putea ajunge la concluzia la aplicabilitatea în speță a dispoziției menționate anterior, Curtea trebuie să răspundă la două întrebări succesive : În primul rând, trebuie să se întrebe dacă faptele de care se plânge în mod direct sau nu, și, în al doilea rând, dacă consecințele care ar putea rezulta dintr-o posibilă încălcare a Convenției din cauza acestor fapte au fost șterse (pisano c. Italia (radiație) [GC], nr. 36732/97, § 42, 24 octombrie 2002, și Syssoyeva și alții c. Letonia (radiație) [GC], nr. 60654/00, § 97, CEDO 2007-I. În prezenta cauză, Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție a infirmat, la 23 decembrie 2016, deciziile defavorabile societății reclamante adoptate cu încălcarea principiului securității juridice. În consecință, hotărârea definitivă în favoarea societății reclamante a fost restabilită. Prin urmare, circumstanțele care au stat la originea obiecțiilor societății reclamante nu mai există. În al doilea rând, Curtea observă că litigiul inițial se referea la retragerea unei licențe acordate societății reclamante. Cu toate acestea, din documentele conținute în dosar reiese că această licență fusese deja expirată chiar înainte ca prima instanță să se pronunțe în cauza și că nu a existat nicio cerere de prelungire a licenței. În același timp, elementele dosarului nu sunt de părere că retragerea licenței ar fi avut un efect retroactiv sau că anularea de către instanța de apel a hotărârii favorabile societății reclamante ar fi privat-o pe aceasta din urmă din urmă de un interes specific. În aceste condiții și în pofida faptului că procedura internă a fost defectuoasă, Curtea nu este convinsă că societatea reclamantă a suferit vreun prejudiciu din cauza retragerii licenței. Prin urmare, Comisia consideră că, după redeschiderea procedurii interne și anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârilor defavorabile societății reclamante, nu mai există nicio consecință dăunătoare pentru societatea reclamantă care ar fi putut rezulta din încălcarea drepturilor sale garantate prin convenție. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție. În plus, niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și protocoalele sale nu impun continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 alineatul (1) în fine. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Făcut în limba franceză și comunicat în scris la 10 noiembrie 2022. Viktoriya Maradudina Jovan Ilievski Grefier adjunct f.f. Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

13175/14

AUTOINTERBUS-TUR S.R.L.

contre la République de Moldova

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 20 octobre 2022 en un comité composé de

:

Jovan Ilievski

, président

,

Gilberto Felici,

Diana Sârcu

, juges

,

et de Viktoriya Maradudina,

greffière adjointe de section f.f.

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 janvier 2014,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

FAITS ET PROCÉDURE

La société requérante, AutoInterBus-Tur S.R.L., est une société à responsabilité limitée de droit moldave, ayant son siège à Chișinău. Elle a été représentée par M

e

A. Savva

, avocat exerçant à Chișinău.

La requête porte sur l’annulation d’un jugement définitif rendu en faveur de la société requérante après l’admission d’un appel allégué tardif formé par la partie adverse.

Les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention ont été communiqués au gouvernement moldave («

le Gouvernement

»).

Après la communication de la requête, la procédure interne fut réouverte à la demande de l’agent du Gouvernement et les décisions défavorables à la société requérante furent infirmées par la Cour suprême de justice. Cette dernière a notamment reconnu la violation des droits de la société requérante en raison de l’admission dans l’affaire d’un appel tardif.

Par une lettre du 23 juin 2017, le Gouvernement a informé la Cour qu’il proposait de faire une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par la requête. Il reconnaît qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. Le Gouvernement plaide en outre que la société requérante n’a pas le statut de «

victime

» et invite la Cour à rayer la requête du rôle en application de l’article 37 de la Convention.

Par une lettre du 17 août 2017, l’avocat de la partie requérante a indiqué n’être pas satisfait des termes de la déclaration unilatérale en raison de l’absence d’une indemnisation pour les préjudices que la société requérante dit avoir subis.

EN DROIT

La Cour rappelle que, parmi les facteurs qui entrent en jeu lorsqu’il s’agit de décider de rayer du rôle tout ou partie d’une requête en vertu de l’article

37

Tahsin Acar c. Turquie

(question préliminaire) [GC], no

26307/95, §§ 75‑77, CEDH 2003‑VI, et

Jeronovičs c. Lettonie

[GC], no

44898/10, § 64, 5 juillet 2016). À ce sujet, la Cour constate qu’en l’espèce, la déclaration unilatérale soumise par le Gouvernement n’offre aucune compensation à la société requérante (voir,

mutatis mutandis

,

Basra c.

Belgique

(déc.), no 47232/17, § 10, 10 juillet 2018).

En outre, la Cour juge inutile de se prononcer sur la question de savoir si la société requérante peut toujours se dire «

victime

» d’une violation de l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention. À la lumière de toutes les circonstances pertinentes de l’affaire, elle considère, pour les raisons exposées ci-dessous, qu’il n’y a aucune raison objective de poursuivre l’examen des griefs de la société requérante et qu’il convient d’appliquer l’article 37 § 1 de la Convention pour un autre motif que celui ayant trait à la déclaration unilatérale du Gouvernement (

El Majjaoui et Stichting Touba Moskee c. Pays-Bas

(radiation) [GC], no

25525/03, § 29, 20

décembre 2007, et

Nogolica c. Croatie

(dec.), no

1375/14, § 24, 2 juillet 2019).

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 37 § 1 b) de la Convention, elle peut, «

à tout moment de la procédure, (...) décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure (...) que le litige a été résolu

». Pour pouvoir conclure à l’applicabilité en l’espèce de la disposition précitée, la Cour doit répondre à deux questions successives

: elle doit se demander, en premier lieu, si les faits dont l’intéressé se plaint directement persistent ou non, et, en second lieu, si les conséquences qui pourraient résulter d’une possible violation de la Convention à raison de ces faits ont été effacées (

Pisano c. Italie

(radiation) [GC], no 36732/97, § 42, 24 octobre 2002, et

Syssoyeva et autres c. Lettonie

(radiation) [GC], no 60654/00, § 97, CEDH 2007-I).

Dans la présente affaire, la Cour constate que la Cour suprême de justice a infirmé, le 23 décembre 2016, les décisions défavorables à la société requérante adoptées en violation du principe de la sécurité juridique. En conséquence, le jugement définitif en faveur de la société requérante fut rétabli. Il s’ensuit que les circonstances ayant été à l’origine des griefs de la société requérante n’existent plus.

Ensuite, la Cour note que le litige initial portait sur le retrait d’une licence accordée à la société requérante. Cependant, il ressort des documents contenus dans le dossier que cette licence était déjà expirée avant même que la première instance se prononce dans l’affaire et qu’il n’y avait eu aucune demande de prorogation de la licence.

En même temps, les éléments du dossier n’indiquent pas que le retrait de la licence aurait eu un effet rétroactif ou que l’annulation par l’instance d’appel du jugement favorable à la société requérante aurait privé cette dernière d’un intérêt spécifique quelconque. Dans ces conditions et malgré le fait que la procédure interne a été défectueuse, la Cour n’est pas convaincue que la société requérante ait subi un quelconque préjudice en raison du retrait de la licence. Elle juge donc qu’après la réouverture de la procédure interne et l’annulation par la Cour suprême de justice des décisions défavorables à la société requérante, il n’existe plus aucune conséquence dommageable pour cette dernière qui aurait pu résulter de la violation de ses droits garantis par la Convention. Elle note par ailleurs que la société requérante ne soutient pas le contraire.

Eu égard à tout ce qui précède, la Cour considère que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1

in fine

.

Il y a donc lieu de rayer la requête du rôle.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle.

Fait en français puis communiqué par écrit le 10 novembre 2022.

Viktoriya Maradudina

Jovan Ilievski

Greffière adjointe f.f.

Président