Barulli împotriva statului San Marino și încă o cerere

Publicat la 14 noiembrie 2022 SECȚIUNE DE APLICAȚII NR. 43390/22 și 43775/22 Luigi BARULLI împotriva San Marino și Adriana SALVATORI împotriva San Marino, ambele depuse la 2 septembrie 2022 au comunicat la 24 octombrie 2022 OBIECTUL CAUZEI Reclamantul în cererea nr. 43390/22 deține 2 % din societățile HD și BW, deținute pentru 98% rămas de soția sa, reclamantul în cererea nr. 43775/22, care a fost singurul administrator al societăților. Societățile au decurs din faliment și o procedură de insolvență a fost susținută, inclusiv o concurență de creditori care a început în 2006. Prin hotărârea din 28 iunie 2013, având în vedere dovezile disponibile că cuplul nu a făcut nicio distincție între proprietățile lor și cele ale societăților, în detrimentul creditorilor societăților, instanța a decis că reclamanții ar trebui considerat responsabil în comun cu societățile, în scopul concurenței creditorilor.

opțiune ) depusă de reclamanții la 11 septembrie 2013 a fost suspendată pentru hotărâre la 28 septembrie 2017 și a fost apoi respinsă la 29 august 2019 și un recurs a fost respins la 30 martie 2022, notificat la 4 mai 2022. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng în legătură cu durata procedurii pentru a decide provocarea lor și apelul relevant, împotriva deciziei de a le ține responsabile în comun. ) împotriva deciziei de a le considera responsabile în comun, în special, în primul rând, în încălcarea cerinței de „tempo rațional” de la art. 6 § 1 din Convenție (comparate cu Frydlender France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII, și Tierce c. San Marino nr. 69700/01, § 30, ECHR 2003 VII)?

Published on 14 November 2022

SECOND SECTION

Applications nos. 43390/22 and 43775/22 Luigi BARULLI against San Marino and Adriana SALVATORI against San Marino both lodged on 2 September 2022 communicated on 24 October 2022

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The applications concern the length of civil proceedings. The applicant in application no. 43390/22 owns 2 % of the companies HD and BW, owned for the remaining 98% by his wife, the applicant in application no. 43775/22, who was the sole administrator of the companies. The companies went bankrupt, and an insolvency procedure ensued, including a competition of creditors which started in 2006. By a decision of 28 June 2013, having determined on the evidence available that the couple made no distinction between their belongings and those of the companies, to the detriment of the creditors of the companies, the court decided that the applicants were to be considered jointly liable with the companies, for the purposes of the competition of creditors.

A challenge against this decision ( opposizione ) lodged by the applicants on 11 September 2013 was adjourned for judgment on 28 September 2017. It was then rejected on 29 August 2019 and an appeal was rejected on 30 March 2022, notified on 4 May 2022. Relying on Article 6 § 1 of the Convention the applicants complain about the length of the proceedings to decide their challenge, and the relevant appeal, against the decision to hold them jointly liable.

QUESTION TO THE PARTIES

Was the length of the proceedings in the present case, which determined the applicants’ challenge ( opposizione ) against the decision to hold them jointly liable, particularly, at first instance, in breach of the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention (compare Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII, and Tierce v. San Marino , no. 69700/01, § 30, ECHR 2003 ‑ VII)?