Decizia nr. 6 din 15 mai 2023

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 671/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Regulamentul), aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce formează obiectul Dosarului nr. 671/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi un punct de vedere diferit faţă de opinia exprimată în raport, formulat de un membru al completului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat în scris, arătând că există jurisprudenţă neunitară cu privire la problema de drept prezentată în memoriul de recurs în interesul legii, astfel că se impune pronunţarea unei decizii de interpretare unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) raportat la art. 109 din Codul de procedură civilă.

Preşedintele completului acordă cuvântul membrilor completului, în cazul în care au întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public.

Răspunzând la întrebările adresate de membrii completului, reprezentanta Ministerului Public arată că, în rezolvarea problemei de drept, aşa cum rezultă din hotărârile de declinare a competenţei de soluţionare a cauzelor pronunţate de instanţele naţionale, nu este suficientă raportarea doar la dispoziţiile art. 651 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care titlul executoriu priveşte un dezmembrământ fără personalitate juridică al persoanei juridice debitoare. Astfel, în faza executării silite, pentru ca instanţele de judecată să se poată raporta la sediul dezmembrământului în stabilirea instanţei de executare competente teritorial, este nevoie de criteriile prevăzute de art. 109 din Codul de procedură civilă, întrucât instanţa de executare nu este neapărat aceeaşi cu instanţa care a soluţionat litigiul principal.

Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

La 9 martie 2023 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă raportat la art. 109 din acelaşi act normativ, în sensul de a se stabili dacă instanţă de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale din Codul de procedură civilă: ” Art. 651. – (1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispoziţiile art. 112 şi ale art. 127 se aplică în mod corespunzător. (…)” ” Art. 109. – Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.”

Trebuie menţionat că ultimul paragraf al art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă „Dispoziţiile art. 112 şi ale art. 127 se aplică în mod corespunzător” a fost introdus prin Legea nr. 336/2022 pentru modificarea alin. (1) al art. 651 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1177 din 8 decembrie 2022. III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în urma analizării practicii judiciare existente la nivel naţional, a rezultat că problema de drept a fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, se consideră că dispoziţiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se completează cu prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă, care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, astfel încât, în ipotezele prevăzute de acest din urmă text de lege, instanţă de executare poate fi şi judecătoria de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat.

În argumentarea acestei soluţii s-a reţinut că, pentru determinarea instanţei competente teritorial, nu prezintă relevanţă aspecte referitoare la situaţia particulară a persoanei juridice executate silit, respectiv dacă aceasta are personalitate juridică, patrimoniu propriu sau capacitate de folosinţă, întrucât asemenea aspecte excedează dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care nu fac o atare distincţie, ci se raportează numai la sediul debitorului, în sensul de persoană executată silit. S-a reţinut că existenţa personalităţii juridice nu este o condiţie care trebuie îndeplinită de o persoană pentru ca aceasta să fie parte în proces, câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate fără personalitate juridică poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale s-au ataşat hotărâri definitive pronunţate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă (conflicte negative de competenţă), Tribunalului Vrancea – Secţia I civilă, Judecătoriei Slatina – Secţia civilă şi Tribunalului Satu Mare – Secţia I civilă.

Potrivit celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, se apreciază că, potrivit prevederilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, competenţa teritorială a instanţei de executare se stabileşte în raport cu sediul principal al debitorului, dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă nefiind aplicabile, chiar şi atunci când titlul executoriu conţine dispoziţii care se execută la sediul dezmembrământului persoanei juridice de drept privat sau privesc obligaţii ce izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

Astfel, s-a susţinut că dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă aparţin dreptului comun în materia stabilirii competenţei teritoriale, în timp ce dispoziţiile art. 651 din Codul de procedură civilă stabilesc o competenţă teritorială exclusivă. Pentru a putea reţine un presupus caracter alternativ al competenţei teritoriale a instanţei de executare ar trebui ca acest aspect să fie prevăzut expres în chiar dispoziţiile art. 651 din Codul de procedură civilă, el neputând rezulta din interpretarea normei de drept comun.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale s-au pronunţat Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă, Judecătoria Buzău, Judecătoria Suceava, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia civilă, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive ataşate la memoriul de recurs în interesul legii.

La solicitarea Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat, prin Adresa nr. 246/19.04.2023, că, în urma analizării jurisprudenţei acestei secţii, nu s-au identificat decizii care ar putea prezenta interes în ceea ce priveşte problema de drept în discuţie. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări de recurs în interesul legii. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt de menţionat următoarele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare:

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”

Prin Decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale, iar în cazul în care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond, trebuie să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei în favoarea instanţei de executare.” VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, în sensul că, atunci când dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat este debitor al obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, prin intermediul dispoziţiilor art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă se completează cu dispoziţiile art. 109 din acelaşi act normativ, astfel încât instanţă de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că problema de drept a cărei soluţionare se solicită constă în a se stabili dacă dispoziţiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se completează sau nu cu prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă, care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, astfel încât, în ipotezele prevăzute de acest din urmă text de lege, instanţă de executare poate fi judecătoria de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

În ipoteza recursului în interesul legii, acest dezmembrământ are calitatea de debitor al obligaţiilor stabilite în titlul executoriu, fiind parte în raportul juridic obligaţional din care rezultă creanţa a cărei executare silită se solicită.

S-a apreciat că, cererea de încuviinţare a executării silite fiind soluţionată într-o procedură necontencioasă, pentru care normele referitoare la procedura contencioasă sunt aplicabile cu titlu de drept comun, dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate în completarea prevederilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, neexistând nicio incompatibilitate în privinţa acestei completări, atunci când dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat este debitor al obligaţiei rezultate din titlul executoriu.

Dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, arătând că, pe lângă instanţa de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, în cazul în care o persoană juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică, cererea de chemare în judecată împotriva acesteia se poate face şi la instanţa locului unde ea are acel dezmembrământ, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din actele încheiate de reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei de executare, stabilită potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, doctrina şi jurisprudenţa de unificare a instanţei supreme au reţinut că această competenţă este exclusivă.

După cum sintetic s-a arătat în Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, regulile de stabilire a instanţei de executare nu permit creditorilor să aleagă instanţa competentă din punct de vedere teritorial, fiecare regulă dintre cele prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă fiind aplicabilă strict sub rezerva ineficienţei normei anterioare, de unde rezultă o aplicare etapizată şi exclusivă, ceea ce, aprioric, elimină posibilitatea unui conflict de reguli sau existenţa vreunui drept de opţiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, aplicabilă în ipoteza în care nici debitorul şi nici creditorul nu îşi au domiciliul sau sediul în ţară, recunoaşte un drept de opţiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea de a determina instanţa de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul dintre executorii judecătoreşti care au sediul profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii.

Un al aspect rezultat din jurisprudenţa de unificare anterioară – Decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii -, esenţial pentru analiza problemei de drept, este dat de unicitatea instanţei de executare, în sensul că încă de la momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, iar aceasta este unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale, ceea ce înseamnă că, în respectiva executare silită, nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată ca instanţă de executare, motiv pentru care – exceptând derogările anume prevăzute de lege, cum este cazul contestaţiei la titlu – toate cererile şi incidentele procedurale care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa acelei instanţe de executare. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Un alt aspect unanim recunoscut în doctrină şi valorificat în jurisprudenţa de unificare a instanţei supreme (Decizia de recurs în interesul legii nr. 20 din 27 septembrie 2021, paragraful 67) este dat de calificarea procedurii de încuviinţare a executării silite ca fiind una graţioasă [în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă], devenind în acest fel aplicabile dispoziţiile referitoare la procedura necontencioasă judiciară.

În virtutea dispoziţiilor art. 536 din Codul de procedură civilă, prevederile art. 527-535 din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă reprezintă dreptul comun cu privire la procedura de urmat în materiile necontencioase şi, dacă acestea nu sunt suficiente, se aplică în completare dispoziţiile de la procedura contencioasă, în măsura în care sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii.

Aşadar, în considerarea naturii necontencioase a procedurii de încuviinţare a executării silite şi a faptului că dispoziţiile referitoare la procedura contencioasă sunt aplicabile, în completare, şi în materiile necontencioase, dacă o atare completare nu este incompatibilă cu natura necontencioasă a cererii, teoretic, pentru stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de executare, dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate în completarea prevederilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, sub rezerva lipsei oricărei incompatibilităţi în privinţa completării celor două norme.

În problema de drept care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii nu se identifică vreo incompatibilitate în privinţa acestei completări.

Astfel, în ipoteza prezentei sesizări, dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat este debitor în raportul juridic de drept execuţional, fiind persoană obligată la îndeplinirea prestaţiilor stabilite în titlul executoriu.

După cum în mod just s-a observat în prima orientare jurisprudenţială, dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, stabilind competenţa teritorială a instanţei de executare de la sediul debitorului, persoană executată silit, nu disting sub aspectul referitor la personalitatea juridică, ci se raportează doar la sediul acestuia, ca atribut de identificare în raporturile juridice în care participă.

Or, întrucât legea nu distinge sub aspectul sediului principal ori al sediului secundar al persoanei juridice de drept privat, lăsând autorităţilor de aplicare a legii posibilitatea de a decela în această privinţă, în funcţie de situaţia particulară a debitorului din fiecare procedură execuţională în parte, trebuie să se considere că, în situaţia în care titlul executoriu priveşte un dezmembrământ fără personalitate juridică, competenţa teritorială a instanţei de executare se stabileşte prin raportare la sediul acestui dezmembrământ.

Din această perspectivă, dispoziţiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se corelează cu prevederile art. 227 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru, iar dovada sediului se face, potrivit art. 229 din Codul civil, cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

În această situaţie nu există o incompatibilitate între cele două texte legale, ci doar o aplicare particulară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

Procurorul general a arătat că soluţia considerată ca fiind în litera şi spiritul legii corespunde caracterului unipatrimonial al executării silite, realităţii juridice din cauzele analizate, în care dezmembrământul persoanei juridice de drept privat figurează ca debitor al obligaţiei stabilite în titlul executoriu şi prezintă incontestabile avantaje de ordin practic din perspectiva cheltuielilor de executare. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi art. 109 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat ce are calitatea de debitor în raportul juridic obligaţional, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

A fost formulat de către un membru al completului un punct de vedere diferit faţă de opinia exprimată în raport, în sensul că dezlegarea ce ar trebui dată problemei de drept este aceea conform căreia dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în determinarea instanţei de executare, în completarea prevederilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Sesizarea de recurs în interesul legii este admisibilă, fiind întrunite condiţiile legale impuse în acest sens prin dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă referitoare la titularul sesizării, precum şi la obiectul sesizării, ce trebuie să privească o problemă de drept care să fi fost dezlegată diferit în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, practică judiciară ce trebuie dovedită ca atare prin anexarea de hotărâri judecătoreşti definitive.

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost legal sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, potrivit normei menţionate, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti.

Sesizarea de recurs în interesul legii se referă la o problemă de drept, cea privind posibilitatea determinării instanţei de executare prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă raportat la cele ale art. 109 din acelaşi act normativ, pentru a stabili dacă instanţa de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

Problema de drept supusă atenţiei pe calea prezentei sesizări a primit soluţionări diferite în practica instanţelor judecătoreşti, într-o orientare jurisprudenţială considerându-se că determinarea instanţei de executare este posibilă prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă în completare cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă, atunci când se pune în discuţie aducerea la îndeplinire pe cale silită a obligaţiilor ce urmează să fie executate la locul dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat sau a acelora care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta. Totodată, într-o altă orientare jurisprudenţială s-a considerat că şi atunci când executarea silită este privitoare la astfel de obligaţii, determinarea instanţei de executare nu se poate realiza decât strict prin aplicarea art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind avut în vedere sediul principal al debitorului, completarea cu dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă care aparţin dreptului comun în materia stabilirii competenţei teritoriale nefiind posibilă întrucât norma din art. 651 din Codul de procedură civilă stabileşte o competenţă teritorială exclusivă.

De asemenea, sesizarea de recurs în interesul legii a fost însoţită de hotărâri judecătoreşti definitive care ilustrează soluţii ce corespund ambelor curente jurisprudenţiale. Asupra fondului recursului în interesul legii

Jurisprudenţa divergentă a instanţelor judecătoreşti supusă atenţiei pe calea recursului în interesul legii s-a ivit în legătură cu determinarea instanţei de executare, punându-se întrebarea dacă aceasta poate avea loc prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în corelare cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă, atunci când în discuţie este aducerea la îndeplinire pe cale silită a obligaţiilor a căror executare urmează să se realizeze la locul dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat, ce are calitatea de debitor în raportul juridic execuţional, sau a obligaţiilor care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentatul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

Situaţia premisă a sesizării este dată de faptul că în titlurile executorii figurează în calitate de debitor dezmembrământul fără personalitate juridică, în mod individual ori alături de persoana juridică de bază.

Orientările jurisprudenţiale divergente au fost reflectate în hotărâri judecătoreşti definitive ce au soluţionat conflicte de competenţă ivite în procedura necontencioasă a încuviinţării executării silite sau contestaţii la executare (procedură contencioasă), în principiu, acestea fiind de dată anterioară Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, regăsită şi la nivelul instanţei supreme în soluţionarea conflictelor negative de competenţă, s-a considerat că dispoziţiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se pot completa cu prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, aşa încât pentru ipotezele avute în vedere de acest din urmă text de lege, instanţa de executare poate fi şi judecătoria de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat. Au considerat aceste instanţe că, pentru determinarea instanţei competente, nu prezintă relevanţă aspecte privitoare la situaţia particulară a persoanei juridice executate silit, după cum aceasta are personalitate juridică, patrimoniu propriu sau capacitate de folosinţă, întrucât asemenea aspecte excedează dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care nu fac o atare distincţie, ci se raportează numai la sediul debitorului, în sensul de persoană executată silit. S-a arătat, de asemenea, că existenţa personalităţii juridice nu este o condiţie care trebuie îndeplinită de o persoană pentru ca aceasta să fie parte în proces câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate fără personalitate poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în determinarea instanţei de executare, chiar când este vorba despre dispoziţii ale titlului executoriu ce se execută la sediul dezmembrământului persoanei juridice de drept privat sau care privesc obligaţii ce izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta. În această opinie, competenţa teritorială a instanţei de executare se determină doar în raport cu conţinutul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind avut în vedere sediul principal al debitorului, cât timp norma în discuţie nu distinge şi cât timp, reglementând o competenţă teritorială exclusivă, aceasta nu permite un presupus caracter alternativ al competenţei în absenţa unei dispoziţii exprese.

În dezlegarea problemei de drept ce a determinat jurisprudenţa divergentă a instanţelor judecătoreşti sunt relevante o serie de considerente decizorii ce au fundamentat dezlegarea cu caracter obligatoriu a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:

A) Competenţa instanţei de executare prevăzută de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă este, atât din punct de vedere material, cât şi teritorial, una exclusivă, întrucât prin voinţa legiuitorului aceasta este atribuită unei anume instanţe, judecătoria sub aspect material, iar sub aspect teritorial unei instanţe determinate pe baza unor criterii legale, instanţă pe care părţile, prin voinţa lor, nu o pot înlătura.

Competenţa teritorială a instanţei de executare este stabilită printr-un set de reguli succesive a căror aplicare etapizată şi succesivă elimină posibilitatea unui conflict de reguli sau existenţa unui drept de opţiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, în ipoteza în care nici debitorul şi nici creditorul nu îşi au domiciliul sau sediul în ţară, recunoaşte un drept de opţiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea determinării instanţei de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul din executorii judecătoreşti care au sediul profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii (în acest sens, paragrafele 56-65).

B) Determinarea instanţei de executare, potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are loc încă de la momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale), aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea silită nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale, ceea ce înseamnă că, în respectiva executare silită, nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată ca instanţă de executare, motiv pentru care – exceptând derogările anume prevăzute de lege, cum este cazul contestaţiei la titlu – toate cererile şi incidentele procedurale care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa acelei instanţe de executare.

Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ea va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial pentru a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (conform paragrafelor 69-71).

C) Este unanim admis că procedura încuviinţării executării silite este una graţioasă, în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor referitoare la procedura judiciară necontencioasă (în acest sens, paragraful 67).

Pornind de la aceste statuări de principiu ale menţionatei decizii de recurs în interesul legii trebuie admis că determinarea instanţei de executare (care rămâne aceeaşi, unică, pe durata întregii proceduri execuţionale), potrivit criteriilor din cuprinsul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are loc încă din momentul încuviinţării executării silite (condiţie esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale), într-o procedură judiciară necontencioasă specială pentru care dreptul comun e reprezentat de dispoziţiile art. 527-536 din Codul de procedură civilă. Acest drept comun se completează cu prevederile aplicabile procedurii contencioase, în virtutea art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii”.

Însă o completare a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă nu este posibilă ţinând seama că, în primul caz, este vorba despre norme ce reglementează o competenţă teritorială exclusivă, în timp ce dispoziţiile art. 109 reglementează o competenţă teritorială alternativă.

În plus, recurgerea la conţinutul art. 109 din Codul de procedură civilă prin completarea în cascadă, justificată prin natura specială a procedurii necontencioase a încuviinţării executării silite (art. 651 din Codul de procedură civilă), care s-ar completa cu dreptul comun al procedurii necontencioase (art. 527-536 din Codul de procedură civilă) şi, în baza art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu regulile procedurii contencioase, nu este posibilă în prezenţa unei reglementări cu conţinut derogatoriu, special, cum este cea din cuprinsul art. 651 alin. (1) din acelaşi cod, ce vizează tocmai domeniul competenţei teritoriale a instanţei.

Dispoziţiile din procedura contencioasă se aplică doar dacă prevederile art. 527-535 din Codul de procedură civilă nu conţin o anume reglementare, regăsită în dreptul comun, nu însă şi în prezenţa unor reglementări speciale derogatorii, acelaşi principiu fiind valabil şi în concursul dintre dispoziţiile ce reglementează încuviinţarea executării silite, ca procedură necontencioasă specială, şi cele aplicabile procedurii necontencioase de drept comun.

Întrucât art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 528 din Codul de procedură civilă care, la rândul său, derogă de la art. 107 şi următoarele din Codul de procedură civilă, cât priveşte determinarea competenţei teritoriale a instanţei ce soluţionează cererea, aplicarea prin complinire a normelor pe care le conţine art. 651 alin. (1) din acelaşi cod cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă nu este posibilă.

Cu toate acestea, nu poate fi validată nici cea de-a doua orientare jurisprudenţială care consideră că, în raport cu conţinutul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, competenţa teritorială a instanţei de executare se stabileşte în raport cu sediul principal al debitorului persoană juridică.

Trebuie ţinut seama de faptul că norma de competenţă supusă analizei [art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă] nu precizează – aşa cum o face, spre exemplu, art. 119 din Codul de procedură civilă, care atribuie judecata cererilor în materie de societate în competenţa exclusivă a instanţei de la sediul principal al persoanei juridice, ori art. 63 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, în mod similar, stabileşte o competenţă în favoarea tribunalului de la sediul principal al societăţii pentru toate cererile şi căile de atac prevăzute de respectiva lege – că are în vedere sediul principal al debitorului.

Nu mai puţin, însă, prezintă relevanţă faptul că, în conformitate cu norma art. 227 alin. (2) din Codul civil, o persoană juridică poate avea şi sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru, a căror dovadă se face cu înscrierile în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

Sediul principal al persoanei juridice reprezintă atributul de identificare ce conferă acesteia apartenenţă teritorială. Persoana juridică are însă facultatea de a-şi stabili şi sedii secundare [art. 227 alin. (2) din Codul civil], ca o consecinţă a organizării acesteia ori ca o opţiune de structurare teritorială a persoanei juridice.

Astfel, în cazul în care persoana juridică îşi organizează dezmembrăminte fără personalitate juridică, cum ar fi sucursale, reprezentanţe teritoriale, puncte de lucru sau alte asemenea entităţi fără personalitate juridică, pentru care sunt asigurate sedii secundare şi ori de câte ori în titlul executoriu se regăsesc astfel de structuri ale persoanei juridice, în mod singular ori alături de persoana juridică de bază, ca titulari ai obligaţiilor ce se cer aduse la îndeplinire pe cale silită, trebuie admis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de executare poate fi şi judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică. Aceasta întrucât, în considerarea prevederilor art. 227 alin. (2) din Codul civil, sediile sucursalelor, reprezentanţelor teritoriale ori punctelor de lucru sunt sedii (secundare) ale persoanei juridice înseşi, ce corespund noţiunii de „sediu al debitorului”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă pentru asigurarea exclusivităţii teritoriale a instanţei de executare.

Recunoaşterea posibilităţii determinării instanţei de executare prin raportare şi la sediul dezmembrământului fără personalitate juridică, atunci când acesta figurează ca fiind obligat prin titlul executoriu, singur ori alături de persoana juridică de bază, nu impietează asupra caracterului exclusiv al competenţei instanţei de executare, ţinând seama, pe de o parte, că determinarea s-a realizat prin utilizarea criteriului prevăzut de legiuitor.

Pe de altă parte, conceptul de competenţă teritorială exclusivă nu se suprapune în mod necesar ideii de competenţă individuală sau de instanţă unică, procedura civilă cunoscând mai multe ipostaze în care, prin norme de competenţă teritorială exclusivă, este atribuită competenţa în soluţionarea anumitor litigii, deopotrivă, mai multor instanţe, fără ca din acest motiv să fie ştirbit ori anihilat caracterul exclusiv al competenţei lor teritoriale.

Conceptul de competenţă teritorială exclusivă corespunde voinţei legiuitorului de a conferi, în considerarea unui criteriu de exclusivitate, competenţa soluţionării unui tip de litigii unei sau unor anumite instanţe, cu excluderea tuturor celorlalte, voinţă ce se deduce din natura cauzelor, după cum este vorba despre pricini privitoare la persoane (aspect ce rezultă în urma interpretării per a contrario a prevederilor art. 126 din Codul de procedură civilă) ori la anumite bunuri sau drepturi de care părţile nu pot să dispună, în cazul acestei din urmă categorii voinţa legiuitorului rezultând din modul de redactare a textelor legale, de o manieră imperativă şi neechivocă [prin utilizarea unor formule de tipul „cererile (…) se introduc numai la instanţa (…)” ori „(…) sunt de competenţa exclusivă a (…)”].

Aşadar, competenţa teritorială exclusivă este asigurată ori de câte ori este respectat criteriul de determinare utilizat de legiuitor, chiar dacă pe baza acestuia este stabilită, deopotrivă, competenţa mai multor instanţe, iar nu doar a uneia anumite, cum se întâmplă, spre exemplu, în ipoteza reglementată în cuprinsul art. 117 alin. (2) sau a celei din cuprinsul art. 118 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De altfel, chiar art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă recunoaşte în conţinutul său, în ultima teză de aplicare, un drept de alegere a instanţei de executare în favoarea creditorului, subordonat condiţiei legale ca aceasta să fie instanţa de la sediul biroului executorului judecătoresc învestit de el, fără ca astfel să fie înlăturat caracterul exclusiv al normei atributive de competenţă sub aspect teritorial.

Prin urmare, explicitând criteriul de determinare a competenţei teritoriale (în vederea executării silite individuale care îşi păstrează caracterul unipatrimonial) prin recurgerea la o interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu prin completarea lor cu cele de ordin general ce reglementează competenţa teritorială în procedurile contencioase din cuprinsul art. 109 din Codul de procedură civilă, ci prin corelarea lor cu cele ale art. 227 alin. (2) din Codul civil – care definesc noţiunea de sediu atât cu referire la sediul principal al persoanei juridice, cât şi cu referire la sediile secundare ale acesteia, ce corespund sediilor sucursalelor, reprezentanţelor, punctelor de lucru sau altor structuri ale acesteia – în sensul că sediul debitorului poate fi şi cel al dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice ce are calitatea de debitor în raportul de drept execuţional, nu se schimbă regimul de competenţă teritorială exclusivă a instanţei de executare, iar o atare aplicare a legii nu poate fi decât una judicioasă şi benefică părţilor din punctul de vedere al celerităţii şi costurilor procedurii.

Astfel fiind, este corectă soluţia din cea dintâi orientare jurisprudenţială, dar a cărei justificare trebuie amendată, în limitele şi cu argumentele prezentate anterior. Sub alte aspecte, s-a reţinut pertinent în această orientare jurisprudenţială că, stabilind competenţa teritorială a instanţei de executare la sediul debitorului, norma art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu distinge referitor la personalitatea juridică a acestuia, ci se raportează doar la atributul de identificare dat de sediu. Într-adevăr, norma atributivă de competenţă, sub aspect teritorial, nu acţionează în funcţie de elemente relative la personalitatea juridică, patrimoniul propriu ori capacitatea de folosinţă a debitorului din raportul juridic obligaţional. În plus, existenţa personalităţii juridice nu este o condiţie ce trebuie îndeplinită spre a fi parte într-o procedură, câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

Cum legea nu distinge sub aspectul sediului principal ori al celui secundar al persoanei juridice de drept privat, nu există niciun impediment de a considera că, în situaţia în care titlul executoriu priveşte (şi) un dezmembrământ fără personalitate juridică, competenţa teritorială a instanţei de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ.

Fiind întrunite dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,