Decizia nr. 6/2023 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 671/1/2023 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 671/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Regulamentul), aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023.

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce formează obiectul Dosarului nr. 671/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și un punct de vedere diferit față de opinia exprimată în raport, formulat de un membru al completului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat în scris, arătând că există jurisprudență neunitară cu privire la problema de drept prezentată în memoriul de recurs în interesul legii, astfel că se impune pronunțarea unei decizii de interpretare unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1) raportat la art. 109 din Codul de procedură civilă.

Președintele completului acordă cuvântul membrilor completului, în cazul în care au întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public.

Răspunzând la întrebările adresate de membrii completului, reprezentanta Ministerului Public arată că, în rezolvarea problemei de drept, așa cum rezultă din hotărârile de declinare a competenței de soluționare a cauzelor pronunțate de instanțele naționale, nu este suficientă raportarea doar la dispozițiile art. 651 din Codul de procedură civilă, în situația în care titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică al persoanei juridice debitoare. Astfel, în faza executării silite, pentru ca instanțele de judecată să se poată raporta la sediul dezmembrământului în stabilirea instanței de executare competente teritorial, este nevoie de criteriile prevăzute de art. 109 din Codul de procedură civilă, întrucât instanța de executare nu este neapărat aceeași cu instanța care a soluționat litigiul principal.

Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

La 9 martie 2023 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă raportat la art. 109 din același act normativ, în sensul de a se stabili dacă instanță de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta." II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale din Codul de procedură civilă: " Art. 651. - (1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispozițiile art. 112 și ale art. 127 se aplică în mod corespunzător. (...)" " Art. 109. - Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta."

Trebuie menționat că ultimul paragraf al art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă "Dispozițiile art. 112 și ale art. 127 se aplică în mod corespunzător" a fost introdus prin Legea nr. 336/2022 pentru modificarea alin. (1) al art. 651 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1177 din 8 decembrie 2022. III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în urma analizării practicii judiciare existente la nivel național, a rezultat că problema de drept a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, se consideră că dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se completează cu prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă, care reglementează un caz de competență teritorială alternativă, astfel încât, în ipotezele prevăzute de acest din urmă text de lege, instanță de executare poate fi și judecătoria de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat.

În argumentarea acestei soluții s-a reținut că, pentru determinarea instanței competente teritorial, nu prezintă relevanță aspecte referitoare la situația particulară a persoanei juridice executate silit, respectiv dacă aceasta are personalitate juridică, patrimoniu propriu sau capacitate de folosință, întrucât asemenea aspecte excedează dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care nu fac o atare distincție, ci se raportează numai la sediul debitorului, în sensul de persoană executată silit. S-a reținut că existența personalității juridice nu este o condiție care trebuie îndeplinită de o persoană pentru ca aceasta să fie parte în proces, câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate fără personalitate juridică poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale s-au atașat hotărâri definitive pronunțate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă (conflicte negative de competență), Tribunalului Vrancea - Secția I civilă, Judecătoriei Slatina - Secția civilă și Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă.

Potrivit celei de-a doua orientări jurisprudențiale, se apreciază că, potrivit prevederilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, competența teritorială a instanței de executare se stabilește în raport cu sediul principal al debitorului, dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă nefiind aplicabile, chiar și atunci când titlul executoriu conține dispoziții care se execută la sediul dezmembrământului persoanei juridice de drept privat sau privesc obligații ce izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Astfel, s-a susținut că dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă aparțin dreptului comun în materia stabilirii competenței teritoriale, în timp ce dispozițiile art. 651 din Codul de procedură civilă stabilesc o competență teritorială exclusivă. Pentru a putea reține un presupus caracter alternativ al competenței teritoriale a instanței de executare ar trebui ca acest aspect să fie prevăzut expres în chiar dispozițiile art. 651 din Codul de procedură civilă, el neputând rezulta din interpretarea normei de drept comun.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale s-au pronunțat Tribunalul Vrancea - Secția I civilă, Judecătoria Buzău, Judecătoria Suceava, Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Sectorului 1 București - Secția civilă, Judecătoria Constanța - Secția civilă, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești definitive atașate la memoriul de recurs în interesul legii.

La solicitarea Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat, prin Adresa nr. 246/19.04.2023, că, în urma analizării jurisprudenței acestei secții, nu s-au identificat decizii care ar putea prezenta interes în ceea ce privește problema de drept în discuție. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări de recurs în interesul legii. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt de menționat următoarele decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare:

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din Codul de procedură civilă, instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

Prin Decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să își verifice competența potrivit dispozițiilor generale, iar în cazul în care constată că nu este competentă să soluționeze cauza pe fond, trebuie să pronunțe o soluție de declinare a competenței în favoarea instanței de executare." VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii prima orientare jurisprudențială, în sensul că, atunci când dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat este debitor al obligației stabilite prin titlul executoriu, prin intermediul dispozițiilor art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă se completează cu dispozițiile art. 109 din același act normativ, astfel încât instanță de executare este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că problema de drept a cărei soluționare se solicită constă în a se stabili dacă dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se completează sau nu cu prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă, care reglementează un caz de competență teritorială alternativă, astfel încât, în ipotezele prevăzute de acest din urmă text de lege, instanță de executare poate fi judecătoria de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

În ipoteza recursului în interesul legii, acest dezmembrământ are calitatea de debitor al obligațiilor stabilite în titlul executoriu, fiind parte în raportul juridic obligațional din care rezultă creanța a cărei executare silită se solicită.

S-a apreciat că, cererea de încuviințare a executării silite fiind soluționată într-o procedură necontencioasă, pentru care normele referitoare la procedura contencioasă sunt aplicabile cu titlu de drept comun, dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate în completarea prevederilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, neexistând nicio incompatibilitate în privința acestei completări, atunci când dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat este debitor al obligației rezultate din titlul executoriu.

Dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă reglementează un caz de competență teritorială alternativă, arătând că, pe lângă instanța de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, în cazul în care o persoană juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică, cererea de chemare în judecată împotriva acesteia se poate face și la instanța locului unde ea are acel dezmembrământ, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din actele încheiate de reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

În ceea ce privește competența teritorială a instanței de executare, stabilită potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, doctrina și jurisprudența de unificare a instanței supreme au reținut că această competență este exclusivă.

După cum sintetic s-a arătat în Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, regulile de stabilire a instanței de executare nu permit creditorilor să aleagă instanța competentă din punct de vedere teritorial, fiecare regulă dintre cele prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă fiind aplicabilă strict sub rezerva ineficienței normei anterioare, de unde rezultă o aplicare etapizată și exclusivă, ceea ce, aprioric, elimină posibilitatea unui conflict de reguli sau existența vreunui drept de opțiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, aplicabilă în ipoteza în care nici debitorul și nici creditorul nu își au domiciliul sau sediul în țară, recunoaște un drept de opțiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea de a determina instanța de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul dintre executorii judecătorești care au sediul profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii.

Un al aspect rezultat din jurisprudența de unificare anterioară - Decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii -, esențial pentru analiza problemei de drept, este dat de unicitatea instanței de executare, în sensul că încă de la momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, iar aceasta este unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale, ceea ce înseamnă că, în respectiva executare silită, nicio altă instanță nu va putea fi apreciată ca instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute de lege, cum este cazul contestației la titlu - toate cererile și incidentele procedurale care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența acelei instanțe de executare. Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Un alt aspect unanim recunoscut în doctrină și valorificat în jurisprudența de unificare a instanței supreme (Decizia de recurs în interesul legii nr. 20 din 27 septembrie 2021, paragraful 67) este dat de calificarea procedurii de încuviințare a executării silite ca fiind una grațioasă [în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă], devenind în acest fel aplicabile dispozițiile referitoare la procedura necontencioasă judiciară.

În virtutea dispozițiilor art. 536 din Codul de procedură civilă, prevederile art. 527-535 din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă reprezintă dreptul comun cu privire la procedura de urmat în materiile necontencioase și, dacă acestea nu sunt suficiente, se aplică în completare dispozițiile de la procedura contencioasă, în măsura în care sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii.

Așadar, în considerarea naturii necontencioase a procedurii de încuviințare a executării silite și a faptului că dispozițiile referitoare la procedura contencioasă sunt aplicabile, în completare, și în materiile necontencioase, dacă o atare completare nu este incompatibilă cu natura necontencioasă a cererii, teoretic, pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de executare, dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate în completarea prevederilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, sub rezerva lipsei oricărei incompatibilități în privința completării celor două norme.

În problema de drept care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii nu se identifică vreo incompatibilitate în privința acestei completări.

Astfel, în ipoteza prezentei sesizări, dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat este debitor în raportul juridic de drept execuțional, fiind persoană obligată la îndeplinirea prestațiilor stabilite în titlul executoriu.

După cum în mod just s-a observat în prima orientare jurisprudențială, dispozițiile art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, stabilind competența teritorială a instanței de executare de la sediul debitorului, persoană executată silit, nu disting sub aspectul referitor la personalitatea juridică, ci se raportează doar la sediul acestuia, ca atribut de identificare în raporturile juridice în care participă.

Or, întrucât legea nu distinge sub aspectul sediului principal ori al sediului secundar al persoanei juridice de drept privat, lăsând autorităților de aplicare a legii posibilitatea de a decela în această privință, în funcție de situația particulară a debitorului din fiecare procedură execuțională în parte, trebuie să se considere că, în situația în care titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare se stabilește prin raportare la sediul acestui dezmembrământ.

Din această perspectivă, dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se corelează cu prevederile art. 227 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru, iar dovada sediului se face, potrivit art. 229 din Codul civil, cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

În această situație nu există o incompatibilitate între cele două texte legale, ci doar o aplicare particulară a dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

Procurorul general a arătat că soluția considerată ca fiind în litera și spiritul legii corespunde caracterului unipatrimonial al executării silite, realității juridice din cauzele analizate, în care dezmembrământul persoanei juridice de drept privat figurează ca debitor al obligației stabilite în titlul executoriu și prezintă incontestabile avantaje de ordin practic din perspectiva cheltuielilor de executare. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1) și art. 109 din Codul de procedură civilă, instanța de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat ce are calitatea de debitor în raportul juridic obligațional, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

A fost formulat de către un membru al completului un punct de vedere diferit față de opinia exprimată în raport, în sensul că dezlegarea ce ar trebui dată problemei de drept este aceea conform căreia dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în determinarea instanței de executare, în completarea prevederilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Sesizarea de recurs în interesul legii este admisibilă, fiind întrunite condițiile legale impuse în acest sens prin dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă referitoare la titularul sesizării, precum și la obiectul sesizării, ce trebuie să privească o problemă de drept care să fi fost dezlegată diferit în jurisprudența instanțelor judecătorești, practică judiciară ce trebuie dovedită ca atare prin anexarea de hotărâri judecătorești definitive.

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost legal sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, potrivit normei menționate, are calitatea procesuală de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

Sesizarea de recurs în interesul legii se referă la o problemă de drept, cea privind posibilitatea determinării instanței de executare prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă raportat la cele ale art. 109 din același act normativ, pentru a stabili dacă instanța de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Problema de drept supusă atenției pe calea prezentei sesizări a primit soluționări diferite în practica instanțelor judecătorești, într-o orientare jurisprudențială considerându-se că determinarea instanței de executare este posibilă prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă în completare cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă, atunci când se pune în discuție aducerea la îndeplinire pe cale silită a obligațiilor ce urmează să fie executate la locul dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat sau a acelora care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta. Totodată, într-o altă orientare jurisprudențială s-a considerat că și atunci când executarea silită este privitoare la astfel de obligații, determinarea instanței de executare nu se poate realiza decât strict prin aplicarea art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind avut în vedere sediul principal al debitorului, completarea cu dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă care aparțin dreptului comun în materia stabilirii competenței teritoriale nefiind posibilă întrucât norma din art. 651 din Codul de procedură civilă stabilește o competență teritorială exclusivă.

De asemenea, sesizarea de recurs în interesul legii a fost însoțită de hotărâri judecătorești definitive care ilustrează soluții ce corespund ambelor curente jurisprudențiale. Asupra fondului recursului în interesul legii

Jurisprudența divergentă a instanțelor judecătorești supusă atenției pe calea recursului în interesul legii s-a ivit în legătură cu determinarea instanței de executare, punându-se întrebarea dacă aceasta poate avea loc prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în corelare cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă, atunci când în discuție este aducerea la îndeplinire pe cale silită a obligațiilor a căror executare urmează să se realizeze la locul dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat, ce are calitatea de debitor în raportul juridic execuțional, sau a obligațiilor care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentatul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Situația premisă a sesizării este dată de faptul că în titlurile executorii figurează în calitate de debitor dezmembrământul fără personalitate juridică, în mod individual ori alături de persoana juridică de bază.

Orientările jurisprudențiale divergente au fost reflectate în hotărâri judecătorești definitive ce au soluționat conflicte de competență ivite în procedura necontencioasă a încuviințării executării silite sau contestații la executare (procedură contencioasă), în principiu, acestea fiind de dată anterioară Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, regăsită și la nivelul instanței supreme în soluționarea conflictelor negative de competență, s-a considerat că dispozițiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă se pot completa cu prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă care reglementează un caz de competență teritorială alternativă, așa încât pentru ipotezele avute în vedere de acest din urmă text de lege, instanța de executare poate fi și judecătoria de la locul unde se află dezmembrământul fără personalitate juridică al persoanei juridice de drept privat. Au considerat aceste instanțe că, pentru determinarea instanței competente, nu prezintă relevanță aspecte privitoare la situația particulară a persoanei juridice executate silit, după cum aceasta are personalitate juridică, patrimoniu propriu sau capacitate de folosință, întrucât asemenea aspecte excedează dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care nu fac o atare distincție, ci se raportează numai la sediul debitorului, în sensul de persoană executată silit. S-a arătat, de asemenea, că existența personalității juridice nu este o condiție care trebuie îndeplinită de o persoană pentru ca aceasta să fie parte în proces câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate fără personalitate poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că dispozițiile art. 109 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în determinarea instanței de executare, chiar când este vorba despre dispoziții ale titlului executoriu ce se execută la sediul dezmembrământului persoanei juridice de drept privat sau care privesc obligații ce izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta. În această opinie, competența teritorială a instanței de executare se determină doar în raport cu conținutul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind avut în vedere sediul principal al debitorului, cât timp norma în discuție nu distinge și cât timp, reglementând o competență teritorială exclusivă, aceasta nu permite un presupus caracter alternativ al competenței în absența unei dispoziții exprese.

În dezlegarea problemei de drept ce a determinat jurisprudența divergentă a instanțelor judecătorești sunt relevante o serie de considerente decizorii ce au fundamentat dezlegarea cu caracter obligatoriu a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii:

A) Competența instanței de executare prevăzută de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă este, atât din punct de vedere material, cât și teritorial, una exclusivă, întrucât prin voința legiuitorului aceasta este atribuită unei anume instanțe, judecătoria sub aspect material, iar sub aspect teritorial unei instanțe determinate pe baza unor criterii legale, instanță pe care părțile, prin voința lor, nu o pot înlătura.

Competența teritorială a instanței de executare este stabilită printr-un set de reguli succesive a căror aplicare etapizată și succesivă elimină posibilitatea unui conflict de reguli sau existența unui drept de opțiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, în ipoteza în care nici debitorul și nici creditorul nu își au domiciliul sau sediul în țară, recunoaște un drept de opțiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea determinării instanței de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul din executorii judecătorești care au sediul profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii (în acest sens, paragrafele 56-65).

B) Determinarea instanței de executare, potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are loc încă de la momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale), aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea silită nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale, ceea ce înseamnă că, în respectiva executare silită, nicio altă instanță nu va putea fi apreciată ca instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute de lege, cum este cazul contestației la titlu - toate cererile și incidentele procedurale care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența acelei instanțe de executare.

Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ea va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial pentru a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (conform paragrafelor 69-71).

C) Este unanim admis că procedura încuviințării executării silite este una grațioasă, în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor referitoare la procedura judiciară necontencioasă (în acest sens, paragraful 67).

Pornind de la aceste statuări de principiu ale menționatei decizii de recurs în interesul legii trebuie admis că determinarea instanței de executare (care rămâne aceeași, unică, pe durata întregii proceduri execuționale), potrivit criteriilor din cuprinsul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are loc încă din momentul încuviințării executării silite (condiție esențială a demarării efective a procedurii execuționale), într-o procedură judiciară necontencioasă specială pentru care dreptul comun e reprezentat de dispozițiile art. 527-536 din Codul de procedură civilă. Acest drept comun se completează cu prevederile aplicabile procedurii contencioase, în virtutea art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "Dispozițiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii".

Însă o completare a dispozițiilor art. 651 alin. (1) cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă nu este posibilă ținând seama că, în primul caz, este vorba despre norme ce reglementează o competență teritorială exclusivă, în timp ce dispozițiile art. 109 reglementează o competență teritorială alternativă.

În plus, recurgerea la conținutul art. 109 din Codul de procedură civilă prin completarea în cascadă, justificată prin natura specială a procedurii necontencioase a încuviințării executării silite (art. 651 din Codul de procedură civilă), care s-ar completa cu dreptul comun al procedurii necontencioase (art. 527-536 din Codul de procedură civilă) și, în baza art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu regulile procedurii contencioase, nu este posibilă în prezența unei reglementări cu conținut derogatoriu, special, cum este cea din cuprinsul art. 651 alin. (1) din același cod, ce vizează tocmai domeniul competenței teritoriale a instanței.

Dispozițiile din procedura contencioasă se aplică doar dacă prevederile art. 527-535 din Codul de procedură civilă nu conțin o anume reglementare, regăsită în dreptul comun, nu însă și în prezența unor reglementări speciale derogatorii, același principiu fiind valabil și în concursul dintre dispozițiile ce reglementează încuviințarea executării silite, ca procedură necontencioasă specială, și cele aplicabile procedurii necontencioase de drept comun.

Întrucât art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 528 din Codul de procedură civilă care, la rândul său, derogă de la art. 107 și următoarele din Codul de procedură civilă, cât privește determinarea competenței teritoriale a instanței ce soluționează cererea, aplicarea prin complinire a normelor pe care le conține art. 651 alin. (1) din același cod cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă nu este posibilă.

Cu toate acestea, nu poate fi validată nici cea de-a doua orientare jurisprudențială care consideră că, în raport cu conținutul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, competența teritorială a instanței de executare se stabilește în raport cu sediul principal al debitorului persoană juridică.

Trebuie ținut seama de faptul că norma de competență supusă analizei [art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă] nu precizează - așa cum o face, spre exemplu, art. 119 din Codul de procedură civilă, care atribuie judecata cererilor în materie de societate în competența exclusivă a instanței de la sediul principal al persoanei juridice, ori art. 63 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, în mod similar, stabilește o competență în favoarea tribunalului de la sediul principal al societății pentru toate cererile și căile de atac prevăzute de respectiva lege - că are în vedere sediul principal al debitorului.

Nu mai puțin, însă, prezintă relevanță faptul că, în conformitate cu norma art. 227 alin. (2) din Codul civil, o persoană juridică poate avea și sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru, a căror dovadă se face cu înscrierile în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

Sediul principal al persoanei juridice reprezintă atributul de identificare ce conferă acesteia apartenență teritorială. Persoana juridică are însă facultatea de a-și stabili și sedii secundare [art. 227 alin. (2) din Codul civil], ca o consecință a organizării acesteia ori ca o opțiune de structurare teritorială a persoanei juridice.

Astfel, în cazul în care persoana juridică își organizează dezmembrăminte fără personalitate juridică, cum ar fi sucursale, reprezentanțe teritoriale, puncte de lucru sau alte asemenea entități fără personalitate juridică, pentru care sunt asigurate sedii secundare și ori de câte ori în titlul executoriu se regăsesc astfel de structuri ale persoanei juridice, în mod singular ori alături de persoana juridică de bază, ca titulari ai obligațiilor ce se cer aduse la îndeplinire pe cale silită, trebuie admis că, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de executare poate fi și judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică. Aceasta întrucât, în considerarea prevederilor art. 227 alin. (2) din Codul civil, sediile sucursalelor, reprezentanțelor teritoriale ori punctelor de lucru sunt sedii (secundare) ale persoanei juridice înseși, ce corespund noțiunii de "sediu al debitorului", utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă pentru asigurarea exclusivității teritoriale a instanței de executare.

Recunoașterea posibilității determinării instanței de executare prin raportare și la sediul dezmembrământului fără personalitate juridică, atunci când acesta figurează ca fiind obligat prin titlul executoriu, singur ori alături de persoana juridică de bază, nu impietează asupra caracterului exclusiv al competenței instanței de executare, ținând seama, pe de o parte, că determinarea s-a realizat prin utilizarea criteriului prevăzut de legiuitor.

Pe de altă parte, conceptul de competență teritorială exclusivă nu se suprapune în mod necesar ideii de competență individuală sau de instanță unică, procedura civilă cunoscând mai multe ipostaze în care, prin norme de competență teritorială exclusivă, este atribuită competența în soluționarea anumitor litigii, deopotrivă, mai multor instanțe, fără ca din acest motiv să fie știrbit ori anihilat caracterul exclusiv al competenței lor teritoriale.

Conceptul de competență teritorială exclusivă corespunde voinței legiuitorului de a conferi, în considerarea unui criteriu de exclusivitate, competența soluționării unui tip de litigii unei sau unor anumite instanțe, cu excluderea tuturor celorlalte, voință ce se deduce din natura cauzelor, după cum este vorba despre pricini privitoare la persoane (aspect ce rezultă în urma interpretării per a contrario a prevederilor art. 126 din Codul de procedură civilă) ori la anumite bunuri sau drepturi de care părțile nu pot să dispună, în cazul acestei din urmă categorii voința legiuitorului rezultând din modul de redactare a textelor legale, de o manieră imperativă și neechivocă [prin utilizarea unor formule de tipul "cererile (...) se introduc numai la instanța (...)" ori "(...) sunt de competența exclusivă a (...)"].

Așadar, competența teritorială exclusivă este asigurată ori de câte ori este respectat criteriul de determinare utilizat de legiuitor, chiar dacă pe baza acestuia este stabilită, deopotrivă, competența mai multor instanțe, iar nu doar a uneia anumite, cum se întâmplă, spre exemplu, în ipoteza reglementată în cuprinsul art. 117 alin. (2) sau a celei din cuprinsul art. 118 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De altfel, chiar art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă recunoaște în conținutul său, în ultima teză de aplicare, un drept de alegere a instanței de executare în favoarea creditorului, subordonat condiției legale ca aceasta să fie instanța de la sediul biroului executorului judecătoresc învestit de el, fără ca astfel să fie înlăturat caracterul exclusiv al normei atributive de competență sub aspect teritorial.

Prin urmare, explicitând criteriul de determinare a competenței teritoriale (în vederea executării silite individuale care își păstrează caracterul unipatrimonial) prin recurgerea la o interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu prin completarea lor cu cele de ordin general ce reglementează competența teritorială în procedurile contencioase din cuprinsul art. 109 din Codul de procedură civilă, ci prin corelarea lor cu cele ale art. 227 alin. (2) din Codul civil - care definesc noțiunea de sediu atât cu referire la sediul principal al persoanei juridice, cât și cu referire la sediile secundare ale acesteia, ce corespund sediilor sucursalelor, reprezentanțelor, punctelor de lucru sau altor structuri ale acesteia - în sensul că sediul debitorului poate fi și cel al dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice ce are calitatea de debitor în raportul de drept execuțional, nu se schimbă regimul de competență teritorială exclusivă a instanței de executare, iar o atare aplicare a legii nu poate fi decât una judicioasă și benefică părților din punctul de vedere al celerității și costurilor procedurii.

Astfel fiind, este corectă soluția din cea dintâi orientare jurisprudențială, dar a cărei justificare trebuie amendată, în limitele și cu argumentele prezentate anterior. Sub alte aspecte, s-a reținut pertinent în această orientare jurisprudențială că, stabilind competența teritorială a instanței de executare la sediul debitorului, norma art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu distinge referitor la personalitatea juridică a acestuia, ci se raportează doar la atributul de identificare dat de sediu. Într-adevăr, norma atributivă de competență, sub aspect teritorial, nu acționează în funcție de elemente relative la personalitatea juridică, patrimoniul propriu ori capacitatea de folosință a debitorului din raportul juridic obligațional. În plus, existența personalității juridice nu este o condiție ce trebuie îndeplinită spre a fi parte într-o procedură, câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

Cum legea nu distinge sub aspectul sediului principal ori al celui secundar al persoanei juridice de drept privat, nu există niciun impediment de a considera că, în situația în care titlul executoriu privește (și) un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ.

Fiind întrunite dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din același cod,