SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 51531/14 Antonio MANFREDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 22 noiembrie 2022 într-un comitet compus din Péter Paczolay, președintele Gilberto Felici, Raffaele Sabato, judecători și de Liv Tigerstedt, graffière de secțiune cererea n 51531/14 împotriva Republicii Italiene și din care un resortisant al acestui stat, domnul A. Manfredi (attenentul) născut în 1988 și rezident în Castrovillari (Cosence), reprezentat de domnul N. Raffaelli, avocată la Catanzaro, a sesizat Curtea la data de 4 iulie 2014, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a intenționat acest lucru, face ca următoarea decizie să se refere la inițierea unei proceduri penale împotriva reclamantului, militar, pentru neascultare agravată, la sfârșitul căreia acesta a fost achitat. Reclamantul se plânge că această procedură a încălcat principiul ne bis in idem La 28 iunie 2011, reclamantul a fost informat că a fost inițiată o procedură disciplinară împotriva sa din cauza faptului că, la 31 iunie 2011, Mai 2011, el refuzase, într-un mod lipsit de respect și provocator, să semneze o dispută disciplinară în detrimentul faptului că nu se bărbierise. De asemenea, i se reproșa că fusese scos din biroul în care i se încredințase această ordine, în ciuda cererii contrare a superiorilor săi ierarhici. În cele din urmă, reclamantul semnase contestația în litigiu două ore mai târziu. La 26 august 2011, reclamantului i s-a aplicat o sancțiune disciplinară din cauza faptului că a executat cu neglijență gravă ordinul care îi fusese acordat de superiorii săi. Pedeapsa relativă a constat în 11 zile de reținere la rigorie (consegna di râde) ) Pe durata pedepsei, reclamantul nu a putut beneficia de eliberarea sa liberă și trebuia să se prezinte în fața superiorului său de luni de la 18:30 până vineri la ora 20:00 și la ora 22:00 și, în zilele de sâmbătă și de duminică, la ora 10:00, 13:00, 16:00, 19:00 și 21:00. Pedeapsa a fost executată. Această măsură a fost disciplinată prin art. 1355 din Decretul legislativ nr. 66 din 15 martie 2010. Codul de ordine militară: nr. 90 din 15 martie 2010 și decretul președintelui Republicii nr. 90 din 15 martie 2010 (în special art. 451, textul unic al dispozițiilor de reglementare privind sistemul juridic militar), care enumeră comportamentele care pot fi pedepsite prin reținerea la rigorie. Reclamantul a prezentat o cale de atac cu scopul de a obține anularea măsurii care i-a fost impusă. printr-o decizie din 16 În decembrie 2011, Comandamentul pentru artilerie și-a retras cererea și a anulat măsura în litigiu și a constatat în special că dreptul de apărare al reclamantului, în special posibilitatea de acces la dosar și termenele de exercitare a apărării sale, au fost încălcate și, prin urmare, sancțiunile disciplinare au fost eliminate din registrul reclamantului. Prin hotărârea pronunțată la 20 februarie 2013, Tribunalul Militar din Verona l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de o lună și douăzeci de zile de retenție militară pentru neascultare agravată și continuă din cauza refuzului său de a semna, la 31 mai 2011, documentul privind contestația disciplinară care i-a fost reproșată și faptul că a părăsit biroul în care i s-a acordat această ordine, neascultându-se de cererea contrară a superiorilor săi ierarhici. Prin hotărârea din 11 decembrie 2013, Curtea Militară a formulat o cerere în fața reclamantului. Instanța a invocat, printre altele, necunoașterea principiului ne bis in idem. Prin hotărârea din 11 decembrie 2013, Curtea Militară a recursului l-a invocat pe reclamant. Instanța a formulat recursul, citând mutatis mutandis cauza Serghei Zolotukine c. Rusia ([GC], nr 14939/03, CEDH 2009), a queil n a avut nici o încălcare a principiului ne bis in idem în speță, deoarece prima procedură disciplinară împotriva reclamantului, care a avut loc exclusiv în fața unor organisme militare și care nu include aplicarea unei sancțiuni din partea unui tribunal, nu a fost de natură penală. Invocând art. 4 din Protocolul nr 7 la convenție, reclamantul se plânge de încălcarea principiului ne bis in idem În temeiul articolelor 8 și 13 din Convenție, el se plânge de efectele negative pe care procedura penală inițiată împotriva sa le-a avut asupra dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie. În sprijinul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, acesta denunță, de asemenea, în general, faptul că nu a beneficiat de un tribunal independent și imparțial în fața instanțelor penale. 7 la Convenție, chiar dacă admite că reclamantul a epuizat căile de atac interne, acesta din urmă nefiind prevăzut cu casare, Curtea consideră că această parte a cererii este oricum inadmisibilă din motivele următoare. Comisia observă că întrebarea preliminară care se pune în speță este dacă sancțiunea aplicată reclamantului în cadrul procedurii disciplinare împotriva acestuia, adică cele 11 zile de reținere în culpă, a fost o sancțiune de natură penală. 11. Aceasta arată apoi că această clasificare se bazează pe trei criterii, denumite în mod curent "criterii Engel" ( În ceea ce privește calificarea juridică a dreptului intern, a doua este natura în sine a dreptului de proprietate și, a treia este gradul de severitate al sancțiunii pe care o poate suporta persoana respectivă. 12. În ceea ce privește autonomia noțiunii de Convenția permite fără îndoială statelor să mențină sau să facă distincție între dreptul penal și dreptul disciplinar, precum și să stabilească traseul acestora, dar numai în anumite condiții. (...) Dacă statele contractante ar putea considera o infracțiune mai degrabă decât o infracțiune penală, sau ar putea da în judecată autorul unei infracțiuni mixte, de preferință pe cale penală, jocul clauzelor fundamentale din art. 6 și 7 ar fi subordonat voinței suverane a statelor. Prin urmare, Curtea are competența de a asigura, pe teren la art. 6 și chiar în afara articolelor 17 și 18, că disciplinarea nu aduce atingere în mod nejustificat penalității (a se vedea Gestur Jónsson și Ragnar Halldór Hall c. Islanda [GC], n. 68273/14 și 68271/14, punctul 76, 22 decembrie 2020). 13. În ceea ce privește primul criteriu, în cazul de față, trebuie subliniat faptul că sancțiunea aplicată reclamantului era de natură disciplinară pe plan intern; acest lucru reiese în mod clar din textele care definesc încălcarea în cauză, și anume, Codul ordinii militare și textul unic al dispozițiilor de reglementare privind sistemul juridic militar (a se vedea punctul 3 de mai sus). Cu toate acestea, primul criteriu Engel este de o greutate relativă și nu servește decât ca punct de plecare (ibid. § 85). În ceea ce privește natura lacunei, Curtea constată că, în cazul de față, a fost reproșat reclamantului că nu și-a aplicat semnătura pe o contestație disciplinară pentru că a omis să se radă. Prin urmare, natura și sancțiunea referitoare la încălcarea dreptului comunitar nu au afectat decât o categorie specifică a populației, și anume militari, și nu un grup mare de persoane. 15. În cele din urmă, în ceea ce privește al treilea criteriu, și anume gradul de severitate a sancțiunii, Curtea arată că aceasta a constat în 11 zile de reținere de rigurozitate (a se vedea alineatul (3) de mai sus). Curtea arată că, în conformitate cu textele de drept intern aplicabile în speță, actul reproșat reclamantului nu a fost pedepsit decât printr-o retenie și nu putea face obiectul unei măsuri de detenie. 16. Curtea observă apoi că a încheiat de mai multe ori cu privire la aplicabilitatea articolului 4 din Protocolul nr 7 privind numai, în conformitate cu criteriile stabilite în Hotărârea Engel (precious), sancțiunea care era în cauză în fiecare specie era de natură penală. Cu toate acestea, aceste cauze se diferențiază de prezenta specie. În special, în cauza Mihalache c. România ([GC], n (5412/10, 8 iulie 2019) se referă la o sancțiune de detenție; în cauza Sismanidis și Sitaridis c. Grecia 66602/09 și 71879/12, 9 iunie 2016) a fost vorba despre o sancțiune cu consecințe patrimoniale importante; în cauza A și B c. Norvegia ([GC], nr. 24130/11 și nr. 29758/11, 15 noiembrie 2016), clasificarea sancțiunii ca fiind de natură penală a fost efectuată de dreptul intern și, în sfârșit, în cauza Ruotsalainen c. Finlanda 13079/03, 16 iunie 2009), măsura era îndreptată împotriva tuturor cetățenilor și nu asupra unei anumite categorii. 17. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că deciziile interne, în special hotărârea Curții Militare din 11 iunie 2009 În decembrie 2013, au fost motivate în mod corespunzător și că sancțiunea care face obiectul primei proceduri inițiate împotriva reclamantului a fost de natură disciplinară și nu penală. Astfel, art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție nu se aplică în speță și această parte a cererii trebuie respinsă pentru incompatibilitate materială Cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolelor 6, 8 și 13 din Convenție [a se vedea alineatele (8) și (9) de mai sus], Curtea consideră că acestea nu au fost suficient susținute și decide să le respingă pentru nefondare vădită a temeiului în sensul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 15 decembrie 2022. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
51531/14
Antonio MANFREDI
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 22
novembre 2022 en un comité composé de
:
Péter Paczolay
, président
,
Gilberto Felici,
Raffaele Sabato
, juges
,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
51531/14 contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M. A. Manfredi («
le requérant
») né en 1988 et résidant à Castrovillari (Cosence), représenté par M
e
, avocate à Catanzaro, a saisi la Cour le 4 juillet 2014
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
Cette affaire concerne l’ouverture d’une procédure pénale à l’encontre du requérant, militaire, pour désobéissance aggravée, à l’issue de laquelle celui-ci fut acquitté. Le requérant se plaint que cette procédure ait méconnu le principe
ne bis in idem
car une procédure disciplinaire le concernant basée sur les mêmes faits avait eu lieu auparavant.
2.
Le 28 juin 2011, le requérant fut informé qu’une procédure disciplinaire avait été ouverte à son encontre en raison de ce que, le 31
mai 2011, il avait refusé, de manière irrespectueuse et provocatoire, d’apposer sa signature sur une contestation disciplinaire dérivant du fait qu’il avait omis de se raser. Il lui était également reproché d’être sorti du bureau dans lequel cet ordre lui était imparti, malgré la demande contraire de ses supérieurs hiérarchiques. Le requérant avait finalement signé la contestation litigieuse deux heures plus tard.
3.
Le 26 août 2011, une sanction disciplinaire fut infligée au requérant en raison de ce qu’il avait exécuté avec négligence grave l’ordre qui lui avait été imparti par ses supérieurs. La punition y relative consistait en onze jours de retenue de rigueur (
consegna di rigore
). Pendant la durée de la punition, le requérant ne pouvait pas bénéficier de sa sortie libre et devait se présenter devant son supérieur du lundi au vendredi de 18h30 à 20h00 et à 22h00 et, les samedis et dimanches, à 10h00, 13h00, 16h00, 19h00 et 21h00. La punition fut exécutée. Cette mesure était disciplinée par l’article 1355 du décret législatif n
o
66 du 15 mars 2010 («
Code de l’ordre militaire
») et par le décret du Président de la République n
o
90 du 15 mars 2010 («
Texte unique des dispositions règlementaires en matière de système juridique militaire
»), notamment par son article 451, qui liste les comportements punissables par la retenue de rigueur.
4.
Le requérant présenta un recours hiérarchique afin d’obtenir l’annulation de la mesure qui lui avait été imposée. Par une décision du 16
décembre 2011, le Commandement de l’artillerie fit droit à sa demande et annula la mesure litigieuse. Il remarqua en particulier que le droit de défense du requérant, notamment sa possibilité d’accès au dossier et les délais pour exercer sa défense, avaient été violés. La sanction disciplinaire fut donc effacée du registre du requérant.
5.
Par un jugement déposé le 20 février 2013, le tribunal militaire de Vérone condamna le requérant à une peine d’un mois et vingt jours de réclusion militaire pour désobéissance aggravée et continue en raison de son refus de signer, le 31 mai 2011, le document concernant la contestation disciplinaire qui lui était reprochée et du fait de quitter le bureau dans lequel cet ordre lui était imparti, en désobéissant à la demande contraire de ses supérieurs hiérarchiques.
6.
Le requérant interjeta appel, faisant valoir, entre autres, la méconnaissance du principe
ne bis in idem
. Par un arrêt du 11 décembre 2013, la cour militaire d’appel acquitta le requérant. La cour d’appel, citant
mutatis mutandis
l’affaire
Sergueï Zolotoukhine c. Russie
([GC], n
o
14939/03, CEDH 2009), releva qu’il n’y avait pas eu de violation du principe
ne bis in idem
en l’espèce car la première procédure disciplinaire entamée à l’encontre du requérant, ayant eu lieu exclusivement devant des instances militaires et ne comportant pas l’application d’une sanction de la part d’un tribunal, n’était pas de nature pénale.
7.
Invoquant l’article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, le requérant se plaint de la violation du principe
ne bis in idem
, estimant avoir été soumis à une procédure pénale deux fois pour les mêmes faits.
8.
Invoquant les articles 8 et 13 de la Convention, il se plaint des effets négatifs que la procédure pénale entamée à son encontre a eu sur son droit au respect de sa vie privée et familiale.
9.
À l’appui de l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce aussi, de manière générale, ne pas avoir bénéficié d’un tribunal indépendant et impartial devant les instances pénales.
10.
Pour ce qui est du grief tiré de l’article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, même en admettant que le requérant ait épuisé les voies de recours internes, ce dernier ne s’étant pas pourvu en cassation, la Cour estime que cette partie de la requête est de toute manière irrecevable pour les raisons qui suivent. Elle observe que la question préliminaire qui se pose en l’espèce est celle de savoir si la sanction infligée au requérant à l’issue de la procédure disciplinaire entamée à son encontre, à savoir, les onze jours de retenue de rigueur, était une sanction de nature pénale.
11.
Elle relève ensuite que cette classification repose sur trois critères, couramment dénommés «
critères Engel
» (
Engel et autres c.
Pays-Bas
, 8
juin 1976, § 82, série A n
o
22). Le premier de ces critères est la qualification juridique de l’infraction en droit interne, le deuxième est la nature même de l’infraction et, le troisième est le degré de sévérité de la sanction que risque de subir l’intéressé.
12.
Pour ce qui est de l’autonomie de la notion de «
matière pénale
», il convient de rappeler que «
la Convention permet sans nul doute aux États, dans l’accomplissement de leur rôle de gardiens de l’intérêt public, de maintenir ou établir une distinction entre droit pénal et droit disciplinaire ainsi que d’en fixer le tracé, mais seulement sous certaines conditions. (...) Si les États contractants pouvaient à leur guise qualifier une infraction de disciplinaire plutôt que de pénale, ou poursuivre l’auteur d’une infraction «
mixte
» sur le plan disciplinaire de préférence à la voie pénale, le jeu des clauses fondamentales des articles 6 et 7 se trouverait subordonné à la volonté souveraine des États. (...) Une latitude aussi étendue risquerait de conduire à des résultats incompatibles avec l’objet et le but de la Convention. La Cour a donc compétence pour s’assurer, sur le terrain de l’article 6 et en dehors même des articles 17 et 18, que le disciplinaire n’empiète pas indûment sur le pénal
» (voir
Gestur Jónsson et Ragnar Halldór Hall c. Islande
[GC], n
os
68273/14 et 68271/14, § 76, 22 décembre 2020).
13.
Quant au premier critère, dans le cas présent, il y a lieu de relever que la sanction infligée au requérant était de nature disciplinaire sur le plan interne. Cela ressort clairement des textes définissant l’infraction en cause, à savoir, la Code de l’ordre militaire et le Texte unique des dispositions règlementaires en matière de système juridique militaire (voir paragraphe
3 ci-dessus). Le premier critère
Engel
est toutefois d’un poids relatif et ne sert que de point de départ (
ibid.
14.
Pour ce qui est de la nature de l’infraction, la Cour observe que, dans le cas d’espèce il était reproché au requérant de ne pas avoir apposé sa signature sur une contestation disciplinaire pour avoir omis de se raser. La nature de l’infraction et la sanction y relative ne touchaient donc qu’une catégorie spécifique de la population, à savoir des militaires, et non pas un grand groupe de personnes.
15.
Enfin, pour ce qui est du troisième critère, à savoir le degré de sévérité de la sanction, la Cour relève que celle-ci avait consisté en onze jours de retenue de rigueur (voir paragraphe 3 ci-dessus). La Cour relève que, selon les textes de droit interne applicables en l’espèce, l’infraction reprochée au requérant n’était punissable que par une retenue et ne pouvait pas faire l’objet d’une mesure de détention.
16.
La Cour observe ensuite avoir conclu à plusieurs reprises à l’applicabilité de l’article 4 du Protocole n
o
7 estimant que, selon les critères établis dans l’arrêt
Engel
(précité), la sanction qui était en cause dans chaque espèce était de nature pénale. Néanmoins, ces affaires se différencient de la présente espèce. Notamment, dans l’affaire
Mihalache c. Roumanie
([GC], n
o
54012/10, 8 juillet 2019) il s’agissait d’une sanction de détention
; dans l’affaire
Sismanidis et Sitaridis c. Grèce
(n
os
66602/09 et 71879/12, 9
juin 2016) il était question d’une sanction comportant des conséquences patrimoniales importantes
; dans l’affaire
A et B c. Norvège
([GC], n
os
24130/11 et 29758/11, 15 novembre 2016), la classification de la sanction comme étant de nature pénale était opérée par le droit interne et, enfin, dans l’affaire
Ruotsalainen c. Finlande
(n
o
13079/03, 16 juin 2009), la mesure était dirigée à l’encontre de l’ensemble des citoyens et non pas d’une catégorie déterminée.
17.
À la lumière de ces considérations, la Cour estime que les décisions internes, notamment l’arrêt de la cour militaire d’appel du 11
décembre 2013, ont été dûment motivées et que la sanction faisant l’objet de la première procédure entamée à l’encontre du requérant était de nature disciplinaire et non pas pénale. Ainsi, l’article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et cette partie de la requête doit être rejetée pour incompatibilité
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
18.
Concernant les griefs tirés des articles 6, 8 et 13 de la Convention (voir paragraphes 8 et 9 ci-dessus), la Cour estime que ceux-ci n’ont pas été suffisamment étayés et décide de les rejeter pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 15 décembre 2022.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Greffière adjointe
Président