- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2022
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Enescu împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 59819/18 Florina ENESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 decembrie 2022 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători și Crina Kaufman, adjunctă a secțiunii f.f., având în vedere cererea nr. 59819/18 îndreptat împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Florina En'u (inclusiv reclamanta mai mare), născută în 1981 și rezidentă la Pitești, reprezentată de domnul N. Popescu, avocată la București, a sesizat Curtea la 27 noiembrie 2018 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a luat această decizie, a pronunțat următoarea hotărâre prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2016, instanța de apel a Bucureștiului (inclusiv instanța de apel din București) a condamnat-o pe reclamantă la o sentință de doi ani de închisoare cu suspendare pentru, printre altele, abuzul de funcții, infracțiune sancționată prin art. 248 și 248 din vechiul cod penal (reprezentat la art. 297 din noul cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014). Curtea de apel a considerat că reclamanta, prin introducerea unei operațiuni fictive într-un document fiscal, a avut o conduită Curtea Constituțională a Uniunii Europene,
Curtea Constituțională a Comunităților Europene, Curtea Constituțională a Comunității Europene, Curtea Constituțională a Comunităților Europene, Curtea Constituțională a Comunității Europene, Curtea Constituțională a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Comunității Europene a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a Comunității Europene a Uniunii Europene,
Curtea Constituțională de Justiție a Comunității Europene a Comunității Europene a Comunității Europene a Comunității Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene și Curtea a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene (denumită în continuare Curtea Constituțională a Comunităților Europene a Comunității Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europenelor Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europenelor Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europenelor Europenelor Europenelor și a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelor Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene a Comunităților Europene ale Comunităților Europenelor Europenelor Europenelor și a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelor Europenelorlor Europenelor Europene ale ale ale Europene ale Consiliului și a Comunităților Europene a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelor și a Energieilor Europenelor Europenelor Europene ale ale ale ale ale ale ale Europene ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale ale
ale ale ale ale Europenelor Europenelor Europenelor Europenelor Europenelor Europenelor Europenelor Europenelor Europenelor Europenelorlorlorlorlorlorlor Europenelor Europenelorlorlorlor și a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelor și a Comunităților Europenelorlorlor și a Comunităților Europenelor și a Energiei și a Energiei și a Energiei și a Energiei și a Energiei și a Comunitățilorlorlorlorlorlorlorlorlorlor și a Comunitățilorlorlorlorlorlor și a Comunitățilorlor și a Comunitățilorlor și a Energieilorlorlorlorlorlorlorlorlorlorlorlor și a Energiei și a Energieilor și a În iunie 2016, a considerat că articolul care reglementează abuzul de funcție era în conformitate cu Constituția, cu condiția ca cuvintele CCR a explicat că întrebarea dacă un act a fost realizat într-un mod defectuos sau nu ar trebui să fie examinat numai în raport cu funcțiile definite în mod expres de o legislație (de exemplu, o lege, o ordonanță simplă sau o ordonanță de urgență a guvernului În cazul în care, în conformitate cu legislația penală, un funcționar nu poate face acest lucru,
acesta trebuie să aibă dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și desfășura activitatea. Plângând că în termenii acestei decizii nu mai putea fi considerată vinovată de încălcarea dreptului de proprietate asupra funcției pentru care fusese condamnată, recurenta a formulat o contestație la executarea hotărârii din 15 ianuarie 2016. În iunie 2017, tribunalul județean din București a respins recursul, explicând că deciziile CCR nu produceau efecte decât pentru viitor.
Prin hotărârea definitivă din 8 decembrie 2017 pronunțată asupra contestației recurentei, Tribunalul de apel a confirmat hotărârea de primă instanță. În cadrul unei proceduri separate de contestare a executării inițiate de către unul dintre coinculpații cu reclamanta în cadrul procedurii penale, instanța judecătorească a pronunțat o hotărâre definitivă pronunțată la 12 septembrie 2018 într-o formare separată de cea care a pronunțat hotărârea din 8 decembrie 2017 și a pronunțat cauza în cauză pentru o nouă examinare în scopul verificării punctului dacă, în motivarea sa, hotărârea penală de condamnare a fost declarată ca fiind o necunoștință a unei legislații primare. Prin decizia din 25 octombrie 2018, publicată în Jurnalul Oficial la 20 decembrie 2018, CCR a considerat că efectele deciziilor sale cu privire la neconstituționalitatea standardelor juridice existente erau echivalente cu cele ale unei legi de depenalizare.
Pe baza acestei decizii a CCR, recurenta a formulat în fața Tribunalului departamental d În ianuarie 2016, Comisia a explicat că hotărârea care a stat la baza hotărârii nu a făcut referire la dispoziția legală pe care a considerat-o a fi încălcată în îndeplinirea funcțiilor sale și că, prin urmare, actele reținute împotriva sa au fost restante prin decizia CCR din 15 iunie 2016. În urma punerii în aplicare a deciziilor CCR menționate anterior, acesta a căutat în motivele hotărârii din 15 ianuarie 2016 dispozițiile legale pe care le-a considerat a fi încălcate în exercitarea funcțiilor sale.
În lumina unor exemple întemeiate pe textul acestei hotărâri, Tribunalul a arătat că, prin înfățișarea comportamentului recurentei Dilegale, tribunalul dappe, În mod evident, a avut în minte articolele 94 și următoarele din Codul de procedură fiscală și a ajuns la concluzia că o legislație primară a fost astfel ignorată de recurentă în exercitarea funcțiilor sale și că faptele pentru care a fost pedepsită erau întotdeauna supuse unei încălcări a legii penale. În urma contestației recurentei, Tribunalul de Primă Instanță, printr-o hotărâre definitivă din 22 august 2019, notificată la 4 februarie 2020, a aprobat raționamentul care stă la baza hotărârii pronunțate în primă instanță.
ianuarie 2016 a fost pronunțat nu a fost necesar în instanță, pentru a stabili existența unei infracțiuni de abuz de funcție, de a indica textul de lege care se presupune că a fost încălcat în exercitarea funcțiilor sale de către persoana acuzată: a fost suficient să se pronunțe în mod legal, în mod ilegal, asupra conduitei menționate. EVALUAREA CURȚII 10. Reproșând la Tribunalul de Primă Instanță de a respinge contestația la executarea hotărârii din 15 ianuarie 2016 formulată de aceasta ca urmare a deciziei CCR din 15 ianuarie 2016 iunie 2016 și ulterior de a fi admis la o contestație cu privire la executarea aceleiași hotărâri formulate în mod distinct de către una dintre coinculpații săi, recurenta denunță o divergență de jurisprudență care ar fi adus atingere dreptului său de a avea acces la o instanță cu încălcarea articolului 6 din Convenție.
13 și 14 din convenție, pe de altă parte, Comisia se plânge că nu a dispus de o acțiune care să permită aplicarea la situația sa a deciziei CCR din 15 iunie 2016 și că a suferit o discriminare față de alte persoane condamnate după pronunțarea acestei decizii a CCR. 11. Curtea face trimitere la hotărârea Parosse greco-catolic Lupeni și alții c. România ([GC], nr. 76943/11, §§ 84-90 și 116, 29 noiembrie 2016), care rezumă principiile aplicabile cauzelor referitoare la divergențele de jurisprudență și la dreptul de acces la o instanță.
12. În speță, aceasta constată că recurenta, furnizând numai un singur exemplu de decizie contrară hotărârii pronunțate în cauza sa, nu a dovedit existența unei hotărâri divergența de jurisprudență profundă și persistentă În orice caz, presupunând chiar că între diferitele formațiuni ale instanței judecătorești a existat o anumită deformare, trebuie menționat că sistemul judiciar român a fost capabil să pună capăt, pe calea jurisprudențială, acestei presupuse divergențe. octombrie 2018 faptul că efectele deciziilor sale cu privire la neconstituționalitate ale unui standard legal sunt echivalente cu cele ale unei legi de depenalizare, CCC a informat instanțele naționale cu privire la modul în care deciziile sale produceau efecte.
Ca urmare a acestei decizii, recurenta a putut forma o nouă cauză de executare (punctele 7 și 7) 13 Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu descoperă în speță nicio formă de încălcare a dreptului de a avea acces la o instanță care ar fi legată de o divergență de jurisprudență în cadrul instanței judecătorești. În plus, Comisia constată că reclamanta a beneficiat fără discriminare de o cale de atac în fața instanțelor naționale și, prin urmare, că acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (a) și al articolului 4 din convenție. 14. În ceea ce privește presupusa lipsă de temei juridic pentru condamnarea șefului de a abuza de funcție pronunțată împotriva recurentei, care invocă în această privință decizia CCR din 15 iunie 2016, acesta trebuie examinat din perspectiva articolului 7 din Convenție.
Trebuie menționat că, în cadrul celei de-a doua contestații privind executarea, instanțele naționale, care examinează în lumina directivelor date de CCR motivarea hotărârii de condamnare din data de 15 ianuarie 2016 au considerat că recurenta a fost condamnată pentru abuz de funcție din cauza necunoașterii de către aceasta, în exercitarea funcțiilor sale, a standardelor care aparțin legislației primare, și anume a dispozițiilor Codului de procedură fiscală (punctele 8-9 de mai sus. Astfel, acestea au concluzionat, în decizii motivate, că faptele reproșate în mod corespunzător erau înfățișate în faă pentru care a fost condamnată. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (a) și al articolului 4 din Convenie.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 19 ianuarie 2023. Crina Kaufman Faris Vehabović Modulul adjunct f.f. Președintele
QUATRIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 59819/18 Florina ENESCU contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 6 décembre 2022 en un comité composé de : Faris Vehabović, président, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda , juges , et de Crina Kaufman, greffière adjointe de section f.f., Vu la requête n o 59819/18 dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Florina Enescu (« la requérante »), née en 1981 et résidant à Pitești, représentée par M e N. Popescu, avocate à Bucarest, a saisi la Cour le 27 novembre 2018 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
Par un arrêt définitif du 15 janvier 2016, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») condamna la requérante à une peine de deux ans de prison avec sursis pour, entre autres, abus de fonctions, infraction punie par les articles 248 et 248 1 de l’ancien code pénal (texte repris à l’article 297 du nouveau code pénal, en vigueur depuis le 1 er février 2014). La cour d’appel jugea que la requérante, en insérant une opération fictive dans un document fiscal, avait eu une conduite « illégale » et qu’elle n’avait pas rempli correctement ses fonctions d’inspectrice des impôts. La cour d’appel ne mentionna pas quelle était la disposition enfreinte par la requérante dans l’exercice de ses fonctions.
Saisie d’une exception d’inconstitutionnalité dans une affaire distincte de celle de la requérante, la Cour constitutionnelle roumaine (« la CCR »), par une décision du 15 juin 2016, jugea que l’article régissant l’abus de fonction était conforme à la Constitution pour autant que les mots « accomplit de manière défectueuse » correspondaient à « accomplit en méconnaissance de la loi ». La CCR expliqua que la question de savoir si un acte avait été accompli de manière défectueuse ou non devait être examinée uniquement par rapport aux fonctions expressément définies par une législation dite « primaire » – autrement dit par une loi, une ordonnance simple ou une ordonnance d’urgence du gouvernement –, et qu’étaient exclus de la sphère des actes abusifs, au sens de la loi pénale, les comportements interdits au fonctionnaire par des actes ou des réglementations internes émis par l’employeur.
Plaidant qu’aux termes de cette décision elle ne pouvait plus être réputée coupable de l’infraction d’abus de fonction pour laquelle elle avait été condamnée, la requérante forma une contestation à l’exécution de l’arrêt du 15 janvier 2016.
Par un jugement du 14 juin 2017, le tribunal départemental de Bucarest rejeta le recours, expliquant que les décisions de la CCR ne produisaient d’effets que pour l’avenir. Par un arrêt définitif du 8 décembre 2017 rendu sur contestation de la requérante, la cour d’appel confirma le jugement de première instance. 5 . Dans une procédure de contestation à l’exécution distincte engagée par l’un des coïnculpés avec la requérante dans la procédure pénale, la cour d’appel, par un arrêt définitif rendu le 12 septembre 2018 dans une formation distincte de celle qui avait rendu l’arrêt du 8 décembre 2017, fit droit à la contestation et renvoya l’affaire pour un nouvel examen aux fins de vérification du point de savoir si, dans sa motivation, l’arrêt pénal de condamnation avait fait état d’une méconnaissance d’une législation primaire.
Saisie d’une nouvelle exception d’inconstitutionnalité, la CCR jugea, par une décision du 25 octobre 2018 publiée au Journal officiel le 20 décembre 2018, que les effets de ses décisions constatant l’inconstitutionnalité de normes juridiques préexistantes étaient équivalents à ceux d’une loi de dépénalisation. 7 . Se fondant sur cette décision de la CCR, la requérante forma devant le tribunal départemental d’Ilfov une nouvelle contestation à l’exécution du jugement du 15 janvier 2016. Elle y exposa que l’arrêt qui l’avait condamnée n’indiquait pas la disposition légale qu’elle était réputée avoir méconnue dans l’accomplissement de ses fonctions et que dès lors, les actes retenus contre elle avaient été dépénalisés par la décision de la CCR du 15 juin 2016. 8 . Le tribunal rejeta cette nouvelle contestation à l’exécution par un jugement du 18 mars 2019. Faisant application des décisions de la CCR susmentionnées, il rechercha dans les motifs de l’arrêt du 15 janvier 2016 les dispositions légales que l’intéressée était réputée avoir méconnues dans l’exercice de ses fonctions. À la lumière d’exemples tirés du texte de cet arrêt, il expliqua qu’en qualifiant le comportement de la requérante d’illégal, la cour d’appel « avait manifestement eu à l’esprit » les dispositions des articles 94 et suivants du code de procédure fiscale. Il en conclut qu’une législation primaire avait ainsi été méconnue par la requérante dans l’exercice de ses fonctions et que les faits pour lesquels elle avait été punie étaient toujours constitutifs d’une infraction à la loi pénale. 9 . Sur contestation de la requérante, la cour d’appel, par un arrêt définitif du 22 août 2019 communiqué le 4 février 2020, entérina le raisonnement fondant le jugement rendu en première instance. Elle rappela de surcroît qu’à l’époque où l’arrêt du 15 janvier 2016 avait été rendu il n’était pas nécessaire au tribunal, pour établir l’existence d’une infraction d’abus de fonction, d’indiquer le texte de loi censé avoir été méconnu dans l’exercice de ses fonctions par la personne poursuivie : il lui suffisait de juger « illégale » la conduite visée.
APPRÉCIATION DE LA COUR
10. Reprochant à la cour d’appel d’avoir rejeté la contestation à l’exécution de l’arrêt du 15 janvier 2016 formée par elle à la suite de la décision de la CCR du 15 juin 2016, puis d’avoir fait droit à une contestation à l’exécution de ce même arrêt formée distinctement par l’un de ses coïnculpés, la requérante dénonce une divergence de jurisprudence qui aurait porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal en violation de l’article 6 de la Convention. Invoquant les articles 13 et 14 de la Convention, elle se plaint par ailleurs de n’avoir pas disposé d’un recours susceptible de faire appliquer à sa situation la décision de la CCR du 15 juin 2016 et d’avoir subi une discrimination par rapport à d’autres personnes condamnées après le prononcé de cette décision de la CCR.
La Cour renvoie d’emblée à l’arrêt Paroisse gréco-catholique Lupeni et autres c. Roumanie ([GC], n o 76943/11, §§ 84-90 et 116, 29 novembre 2016), résumant les principes applicables aux affaires portant sur des divergences de jurisprudence et sur le droit d’accès à un tribunal.
En l’espèce, elle note que la requérante, en ne fournissant qu’un seul exemple de décision contraire à l’arrêt prononcé dans son affaire, n’a pas prouvé l’existence d’une « divergence de jurisprudence profonde et persistante » au sens de la jurisprudence précitée de la Cour. En tout état de cause, à supposer même qu’une certaine divergence d’appréciation ait existé entre les différentes formations de la cour d’appel, il convient de noter que le système judiciaire roumain a été capable de mettre fin, par la voie jurisprudentielle, à cette divergence supposée. De fait, en expliquant dans sa décision du 25 octobre 2018 que les effets de ses décisions constatant l’inconstitutionnalité d’une norme légale équivalaient à ceux d’une loi de dépénalisation, la CCR a éclairé les juridictions nationales sur la manière dont ses décisions produisaient des effets. À la suite de cette décision, la requérante a pu ainsi former une nouvelle contestation à l’exécution (paragraphes 7-9 ci ‑ dessus), qui a conduit les juridictions nationales à examiner les effets de ladite décision sur sa situation concrète.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour ne décèle en l’espèce aucune apparence de violation du droit d’accès à un tribunal qui serait lié à une divergence de jurisprudence au sein de la cour d’appel. Elle note par ailleurs que la requérante a bénéficié sans discrimination d’une voie de recours devant les juridictions nationales. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Quant au défaut allégué de base légale pour la condamnation du chef d’abus de fonction prononcée contre la requérante, laquelle invoque à cet égard la décision de la CCR du 15 juin 2016, il doit être examiné sous l’angle de l’article 7 de la Convention. Il convient de noter que dans le cadre de la deuxième contestation à l’exécution, les juridictions nationales, examinant à la lumière des directives données par la CCR la motivation de l’arrêt de condamnation du 15 janvier 2016, ont jugé que la requérante avait été condamnée pour abus de fonction en raison de la méconnaissance par elle, dans l’exercice de ses fonctions, des normes appartenant à la législation primaire, à savoir des dispositions du code de procédure fiscale (paragraphes 8-9 ci-dessus). Elles ont ainsi conclu, dans des décisions motivées, que les faits reprochés à l’intéressée étaient bien constitutifs de l’infraction pour laquelle elle avait été condamnée. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 19 janvier 2023. Crina Kaufman Faris Vehabović Greffière adjointe f.f. Président