SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 11773/22 Fatih SARACO 11273/22 împotriva Republicii Türkiye și al cărui resortisant al acestui stat, dl Fatih Saracoui ( Cererea se referă la acuzațiile de abuz suferite de reclamant în timpul custodiei sale în perioada 17 noiembrie - 2 decembrie 2016, ca urmare a tentativei de lovitură din 15 iulie 2016, ca urmare a așa-numitei sale apartenențe la organizație numită FETÖ/PDY (organizație desemnată de autoritățile turce sub jurisdicția statului) Prin decizia din 20 octombrie 2021, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a componentei procedurale a articolului 3 din convenție. În ianuarie 2017, în ceea ce privește partea sa întemeiată pe art. 3 din Convenție, Comisia concluzionează că aceasta nu era în măsură să examineze acest aspect al plângerii reclamantului și i-a acordat reclamantului suma de 27 000 de lire turce (2 Aproximativ 500 EUR (EUR) pentru daune morale. Ea a trimis o copie a deciziei sale procurorului districtual al Republicii Dah Ankara pentru a putea efectua o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile de maltratare suferite de reclamant în timpul custodiei sale. Reclamantul declară că a fost pălmuit și a fost lovit cu piciorul de poliție în timpul custodiei sale din 17 noiembrie până în 2 decembrie 2016. Acesta susține că, sub presiunea poliției, medicul care a examinat ar fi întocmit un raport medical în care nu a indicat leziunile prezente pe corpul său. În această privință, acesta contestă decizia Curții Constituționale care concluzionează doar o încălcare a componentei procedurale a articolului 3. Este de părere că înalța instanță ar fi trebuit să încheie și o încălcare a părții substanțiale a acestui articol. Având în vedere formularea și substanța obiecțiunilor prezentate de reclamant (Radomilja și alții c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018), Curtea le va examina numai sub aspectul articolului 3 din convenție. În măsura în care recurentul se plânge încă de o încălcare a părții procedurale a articolului 3 din convenție, Curtea constată, având în vedere constatările Curții Constituționale stabilite în decizia sa din 20 octombrie 2021, că aceasta din urmă nu era în măsură să examineze afirmațiile reclamantului întemeiate pe art. 3 din convenție, în măsura în care procurorul Republiciiankara nu efectuase o anchetă cu privire la plângerea reclamantului cu privire la acuzațiile sale de maltratare suferite în timpul custodiei sale. Înalta instanță a constatat o încălcare a componentei procedurale a articolului 3. Ea a trimis o copie a hotărârii sale de constatare a încălcării procurorului competent pentru a permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de calitatea de victimă a unei victime mai puțin în sensul articolului 34 din convenție, cu excepția cazului în care autoritățile naționale recunosc, în mod explicit sau în esență, ulterior repară încălcarea Convenției (Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44 CEDH 1999 VI, Spordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 179-180, CEDH 2006 Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 115, CEDH 2010 și Kurić și alții c. Slovenia [GC], n 26688/06, § 259, CEDH 2012 (extracturi)). Numai atunci când este îndeplinită aceste două condiții este îndeplinită natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției privind examinarea cererii (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 69 și următoarele, seria A n n 51, și dl Özel și alții c. Turcia , n 14350/05, 15245/05 și 16051/05, § 157, 17 noiembrie 2015). Este de competența Curții să verifice, pe de o parte, dacă autoritățile naționale, cel puțin în esență, au recunoscut o încălcare a unui drept protejat prin convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă (scordino, citată anterior, § 193 și Tamuçat și alții (dec.), n 37930/09, § 41, 24 ianuarie 2017). Curtea consideră că caracterul adecvat și suficient al redresării depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției care se află în joc (Gäfgen, citată anterior, § 116). În ceea ce privește prima condiție, având în vedere constatările Curții Constituționale din decizia sa din 20 octombrie 2021, Curtea concluzionează că aceasta a recunoscut o încălcare a componentei procedurale a articolului 3 din Convenție, deoarece procurorul Republicii Dankara nu a deschis o anchetă în urma plângerii penale depuse de reclamant cu privire la acuzațiile de abuz suferite de reclamant în timpul reținerii sale. În această situație, instanța superioară a recunoscut necunoașterea dreptului protejat de art. 3 din Convenție. Rămâne de stabilit dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă. În ceea ce privește despăgubirile, Curtea Constituțională i-a acordat reclamantului suma de aproximativ 2 500 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit. Pentru Curte, valoarea la care a plătit reclamantul este în mod evident suficientă. 10. Prin urmare, având în vedere faptul că redresarea oferită și suficient de mult, reclamantul nu mai poate să își asume răspunderea pentru o încălcare a părții procedurale a articolului 3 din convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu mai există o calitate de victimă a persoanei vizate în sensul articolului 34 din convenție în această privință. 11. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. 12. În ceea ce privește encefalomielita reclamantului care a suferit abuzuri în timpul custodiei sale, a existat o încălcare materială a art. 3 și pe care Curtea Constituțională ar fi trebuit să o încheie și cu o încălcare substanțială a componentei și nu numai a părții procedurale a art. 3, Curtea ia notă de faptul că Curtea Constituțională nu dispune de elemente de fapt și nici de o anchetă desfășurată de procurorul Republicii Donkara pentru a se pronunța asupra componentei substanțiale a articolului 3 din cauza absenței unei anchete efective desfășurate de acesta. Prin urmare, Curtea Constituțională a trimis o copie a deciziei sale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor către procurorul districtual al Republicii Da. Ankara pentru ca acesta să poată efectua o anchetă penală efectivă în această privință. 13. Curtea amintește în această privință că regula epuizării prealabile a căilor de atac interne constituie un aspect important al principiului subsidiarității, potrivit căruia mecanismul de salvgardare instituit prin convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], n 17153/11 și 29 altele, §§ 69-70, 25 martie 2014). În acest context, recurentul are posibilitatea de a contesta din nou în fața Curții Constituționale decizia pe care procurorul Republicii Da octombrie 2021.În cazul în care hotărârea pronunțată de Înalta Instanță cu privire la o acțiune individuală introdusă de recurent în această privință ar trebui să lase nesatisfăcute preocupările sale, aceasta din urmă din urmă ar fi în continuare legală să introducă o nouă cerere în fața Curții (compararea K 62, 28 aprilie 2020 și cauzele menționate în acesta. În orice caz, Curtea își rezervă, în ultimă instanță, posibilitatea de a verifica compatibilitatea jurisprudenței Curții Constituționale cu propria jurisprudență (Uzun c. Turcia (dec.), nr 10755/13, § 71, 30 aprilie 2013 14. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu articolul Õ§ 1 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 19 ianuarie 2023. Dorothee von Arnim Jovan Ilievski Adjunct Președinte
Requête n
o
11273/22
Fatih SARACOĞLU
contre la Türkiye
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 décembre 2022 en un comité composé de
:
Jovan Ilievski
, président
,
Lorraine Schembri Orland,
Diana Sârcu
, juges
,
et de Dorothee von Arnim,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
11273/22 contre la République de Türkiye et dont un ressortissant de cet État, M. Fatih Saracoğlu («
le requérant
»), né en 1978 et détenu à Ankara, a saisi la Cour le 4 février 2022
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne les allégations de mauvais traitements subis par le requérant pendant sa garde à vue du 17 novembre au 2 décembre 2016, à la suite de la tentative du coup d’état du 15 juillet 2016, en raison de sa prétendue appartenance à l’organisation appelée FETÖ/PDY (organisation désignée par les autorités turques sous l’appellation «
Organisation terroriste Fetullahiste / Structure d’État parallèle
»).
2.
Par une décision du 20 octobre 2021, la Cour constitutionnelle constata une violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention. Elle jugea en particulier que le procureur de la République d’Ankara n’avait pas ouvert d’enquête à la suite de la plainte pénale déposée par le requérant, le 23
janvier 2017, au sujet de son grief tiré du volet substantiel de l’article 3 de la Convention. Aussi, elle en conclut qu’elle n’était pas en mesure d’examiner cet aspect du grief du requérant. Elle accorda au requérant la somme de 27
000 livres turques (soit 2
500 euros (EUR) environ) pour le dommage moral. Elle envoya une copie de sa décision au procureur de la République d’Ankara pour qu’il puisse mener une enquête effective au sujet des allégations de mauvais traitements subis par le requérant pendant sa garde à vue.
3.
Le requérant allègue qu’il a été giflé et a été frappé à coup de pieds par les policiers pendant sa garde à vue du 17 novembre au 2 décembre 2016. Il soutient que, sous la pression des policiers, le médecin qui l’examina aurait établi un rapport médical dans lequel il n’a pas indiqué les lésions présentes sur son corps. À cet égard, il conteste la décision de la Cour constitutionnelle qui conclut uniquement à une violation du volet procédural de l’article 3. Il est d’avis que la haute juridiction aurait également dû conclure à une violation du volet substantiel de cet article. Il invoque une violation des articles
3,
5,
6,
8 et 13 de la Convention.
4.
Eu égard à la formulation et à la substance des griefs présentés par le requérant (
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et
22768/12, §
126, 20 mars 2018), la Cour examinera ceux-ci uniquement sous l’angle de l’article
3 de la Convention.
5.
Dans la mesure où le requérant se plaint encore d’une violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention, la Cour relève, au vu des constats établis par la Cour constitutionnelle dans sa décision du 20 octobre 2021, que cette dernière n’était pas en mesure d’examiner les allégations du requérant tirées de l’aspect substantiel de l’article 3 de la Convention dans la mesure où le procureur de la République d’Ankara n’avait pas mené d’enquête au sujet de la plainte du requérant relative à ses allégations de mauvais traitements subis pendant sa garde à vue. La haute juridiction constata une violation du volet procédural de l’article 3. Elle envoya une copie de sa décision de constat de violation au procureur de la République compétent pour qu’il puisse mener une enquête pénale à ce sujet. Enfin, elle accorda au requérant la somme de 2
500
EUR environ pour le dommage moral qu’il avait subi.
6.
La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à le priver de la qualité de «
victime
» aux fins de l’article
34 de la Convention, sauf si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
‑
VI,
Scordino c.
Italie (n
o
1)
[GC], n
o
‑
V,
Gäfgen c.
Allemagne
[GC], n
o
22978/05, § 115, CEDH 2010, et
Kurić et autres c.
Slovénie
[GC], n
o
26828/06, § 259, CEDH 2012 (extraits)). Ce n’est que lorsqu’il est satisfait à ces deux conditions que la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention s’oppose à un examen de la requête (
Eckle c. Allemagne
, 15 juillet 1982, §§ 69 et suivants, série A n
o
51, et
, n
os
14350/05, 15245/05 et 16051/05, §
157, 17
novembre 2015).
7.
Il appartient à la Cour de vérifier, d’une part, s’il y a eu reconnaissance par les autorités nationales, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et, d’autre part, si le redressement peut être considéré comme ayant été adéquat et suffisant (
Scordino
(n
o
1)
, précité, §
193, et
Tamuçu et autres c. Turquie
(dec.), n
o
37930/09, § 41, 24
janvier 2017). La Cour considère que le caractère adéquat et suffisant du redressement dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen
, précité, § 116).
8.
Pour ce qui est de la première condition, au vu des constats établis par la Cour constitutionnelle dans sa décision du 20 octobre 2021, la Cour en conclut que celle-ci a reconnu une violation du volet procédural de l’article
3 de la Convention parce que le procureur de la République d’Ankara n’avait pas ouvert d’enquête à la suite de la plainte pénale déposée par le requérant concernant des allégations de mauvais traitements subis par le requérant pendant sa garde à vue. La haute juridiction a ainsi reconnu la méconnaissance de l’aspect procédural du droit protégé par l’article 3 de la Convention.
9.
Il reste à déterminer si le redressement peut être considéré comme adéquat et suffisant. Pour ce qui est des dommages et intérêts, la Cour constitutionnelle accorda au requérant la somme de 2
500 EUR environ pour le dommage moral qu’il avait subi. Pour la Cour, le montant de l’indemnité versée au requérant est manifestement suffisant.
10.
Dès lors, le redressement offert s’étant révélé adéquat et suffisant, le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
» d’une violation du volet procédural de l’article
3 de la Convention. Partant, la Cour conclut à l’absence de qualité de «
victime
» du requérant au sens de l’article 34 de la Convention à cet égard.
11.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.
12.
En ce qui concerne le grief du requérant qu’il a subi des mauvais traitements pendant sa garde à vue, qu’il y avait une violation matérielle de l’article
3 et que la Cour constitutionnelle aurait également dû conclure à une violation du volet substantiel et pas seulement du volet procédural de l’article
3, la Cour note que la Cour constitutionnelle ne disposait pas d’éléments factuels ni d’une enquête menée par le procureur de la République d’Ankara pour se prononcer sur le volet substantiel de l’article 3 en raison de l’absence d’une enquête effective menée par celui-ci. C’est pourquoi, ayant constaté une violation procédurale de l’article 3, la Cour constitutionnelle a envoyé une copie de sa décision de constat de violation au procureur de la République d’Ankara pour qu’il puisse mener une enquête pénale effective à ce sujet.
13.
La Cour rappelle à cet égard que la règle de l’épuisement préalable des voies de recours internes constitue un aspect important du principe de subsidiarité, selon lequel le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revêt un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme (
Vučković et autres c. Serbie
(exception préliminaire) [GC], n
os
17153/11 et 29 autres, §§ 69-70, 25 mars 2014). Dans ce contexte, le requérant a la possibilité de contester à nouveau devant la Cour constitutionnelle la décision que devra rendre le procureur de la République d’Ankara à la suite du constat de violation établi par elle dans sa décision du 20
octobre 2021. Si la décision rendue par la haute juridiction sur un recours individuel introduit par le requérant à ce sujet devait laisser insatisfaites ses préoccupations, il resterait loisible à ce dernier d’introduire une nouvelle requête devant la Cour (comparer
Kırbayır c. Turquie
(déc.), n
o
11947/12, §
62, 28 avril 2020 ainsi que les affaires qui y sont citées). En tout état de cause, la Cour se réserve, en dernier lieu, la possibilité de vérifier la compatibilité de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle avec sa propre jurisprudence (
Uzun c. Turquie
(déc.), n
o
10755/13, § 71, 30 avril 2013).
14.
Partant, cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35
§§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 janvier 2023.
Dorothee von Arnim
Jovan Ilievski
Greffière adjointe
Président