1ra-377/2019 — art. 264 alin. 4 CP

1ra-377/2019 — art. 264 alin. 4 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-377/2019

C U R T E A S U P R E M Ă D E J U S T I Ț I E

D E C I Z I E

13 martie 2019 mun. Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

Președinte – Vladimir Timofti,

Judecători – Victor Boico, Nadejda Toma,

examinând admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de către

procurorul în Procuratura de circumscripție Chișinău, Călugăreanu Vitalie, prin

care se solicită casarea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 09

octombrie 2018, în cauza penală în privința lui

Rusu Igor Xxxxx, născut la xxxxx, originar și domiciliat

r-nul Xxxxx s. Xxxxx

Termenul de examinare a cauzei:

prima instanță:

de la 19.10.2017 – până la 29.06.2018

instanța de apel:

de la 24.07.2018 – până la 09.10.2018

instanța de recurs ordinar:

de la 21.12.2018 – până la 13.03.2019

C O N S T A T Ă :

procedura judecării pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în

conformitate cu prevederile art. 3641 Cod de procedură penală, Rusu Igor Xxxxx, a

fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 264 alin. (4) Cod penal, la 3 ani

închisoare, cu executare în penitenciar de tip deschis, cu privarea de dreptul de a

conduce mijloace de transport pe un temen de 4 ani.

În temeiul art. 90 Cod penal, pedeapsa cu închisoare stabilită lui Rusu Igor a

fost suspendată condiționat pe o perioadă de probațiune de 3 ani și nu va fi

executată, dacă în această perioadă nu va comite o nouă infracțiune și prin

comportare exemplară va îndreptăți încrederea ce i s-a acordat, fiind obligat să nu-și

schimbe domiciliul și/sau reședința fără consimțământul organului competent.

A fost admisă acțiunea civilă și s-a încasat de la Rusu Igor în beneficiul lui

Morozan Ion suma de 61.472 lei, cu titlu de reparație a prejudiciului material cauzat

prin infracțiune.

orei 18.40, fiind în stare de ebrietate cu grad avansat, cu concentrația de 1,02 mg/l

alcool în aerul expirat, conducând automobilul de model Zaz Tavria, cu n/î XXXXX,

1

pe traseul Peresecina-Donici din direcția s. Donici, r-nul Orhei la distanța de 160 m

până la intersecția drumului de acces spre s. Sămănanca, r-nul Orhei, având ca

pasageri pe fiii săi minori Rusu Constantin și Rusu Veaceslav, nu a ținut cont de

dexteritatea în conducere care i-ar permite să prevadă situațiile periculoase drum în

curbă, a benzii de circulație și modalității de conducere a vehiculului pentru a

garanta siguranța traficului, deci nu a luat măsurile corespunzătoare situației

rutiere la deplasarea pe acest sector de drum, neglijând cerințele pct. 42 alin. 3) al

Regulamentului circulației rutiere, care semnifică că pe drumurile cu circulația

dublu sens care au cel puțin două benzi într-o direcție, este interzisă intrarea pe

partea carosabilului destinată circulației în sens opus, nu s-a isprăvit cu conducerea

autoturismului și a ieșit pe banda destinată circulației în sens opus, unde a comis

tamponare cu automobilul de model Audi 80, cu n/î XXXXX, condus de Morozan

Ion, care se deplasa regulamentar în direcția s. Donici, r-nul Orhei și care avea

pasageri pe Morozan Angela și Beneș Veronica. În rezultatul accidentului rutier,

pasagerul autoturismului de model ZAZ Tavria, cu n/î XXXXX - minorul Rusu

Veaceslav a decedat pe loc, în rezultatul șocului hemoragiei traumatic, iar

pasagerului Rusu Constantin, i-au fost cauzate vătămări corporale grave

periculoase pentru viață sub formă de: fractură închisă, transeverasală de os

femural drept 1/3 medie cu deplasare de fragmente; fractură închisă a ambelor oase

antebrațului drept cu deplasare de fragmente; traumatism cranio - cerebral

manifestat prin comoție cerebrală; plagă contuză pe cap; contuzia țesuturilor moi

ale abdomenului.

Pe baza stării de fapt expusă mai sus, confirmată de probele administrate,

fapta inculpatului Rusu Igor, a fost calificată de drept în baza art. 264 alin. (4) Cod

penal – încălcarea regulilor de securitate a circulației de către persoana care

conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudentă o vătămare

gravă a integrității corporale sau a sănătății și decesul unei persoane, acțiune

săvârșită în stare de ebrietate.

a solicitat casarea acesteia, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri,

potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care Rusu Igor să fie

recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 264 alin. (4) Cod penal, la 3 ani

închisoare, cu executare în penitenciar de tip deschis, cu privarea de dreptul de a

conduce mijloace de transport pe un termen de 4 ani și încasarea din contul

ultimului a cheltuielilor judiciare la bugetul de stat în sumă de 3.535 lei.

În motivarea apelului a invocat că:

- instanța de judecată la aplicarea pedepsei inculpatului a desconsiderat

personalitatea autentică a acestuia, nu a luat în considerație gradul prejudiciabil al

infracțiunii de care a fost învinuit, consecințele tragice ale infracțiunii, soldate cu

decesul unei persoane și cauzarea leziunilor corporale medii altei persoane,

personalitatea inculpatului, de faptul că inculpatul la momentul producerii

accidentului de circulație se afla în stare de ebrietate alcoolică;

- reieșind din împrejurările săvârșirii infracțiunii, suspendarea condiționată a

2

executării pedepsei inculpatului în limita unui termen de probă de către instanța de

fond este neechitabilă și nejustificată, luând în considerație toate cele expuse supra,

fac oportună aplicarea față de inculpat a unei pedepse legate de privarea acestuia

de libertate pentru a fi atins scopul pedepsei penale;

- conform informației anexată la cauza penală, sunt prevăzute cheltuielile

judiciare suportate în cadrul efectuării urmăririi penale în mărime de 3.535 lei, cu

care inculpatul Rusu I., dat fiind faptul că a acceptat examinarea cauzei conform

prevederilor art. 3641 Cod de procedură penală, a acceptat să suporte și aceste

cheltuieli. La pronunțarea sentinței, instanța însă, nu s-a expus în partea

dispozitivă, asupra solicitării procurorului, ci doar în partea descriptivă, indicând

că urmează a fi respinsă ca neîntemeiată cererea procurorului privind încasarea

cheltuielilor judiciare, pe motivul că nu au fost prezentate probe pertinente,

concludente și utile ce ar dovedi suportarea acestor cheltuieli, în timp ce prin

materialele dosarului se confirmă cheltuielile judiciare suportate în mărime de

3.535 lei, pentru instrumentarea cauzei penale la etapa urmăririi penale.

2018, a fost respins ca nefondat apelul declarat și menținută sentința.

desfășurat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, potrivit art. 3641

Cod de procedură penală, astfel legalitatea sentinței atacate a fost verificată sub

aspectele de drept: dacă există erori procesuale și dacă măsura de pedeapsă este

stabilită în limitele legii.

La soluționarea chestiunii cu privire la pedeapsa stabilită inculpatului, care, de

fapt, este și obiectul apelului, instanța de apel a apreciat că prima instanță a acordat

deplină eficiență prevederilor art. 7, 61, 75 și 90 Cod penal și celor din art. 3641 alin.

(8) Cod de procedură penală, astfel fiind aplicată în limitele legii.

Instanța de apel a menționat că, inculpatul anterior nu a fost condamnat, nu se

află la evidența medicului narcolog, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (4)

Cod penal infracțiunea săvârșită se clasifică ca fiind gravă, întreține și educă doi

copii minori, părțile vătămate și succesorul părții vătămate minore nu au careva

pretenții față de inculpat, circumstanțe agravante nu s-au stabilit.

În opinia instanței de apel, în sentință se cuprind datele privind persoana

inculpatului, gravitatea infracțiunii săvârșite și circumstanțele ce influențează

asupra pedepsei, fiind luate în considerație la stabilirea categoriei și măsurii de

pedeapsă, astfel prima instanță corect a concluzionat că, atingerea scopului

pedepsei se va asigura prin aplicarea închisorii cu suspendarea condiționată a

executării pedepsei inculpatului pe termenul de probațiune fixat, cu privarea de

dreptul de a conduce mijloace de transport.

Interpretarea judiciară a prevederilor art. 90 Cod penal, care constituie sediul

instituției condamnării cu suspendare a executării pedepsei, în raport cu

circumstanțele exclusiv atenuante ale cauzei și persoana inculpatului, care este

pozitivă, a determinat instanța de apel de a ajunge la concluzia că în speță există

temei legal pentru aplicarea acestora.

3

A fost remarcat de către instanța de apel că, victimele minore Rusu Constantin

și Rusu Veaceslav sunt feciorii inculpatului, astfel cauzarea vătămărilor corporale

grave periculoase pentru viață și, respectiv, decesul, produse prin infracțiune,

reprezintă pentru inculpat o pedeapsă, sub aspect moral, cu consecințe extrem de

grave și ireparabile. În atare situație, executarea pedepsei cu închisoare ar cauza

inculpatului suferințe fizice, ceea ce, potrivit art. 61 alin. (2) Cod penal, este

inadmisibil.

În ședința de judecată, s-a constat căința sinceră și contribuirea activă la

descoperirea infracțiunii de către inculpat, precum și afectarea gravă, prin

infracțiunea săvârșită de către ultimul și greutatea poverii pedepsei, aplicată

pentru el din cauza decesului fiului Veaceslav și cauzării vătămărilor corporale

grave periculoase pentru viață fiului Constantin.

În acest context, instanța de apel a evidențiat și poziția părților vătămate

Morozan Ion și Morozan Angela pe parcursul procesului penal, inclusiv și în

ședința de judecată în apel, prin care pledează cu fermitate pentru o pedeapsă

neprivativă de libertate în privința inculpatului.

Cu privire la motivele invocate în apelul procurorului, ce vizează încasarea

din contul inculpatului în beneficiul statului a sumei de 3.535 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare, suportate de stat la efectuarea rapoartelor de expertiză, instanța

de apel le-a apreciat ca fiind nefondate. La acest capitol, instanța de apel a notat,

ținând cont de prevederile legale că, în cazul în care se efectuează expertiza

judiciară, plata respectivă se face de ordonatorul acestei expertize din bugetul

alocat.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că, odată ce în cauză ordonatorul

expertizei este o instituție abilitată a statului și respectiv nu există cererea

inculpatului privind efectuarea expertizelor, prin prisma normelor de drept

prevăzute la art. 143 alin. (1), (2), 227, 229 alin. (1) Cod de procedură penală, art. 75

alin. (3) al Legii cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar,

rezultă în mod cert și univoc, că plata pentru efectuarea raportului de expertiză

judiciară se face din contul mijloacelor bugetului de stat. Or, legea nu prevede o

altă modalitate de plată a expertizelor judiciare în cazul în care elementele de fapt,

în calitate de probe în procesul penal, constatate prin intermediul raportului de

expertiză, sunt administrate la inițiativa organului de urmărire penală sau

instanței de judecată.

Astfel, instanța de apel a considerat că, prima instanță corect a soluționat

chestiunea cu privire la cheltuielile judiciare legate de efectuarea expertizelor la caz.

procuror, la 08 decembrie 2018, care solicită casarea acesteia, cu remiterea cauzei la

rejudecare, în alt complet de judecată.

În motivarea recursului ordinar invocă:

- instanța de apel la adoptarea deciziei a ignorat prevederile art. 61, 75 Cod

penal, fără a ține cont de scopul legii penale și de criteriile generale de

individualizare a pedepsei în prezenta speță;

4

- instanța de apel justificat a apreciat circumstanțele, dar pedeapsa stabilită nu

a fost apreciată în coroborare cu fapta săvârșită și consecințele acesteia, nu a ținut

cont de caracterul și gradul de pericol social al infracțiunii comise;

- prima instanță și cea de apel nu au ținut cont de gradul prejudiciabil al

infracțiunii săvârșite, de comportamentul inculpatului la momentul comiterii

infracțiunii și după consumarea ei, de personalitatea acestuia, pronunțând hotărâri

neîntemeiate;

- instanța de apel nu și-a motivat pe deplin concluzia de aplicare a

prevederilor art. 90 alin. (1) Cod penal, greșit concluzionând că corectarea

inculpatului este posibilă fără ca acesta să fie izolat de societate;

- concluziile instanțelor de fond, la capitolul individualizării pedepsei stabilite

inculpatului sunt greșite și vin în contradicție cu probatoriul administrat la etapa

urmăririi penale și cercetării judiciare, neconforme scopului legii penale și

principiului individualizării pedepsei penale;

- instanța de apel în cadrul examinări cauzei și adoptării hotărârii nu a luat în

considerație faptul că, în cadrul instrumentării cauzei penale de către stat au fost

suportate cheltuieli în sumă de 3.535 lei la efectuarea rapoartelor de expertiză,

sumă ce urma a fi încasată de la inculpat în beneficiul statului, ținând cont de

prevederile art. art. 227-229 Cod de procedură penală și contrar art. art. 385 alin. (1)

pct. 14), 397 pct. 5) Cod de procedură penală, nu a dispus acest fapt;

- prevederile art. 229 Cod de procedură penală stipulează direct că, inculpatul

suportă cheltuielile judiciare, respectiv soluțiile instanțelor de fond de a respinge

încasarea acestor cheltuieli este greșită;

- a fost abrogat alin. (2) art. 143 Cod de procedură penală, prin ce se atestă

intenția legiutorului de a pune cheltuielile judiciare în sarcina inculpatului;

- temeiul obligației de a suporta cheltuielile judiciare este culpa infracțională,

deoarece fără săvârșirea infracțiunii, astfel de cheltuieli nu s-ar fi realizat, adică

inculpatul urmează să suporte acele cheltuieli, care sunt în culpă procesuală,

respectiv persoanele condamnate urmează să achite toate cheltuielile efectuate de la

începerea urmăririi penale și până la punerea în executare a hotărârii de

condamnare, chiar și plata unei expertize dispuse din oficiu sau la cererea părții

civile.

În drept, recursul este întemeiat în baza art. 427 alin. (1) pct. 6), 10) Cod de

procedură penală.

materialele cauzei, Colegiul penal concluzionează inadmisibilitatea acestuia din

următoarele considerente:

În conformitate cu art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța

de recurs examinând admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva

hotărârii instanței de apel, fără citarea părților, este în drept să decidă

inadmisibilitatea acestuia în cazul în care constată că argumentele invocate în

recurs sânt vădit neîntemeiate.

5

Potrivit art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art. 427.

În prezenta speță, reieșind din recursul declarat se atestă că, autorul acestuia îl

întemeiază în baza pct. 6) și 10) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală și anume:

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, în cazul în care instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția, precum și s-au aplicat pedepse individualizate

contrar prevederilor legale.

Colegiul penal constată din recursul declarat că, recurentul nu contestă starea

de fapt stabilită de instanțele de judecată și nici încadrarea juridică a acțiunilor

săvârșite, invocând dezacordul cu hotărârea instanței de apel prin care a fost

menținută sentința adoptată de prima instanță și care la rândul său în privința

inculpatului a stabilit pedeapsă cu închisoare, aplicând prevederile art. 90 Cod

penal, suspendându-i condiționat executarea pedepsei ultimului.

Referitor la temeiul de casare, invocat de recurent și stipulat la pct. 6) alin. (1)

art. 427 Cod de procedură penală, precum că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor motivelor invocate în apel și hotărârea atacată nu cuprinde motivele

pe care se întemeiază soluția, Colegiul penal statuează că, aceste temeiuri pentru

recurs, în prezenta cauză nu și-au găsit incidența. La acest capitol, instanța de

recurs menționează că, prin apelul declarat de către procuror, au fost invocate ca

argumente de bază, dezacordul cu aplicarea în privința inculpatului a prevederilor

art. 90 Cod penal, adică suspendarea condiționată a executării pedepsei cu

închisoare, considerând că scopul pedepsei penale nu va fi atins, decât în cazul

stabilirii pedepsei cu executare reală în închisoare, precum și aducând critici asupra

faptului că, prima instanță nu a încasat cheltuielile judiciare din contul vinovatului

în sumă de 3.535 lei, adică acestea fiind chestiunile asupra cărora urma să se

expună instanța de apel.

Verificând dacă instanța de apel s-a pronunțat asupra motivelor invocate de

apelant și dacă hotărârea adoptată conține concluzii întemeiate asupra

considerentelor sale, în viziunea Colegiului, această instanță nu a neglijat

prevederile alin. (5) art. 414 Cod de procedură penală, fiind oferite răspunsuri la

argumentele esențiale, care au și constituit fondul apelului. De asemenea, instanța

de recurs constată că, hotărârea contestată corespunde cerințelor prevăzute la alin.

(8) art. 417 Cod de procedură penală, cuprinzând temeiuri de fapt și de drept, ce au

dus la respingerea apelului declarat de către acuzatorul de stat.

Totodată, în urma studiului lucrărilor dosarului, în opinia Colegiului nu și-a

găsit confirmarea nici temeiul pentru recurs invocat de către recurent și prevăzut la

pct. 10) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală, în prezenta speță, deoarece

instanțele de fond și-au motivat întemeiat soluția adoptată, acordând deplină

eficiență prevederilor art. 61, 75 Cod penal, la soluționarea chestiunii cu privire la

individualizarea pedepsei inculpatului, fără a fi admise careva erori în acest sens,

6

stabilind în privința acestuia o pedeapsă echitabilă sub formă de închisoare, cu

suspendare condiționată, pe o perioadă de probațiune.

Opozant celor invocate de recurent la capitolul efectuării unei individualizări

eronate a pedepsei aplicate în privința inculpatului, care nu va atinge scopul

pedepsei penale, instanța de recurs relevă, că în cazul săvârșirii unei infracțiuni,

instanța de judecată este singura în măsură să înfăptuiască nemijlocit acțiunea de

individualizare a pedepsei pentru infractorul care a comis infracțiunea, având

deplina libertate de acțiune în vederea realizării operațiunii respective, ținând

seama de regulile și principiile prevăzute de Codul penal, la stabilirea felului,

duratei ori a cuantumului pedepsei.

Pedeapsa aplicată inculpatului trebuie să fie echitabilă, legală și

individualizată, capabilă să restabilească echitatea socială și să realizeze scopurile

legii penale și pedepsei penale, potrivit art. 61 Cod penal, în strictă conformitate cu

dispozițiile părții generale a Codului penal și stabilirea pedepsei în limitele fixate în

partea specială.

În același rând, instanța de recurs menționează că, conform alin. (1) art. 75 Cod

penal, persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o

pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea specială și în strictă conformitate cu

dispozițiile Părții generale a prezentului Cod. Așadar, persoanei declarate vinovate

trebuie să i se aplice o pedeapsă echitabilă, în limitele sancțiunii articolului în baza

căruia persoana se declară vinovată, iar după caz, instanța este în drept să aplice și

prevederile Părții generale a Codului penal, în special a dispozițiilor art. 90 Cod

penal.

Reieșind din prevederile art. 61 Cod penal, pedeapsa penală este o măsură de

constrângere statală și un mijloc de corectare, și reeducare a condamnatului, și se

aplică persoanelor care au săvârșit infracțiuni, cauzând anumite lipsuri și restricții

drepturilor lor, având drept scop restabilirea echității sociale, corectarea și

resocializarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni,

atât din partea condamnaților, cât și din partea altor persoane. Totodată, executarea

pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice sau să înjosească demnitatea

persoanei condamnate.

Deci, instanța de judecată trebuie să aleagă și să aplice acel tip, și acea mărime

a pedepsei care vor fi cele mai eficiente pentru atingerea scopului legii. Pedeapsa

mai aspră, în limitele prevederilor articolului, poate fi stabilită numai în cazul în

care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menționate, nu va asigura atingerea

scopului scontat.

Sancțiunea art. 264 alin. (4) Cod penal, în baza căruia inculpatul a fost

condamnat, prevede pedeapsă persoanelor vinovate, la momentul comiterii

acesteia cu închisoare de la 4 la 8 ani, cu privarea de dreptul de a conduce mijloace

de transport pe un termen de la 4 la 5 ani. Această infracțiune, clasificându-se ca

una gravă, potrivit alin. (4) art. 16 Cod penal.

În cauza suspusă judecării, instanțele de fond au conchis că, inculpatului Rusu

Igor, urmează a-i fi stabilită, ținând cont de prevederile art. 3641 alin. (8) Cod de

7

procedură penală, pedeapsa cu închisoare pe un termen de 3 ani, cu privarea de

dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de 4 ani.

Respectiv, după ce a stabilit pedeapsa potrivit tuturor criteriilor generale de

individualizare a pedepsei, continuând operațiunea de individualizare cu privire la

săvârșirea infracțiunii, ținând cont de circumstanțele cauzei și de persoana celui

vinovat, instanța de judecată poate dispune neexecutare pedepsei aplicate

vinovatului. Astfel, suspendarea condiționată, ca mijloc de individualizare a

pedepsei, conferă instanței de judecată posibilitatea ca, pe lângă stabilirea

cuantumului pedepsei, să se pronunțe și asupra modului de executare.

În prezenta cauză, instanțele de fond au conchis că, inculpatului Rusu Igor,

urmează a-i fi aplicate prevederile art. 90 Cod penal și a-i suspenda condiționat

executarea pedepsei cu închisoare stabilită, pe o perioadă de probațiune de 3 ani.

Conform alin. (1), (2) art. 90 Cod penal, dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe

un termen de cel mult 5 ani pentru infracțiunile săvârșite cu intenție și de cel mult 7 ani

pentru infracțiunile săvârșite din imprudență, instanța de judecată, ținând cont de

circumstanțele cauzei și de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este

rațional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea condiționată a

executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în hotărâre motivele

condamnării cu suspendare condiționată a executării pedepsei și perioada de probațiune, sau

după caz termenul de probă. Perioada de probațiune sau, după caz, termenul de probă se

stabilește de instanța de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani. Prevederi legale, potrivit

dispoziției alin. (4) al normei menționate mai sus, nu se aplică în cazul persoanelor

care au săvârșit infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și în

cazul recidivei periculoase sau deosebit de periculoase.

Condițiile privind acordarea suspendării condiționate a executării pedepsei

prevăzute de art. 90 Cod penal se referă la: pedeapsa aplicată și natura infracțiunii,

circumstanțele cauzei și persoana infractorului, aprecierea instanței că scopul poate

fi atins și fără executarea acesteia.

Derivând din condițiile ce vizează pedeapsa aplicată și natura infracțiunii

prevăzute în alin. (1) și alin. (4) art. 90 Cod penal, se atestă faptul incidenței

acestora la prezenta speță și anume că este stabilită o pedeapsă cu închisoare pentru

o infracțiune gravă săvârșită din imprudență ce nu depășește 7 ani, și nu este una

ce se atribuie la infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave, precum nu

este prezentă și nici recidiva periculoasă sau deosebit de periculoasă.

La circumstanțele cauzei, Colegiul penal menționează că, instanțele de fond în

prezenta speță au reținut ca circumstanțe atenuante căința sinceră a inculpatului,

recuperarea parțială a prejudiciului material cauzat părților vătămate și intenția de

a-l restitui integral în continuare. Din materialele cauzei se atestă că, inculpatul a

cooperat cu organul de urmărire penală, solicitând în cele din urmă și judecarea

cauzei în procedura simplificată, prevăzută de art. 3641 Cod de procedură penală.

Cât privește circumstanțe agravante, în prezenta speță, acestea nu sunt prezente,

deoarece starea de ebrietate a inculpatului și survenirea urmărilor grave, decesul

8

unei persoane, în rezultatul infracțiunii comise de inculpat, constituie semne ale

componenței de infracțiune imputate ultimului în variante agravate.

Cât privește persoana celui vinovat, din materialele cauzei se atestă că,

inculpatul este caracterizat pozitiv, nu are antecedente penale, nu se află la

evidența medicului narcolog, este căsătorit și are la întreținere 2 copii minori.

O altă condiție prevăzută expres în alin. (1) art. 90 Cod penal, este aprecierea

instanței că scopul poate fi atins și fără executarea acesteia. Astfel, este prerogativa

instanței de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins și fără

executarea efectivă a acesteia, ținând cont de totalitatea condițiilor expres

prevăzute de lege la formarea unei astfel de convingeri.

Reieșind din conținutul hotărârii contestate, Colegiul penal consideră că,

instanța de apel întemeiat a menținut hotărârea primei instanțe despre posibilitatea

aplicării prevederilor art. 90 Cod penal, în privința inculpatului, învederând faptul

că acesta a comis o infracțiune din imprudență ce se califică ca una gravă, nu are

antecedente penale, se caracterizează pozitiv, circumstanțe agravante nu au fost

stabilite la caz, poziția succesorului părții vătămate și a părților vătămate, care au

solicitat aplicarea unei pedepse neprivative de libertate vinovatului. Toate

împrejurările menționate au permis instanțelor de fond de a da dovadă de clemență

față de inculpat, considerând că acesta a fost un incident în viața lui, iar

consecințele faptei prejudiciabile și anume decesul a unuia din fiii săi și cauzarea

leziunilor corporale grave altui fiu de al său, vor avea un impact psiho-emoțional

pentru tot restul vieții pentu făptuitorul infracțiunii, ce vor depăși efectele pedepsei

stabilite cu închisoare. Totodată, prin aplicarea la caz a dispozițiilor art. 90 Cod

penal, se vor evita neajunsurile pe care le poate atrage contactul cu mediul din

penitenciar, iar instanțele de fond stabilindu-i inculpatului o perioadă de

probațiune în limitele prevăzute de lege, au avut intenția pentru ca acesta să-și facă

concluziile respective și astfel să fie atins scopul legii penale.

Având în vedere toate circumstanțele cauzei în cumul, ținând cont de

principiul umanismului, prevăzut de art. 4 Cod penal, cât și de prevederile art. 61

alin. (2) Cod penal, instanța de recurs consideră că, nu este rațională executarea

pedepsei reale cu închisoarea de către inculpatul Rusu Igor, iar instanța de apel just

a conchis de a menține aplicarea în privința acestuia a prevederilor art. 90 Cod

penal. Respectiv careva interdicții la aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal, nu se

atestă în cauza deferită judecării.

Astfel, instanța de recurs apreciază că, la individualizarea pedepsei și

îndeosebi a modalității de executare a acesteia, instanța de apel a acordat deplină

eficiență prevederilor art. 61, 75 Cod penal, constatând că pedeapsa aplicată va fi

echitabilă faptei infracționale comise, ce corespunde normelor legale și va atinge

scopul de corectare și resocializare a inculpatului, precum și prevenirea săvârșirii

de noi infracțiuni, ca urmare, sunt nejustificate alegațiile recurentului privind

efectuarea contrară prevederilor legale de către instanțele de fond a unei

individualizări a pedepsei în privința lui Rusu Igor.

9

Cu referire la criticile procurorului în partea ce se referă la dezacordul cu

respingerea încasării cheltuielilor judiciare în sumă de 3.535 lei din contul

inculpatului, Colegiul penal consideră că, acestea la fel sunt neîntemeiate, deoarece

instanțele de fond corect au ajuns la concluzia că cheltuielile date urmează a fi puse

în sarcina statului.

La acest capitol, Colegiul menționează că, prima instanță la adoptarea sentinței

a ajuns la concluzia că, rapoartele de expertize judiciare efectuate la caz, au fost

utilizate în sensul art. 93 alin. (2) pct. 2) și 7) Cod de procedură penală în calitate de

probe și care au fost puse la baza acuzării inculpatului, respectiv aceste cheltuieli

judiciare urmează a fi suportate de ordonatorul expertizelor din mijloacele alocate

pentru efectuarea acestora din bugetul alocat. La rândul său, instanța de apel a

specificat, reieșind din prevederile art. 227 și 229 Cod de procedură penală, că legea

nu prevede expres că condamnatul urmează să suporte cheltuielile judiciare, legate

de efectuarea expertizei.

Colegiul penal consideră întemeiate concluziile instanțelor de fond, în partea

ce se referă la respingerea cerințelor procurorului de a încasa cheltuielile judiciare

pentru efectuarea expertizelor în cauza dată, din contul inculpatului, deoarece

acestea sunt cheltuieli efectuate în cadrul urmăririi penale în vederea acumulării

probatoriului necesar pentru demonstrarea vinovăției făptuitorului în comiterea

infracțiunii imputate, cheltuieli ce au fost trecute în contul statului.

În același timp, instanța de recurs remarcă, că normele procedural penale, în

vigoare la momentul efectuării expertizelor, nu prevedeau expres achitarea din

contul inculpatului a cheltuielilor judiciare pentru efectuarea expertizelor

obligatorii, cheltuieli ce se făceau din contul statului.

Argumentele procurorului în susținerea solicitării de a încasa cheltuielile

pentru efectuarea expertizelor judiciare din contul inculpatului, nu pot fi reținute,

deoarece modificările în dispoziția alin. (2) din art. 143 Cod de procedură penală

sunt în vigoare din data de 09.02.2018, iar legea procedural penală nu are efect

retroactiv, ținând cont de prevederile art. 3 Cod de procedură penală, care

stipulează că, în desfășurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în

timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanța judecătorească.

Așadar, se relevă că efectuarea expertizelor la caz, sunt acțiuni procesuale ce

țin de administrarea probatoriului și formularea învinuirii, care sunt puse în

sarcina părții acuzării, fiind achitate din bugetul statutului în cadrul urmăririi

penale în vederea demonstrării vinovăției inculpatului în comiterea infracțiunii

imputate, prin numirea efectuării expertizelor, cheltuieli, care odată cu modificarea

legii procesuale nu pot fi încasate de la inculpat.

Învederând cele menționate, Colegiul conchide că, în cauza dată nu și-au găsit

confirmarea temeiurile de recurs la care face referire recurentul și nu sânt motive de

a interveni în soluția adoptată de către instanța de apel, deoarece pedeapsa aplicată

inculpatului Rusu Igor, a fost individualizată potrivit legii, totodată fiind

soluționată corect chestiunea cu privire la cheltuielile judiciare suportate pentru

efectuarea expertizelor în prezenta cauză.

10

În temeiul celor expuse, Colegiul penal concluzionează inadmisibilitatea

recursului ordinar declarat de către procuror, ca fiind vădit neîntemeiat.

Colegiul penal,

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de către procurorul în

Procuratura de circumscripție Chișinău, Călugăreanu Vitalie, împotriva deciziei

Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 09 octombrie 2018, în cauza penală

în privința lui Rusu Igor Xxxxx, ca fiind vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată la data de 11 aprilie 2019.

Președinte Vladimir Timofti

Judecători Victor Boico

Nadejda Toma

11