1ra-517/2019 — art. 246 alin. 1 CP

1ra-517/2019 — art. 246 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-517/2019

C U R T E A S U P R E M Ă D E J U S T I Ț I E

D E C I Z I E

27 februarie 2019 mun. Chișinău

Colegiul Penal în următoarea componență:

președinte Diaconu Iurie

judecători Catan Liliana

Guzun Ion

examinând admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de avocatul

Iachimciuc Alexandru în numele inculpatului, prin care se solicită casarea deciziei

Colegiului Penal al Curții de Apel Chișinău din 7 noiembrie 2018, în cauza penală

privindu-l pe

RUSU Victor XXXXX, născut la XXXXX,

originar din XXXXX și domiciliat în XXXXX.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 03.08.2017 – 21.06.2018;

Instanța de apel: 17.07.2018 – 07.11.2018;

Instanța de recurs: 28.01.2019 – 27.02.2019.

c o n s t a t ă:

conformitate cu art. 3641 Cod de procedură penală în baza probelor administrate în faza

de urmărire penală, Rusu V. a fost recunoscut vinovat și condamnat în temeiul art. 264

alin. (1) Cod penal, fiindu-i stabilită pedeapsa sub formă de amendă în mărime de 225 de

unități convenționale, unitatea convențională fiind de 20 de lei. Inculpatului fiindu-i

explicat dreptul de a achita 50% din amenda stabilită în termen de 72 de ore din

momentul când sentința va deveni definitivă și executorie, cu privarea de dreptul de a

conduce mijloace de transport pe un termen de 1 an.

Acțiunea civilă înaintată de avocatul Jarovlea Vs. în interesele SRL „DVS Service”

a fost lăsată fără examinare, cu drept de adresare în procedura civilă.

Totodată, s-a dispus încasarea de la inculpat a cheltuielilor judiciare în contul

statului în sumă de 10512 lei.

februarie 2016, aproximativ la ora 22.05 min., aflându-se la volanul automobilului de

model „Opel Astra”, cu n/î XXXXX, se deplasa în mun. Chișinău pe str. 31 August din

direcția str. Vlaicu Pârcălab spre str. Mihai Eminescu. În timpul deplasării pe drumul fără

prioritate, ajungând la intersecția str. 31 August cu str. Mihai Eminescu cu semnificație

1

neechivalentă, conducătorul auto, Rusu V., nu a manifestat atenție sporită la trafic, nu a

ținut permanent seama de împrejurări, nu a luat în considerație starea de lucruri în traficul

rutier ce reflectă gradul de protecție a participanților la el împotriva accidentelor și

consecințelor acestora, pentru a nu pune în pericol siguranța traficului, prin ce a încălcat

prevederile art. 59 alin. (2) din Regulamentul Circulației Rutiere, aprobat prin hotărârea

de Guvern nr. 357 din 13.05.2009, conform cărora: „ la intersecția drumurilor cu

semnificație neechivalentă, conducătorul mijlocului de transport care se deplasează pe

drumul fără prioritate, trebuie să cedeze trecerea vehiculelor ce se apropie de intersecție

pe drumul cu prioritate”, cerințele art. 3 al Regulamentul Circulației Rutiere potrivit

cărora: „participanții la trafic sunt obligați să respecte regulile de circulație, semnificația

mijloacelor de semnalizare rutieră, semnalele și indicațiile agentului de circulație,

condițiile tehnice ale prezentului Regulament și prin acțiunile lor să nu cauzeze

prejudicii altor participanți la trafic, să nu-i expună pericolului, precum și să nu creeze

neîntemeiat obstacole circulației care ar depăși pe acele care sunt provocate de

circumstanțe iminente”, cerințele art. 1 din Regulamentul Circulației Rutiere, potrivit

cărora: „ Orice participant la trafic care respectă prezentul Regulament este în drept să

conteze pe faptul că și ceilalți participanți la trafic execută cerințele acestuia”, cerințele

art. 45 alin. (l) din Regulamentul Circulației Rutiere, potrivit cărora: „Conducătorul

trebuie să conducă vehiculul în conformitate cu limita de viteză stabilită, ținând

permanent seama de următorii factori: a) starea psihofiziologică ce influențează atenția

și reacția; b) dexteritatea în conducere care i-ar permite să prevadă situațiile

periculoase; c) starea tehnică a vehiculului și particularitățile încărcăturii; d) condițiile

rutiere”, prevederile indicatorului rutier 2.2 „trecere fără oprire interzisă” și cerințele

art. 22 alin. (4) din Legea nr. 131-XVI din 07.06.2007 privind siguranța traficului rutier,

potrivit căruia „ participanții la trafic sunt obligați să manifeste un comportament care să

asigure fluența și siguranța traficului, să nu pericliteze siguranța unor alți participanți la

trafic” și prin urmare intrând în intersecție nu a cedat trecerea mijloacelor de transport

care se deplasau pe str. M. Eminescu și a comis tamponarea automobilului de model

„Dacia Logan” cu n/î XXXXX, condus de cet. Botnarenco O., care a intrat în intersecția

menționată pe drumul cu prioritate și se deplasa regulamentar pe str. 31 August din

direcția str. București spre bd. Ștefan cel Mare.

În rezultatul accidentului, automobilele implicate au fost deteriorate considerabil,

iar pasagerului automobilului de model „Dacia Logan” cu n/î XXXXX, Gheorghelaș A.,

i-au fost cauzate vătămări corporale medii, confirmate prin raportul de expertiză medico-

legală în comisie nr. 377/D din 27.02.2017, pasagerului automobilului de model „Dacia

Logan” cu n/î XXXXX i-au fost cauzate vătămări corporale ușoare, manifestate prin

traumă crinio-cerebrală manifestată prin comoție cerebrală; entorsa regiunii cervicale;

excoriație pe față, confirmate prin raportul de expertiză medico-legală nr. 777/D din

05.04.2017.

Pe baza stării de fapt expuse supra, confirmată de probele administrate, instanța a

reținut că, în drept, faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 264 alin. (1) Cod penal, adică încălcarea regulilor de securitate a

2

circulației de către o persoană care conducea mijlocul de transport, încălcare ce a

cauzat din imprudență o vătămare corporală medie a integrității corporale unei

persoane.

de art. 401-402 Cod de procedură penală, a fost atacată cu apel de către avocatul

Iachimciuc Al. în interesele inculpatului Rusu V., care a solicitat casarea sentinței

rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima

instanță prin care să fie încetat procesul penal în baza Legii nr. 210 din 29 iulie 2016

privind amnistia în legătură cu aniversarea a 25-a de la proclamarea independenței

Republicii Moldova.

În motivarea apelului, s-a invocat că instanța de fond eronat a interpretat prevederile

art. 324 alin. (2) Cod de procedură penală fără a ține cont de cele statuate în dispoziția

alin. (3) al aceleiași norme. Apelantul a menționat că acțiunea civilă este una

neîntemeiată, motiv pentru care aceasta urma a fi respinsă, fiindcă lipsește legătura

cauzală dintre accidentul rutier și prejudiciul solicitat.

Instanța de fond era în drept și urma să aplice față de Rusu V. actul amnistiei, or de

facto în ședința de judecată partea vătămată a declarat expres că nu are pretenții pecuniare

față de inculpat, întrucât prejudiciul cauzat i-a fost restituit integral, iar părții civile SRL

„DVS Service” i-au fost achitate despăgubiri conform contractului de asigurare de

răspundere civilă. Faptul că partea civilă, nu este de acord cu cuantumul despăgubirilor

stabilite și achitate de compania de asigurări, nu poate servi temei de a nu aplica în

privința inculpatului Rusu V. prevederile Legii nr. 210 din 29.07.2016 privind amnistia în

legătură cu aniversarea a 25-a de la proclamarea independenței Republicii Moldova.

La fel, partea apărării a menționat că este neîntemeiată soluția instanței de fond cu

referire la aplicarea pedepsei complementare, deoarece sancțiunea art. 264 alin. (1) Cod

penal, prevede: „cu amendă în mărime de până la 300 unități convenționale sau cu

muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de

până la 3 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a conduce mijloacele de transport pe

un termen de până la 2 ani”.

Astfel, efectuând o analiză a sancțiunilor prevăzute de Codul penal apelantul a

constatat că, în cazul în care pedeapsa complementară este prevăzută pentru mai multe

feluri de pedepse principale din sancțiunea articolului, legislatorul indică expres că

pedeapsa complementară se aplică „în toate cazurile”. Respectiv, ținând cont de limitele

amenzii, instanța de judecată, nu era în drept să dispună aplicarea unei pedepse la

plafonul maxim al acesteia, ci urma să stabilească eventual un minim, reieșind din

persoana inculpatului, fiind tânăr, la prima abatere, fiind caracterizat pozitiv, angajat în

câmpul muncii, vina și-a recunoscut-o, a contribuit la descoperirea infracțiunii, a reparat

prejudiciul părților-vătămate.

Totodată, partea și-a exprimat dezacordul cu soluția primei instanțe privind

soluționarea chestiunii privitor la cheltuielile de judecată, prin care s-a încasat din contul

inculpatului cheltuielile legate de efectuarea expertizelor.

3

Or, cauza inițial a fost pornită în baza art. 264 alin. (3) Cod penal, având la bază un

raport de expertiză, cu o concluzie greșită. Ulterior, la solicitarea apărării, s-a dispus

efectuarea unei expertize repetate, care la fel a dat o soluție greșită. Apărarea a solicitat

din nou o expertiză, care a dat soluția leziunilor medii, pentru care organul de urmărire

penală a mai dispus o expertiză în comisie.

Analizând cheltuielile respective se constată că două rapoarte conțin date eronate, și

care nu-i pot fi imputate inculpatului, pe motiv că experții au admis erori la efectuarea

expertizei, iar cea de a patra a fost una inutilă, și a cărei dispuneri a fost una neîntemeiată.

Mai mult, în învinuire sunt menționate doar două rapoarte, ceea ce nu poate avea legătură

cu inculpatul.

apelul avocatului Iachimciuc Al. declarat în interesele inculpatului Rusu V. a fost admis,

fiind casată parțial sentința, în latura penală, cu pronunțarea unei noi hotărâri, potrivit

modului stabilit pentru prima instanță după cum urmează:

Rusu V. fiind recunoscut vinovat în baza art. 264 alin. (1) Cod penal prin sentința

Judecătoriei Chișinău (sediul Centru) din 21 iunie 2018, a fost eliberat de la executarea

pedepsei stabilite, în baza art. 2 al Legii nr. 210 din 29 iulie 2016 privind amnistia în

legătură cu aniversarea a 25-a de la proclamarea independenței Republicii Moldova.

În rest, celelalte dispoziții ale hotărârii contestate au fost menținute.

cauze de către prima instanță s-a desfășurat pe baza probelor administrate în faza

urmăririi penale, potrivit art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală și legalitatea

sentinței atacate este verificată sub aspectele de drept: dacă există erori procesuale și dacă

măsura de pedeapsă este stabilită în limitele legii.

Analizând materialele cauzei, instanța de apel a conchis că instanța de fond a

îndeplinit strict cerințele dispozițiilor art. 3641 alin. (1) Cod de procedură penală,

opțiunea primei instanțe privind judecarea cauzei potrivit procedurii enunțate, nu a fost

viciată, iar în cadrul urmăririi penale nu au fost încălcate normele imperative din Codul

de procedură penală, fapt ce condiționează concluzia că instanța de apel nu este în drept a

reține o altă situație de fapt decât cea reținută în rechizitoriu și de către prima instanță.

Apelantul a contestat sentința în partea neaplicării Legii nr. 210 din 29.07.2016

privind amnistia în legătură cu aniversarea a 25-a de la proclamarea independenței

Republicii Moldova. În cadrul ședinței de judecată în instanța de fond, inculpatul a depus

cerere privind liberarea de pedeapsă penală în legătură cu intervenirea actului de

amnistie, indicând că a recunoscut integral vina de comiterea infracțiunii incriminate și se

căiește sincer de cele comise, prejudiciul material a fost restituit. Instanța a respins

cererea inculpatului privind aplicarea actului amnistiei, din motiv că acesta nu întrunește

condițiile Legii, și anume art. 10 alin. (1) lit. k), existând un prejudiciu neachitat la care

pretinde partea civilă S.R.L. „DVS Service”. Însă, instanța de apel a menționat că,

potrivit art. 107 alin. (1) Cod penal, amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea

răspunderii penale sau a pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.

În conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 210 din 29.07.2016 aceasta se aplică

4

condiționat și exclusiv persoanelor bănuite, învinuite și inculpate care manifestă căință

activă în cadrul procesului penal și celor condamnate, care sunt caracterizate pozitiv pe

parcursul executării pedepsei, perioadei de probațiune sau termenului de probă și sunt

evaluate psihologic ca prezentând risc de recidivă mediu sau redus, dacă aceste persoane

cad sub incidența prevederilor art. 2-9, 11 și 12. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea

nominalizată, procesul penal încetează la faza de urmărire penală sau la cea de judecare

referitor la infracțiunea săvârșită până la adoptarea prezentei legi pentru care Codul penal

nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 sau Codul penal aprobat prin Legea R.S.S. Moldovenești

din 24 martie 1961 prevede în calitate de pedeapsă principală maximă o pedeapsă nu mai

aspră decât pedeapsa cu închisoare pe un termen de 7 ani. Încetarea procesului penal

conform alin. (1) are loc cu acordul scris al persoanei învinuite sau inculpate.

Raportând cele enunțate la caz, instanța de apel a constatat că inculpatul întrunește

cerințele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 210 și cade sub incidența prevederilor art. 2.

Astfel, instanța a reținut că prejudiciul cauzat părți civile S.R.L. „DVS Service” i-a

fost recuperat de către compania de asigurări conform contractului de asigurare de

răspundere civilă, iar faptul că S.R.L. „DVS Service” nu este de acord cu mărime

prejudiciului adjudecat, aceasta nu poate fi temei pentru a constata existența prejudiciului

nerecuperat.

În acest context, instanța de apel a notat că, prin sentința contestată, Rusu V. a fost

recunoscut vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 264 alin. (1) Cod penal,

care a fost comisă de acesta la 26.02.2016, adică până la adoptarea Legii nr. 210.

Infracțiunea nominalizată face parte din categoria celor mai puțin grave, pentru care legea

penală prevede sancțiunea sub formă de amendă în mărime de până la 650 unități

convenționale sau muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore, sau

închisoare de până la 3 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a conduce mijloace de

transport pe un termen de până la 2 ani.

Inculpatul a recunoscut vina și a manifestat căință activă în cadrul procesului penal,

de aceea instanța de apel nu a constatat careva impedimente de aplicare în privința

acestuia a prevederilor Legii nr. 210.

Cu referire la solicitarea apărătorului privind încasarea din contul statului a

cheltuielilor de judecată în mărime de 10512 lei, Colegiul penal a considerat că aceasta

este neîntemeiată și urmează a fi respinsă din următoarele considerente.

Conform art. 3 alin. (1) Cod procedură penală, în desfășurarea procesului penal se

aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în

instanța judecătorească. Prin Legea nr. 316 din 22.12.2017, în vigoare din 09.02.2018,

pentru modificarea și completarea unor acte legislative, la art. 143 alin. (2) care prevedea

că „plata expertizelor judiciare efectuate în cazurile prevăzute la alin. (1) se face din

contul mijloacelor bugetului de stat” a fost abrogat.

Potrivit art. 227 Cod procedură penală, cheltuieli judiciare sunt cheltuielile

suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Cheltuielile

judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate.

În conformitate cu art. 229 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare sunt

5

suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului. Instanța de judecată poate

obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepția sumelor plătite

interpreților, traducătorilor, precum și apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu

avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, atunci când aceasta o cer interesele

justiției și condamnatul nu dispune de mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor

judiciare poate fi suportată și de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia

i-a fost aplicată pedeapsă, precum și de persoana în privința căreia urmărirea penală a fost

încetată pe temeiuri de nereabilitare.

Instanța de apel a constatat că în prezenta cauză penală au fost suportate cheltuieli

judiciare în sumă de 10512 lei, pentru efectuarea raportului de expertiză medico-legală

nr. 777/D din 05.04.2016 în privința părții vătămate Ralea I. în sumă de 57 lei, raportul

de expertiză medico-legală nr. 776/D din 13.04.2016 în privința părții vătămate

Gheorghelaș A. în sumă de 84 lei, raportul de expertiză medico-legală nr. 1124/D din

19.05.2016 în privința lui Borețchi A. în sumă de 57 lei, raportul de expertiză medico-

legală nr. 150 din 10.06.2016 în privința părții vătămate Gheorghelaș A. în sumă de 1317

lei, raportul de expertiză medico-legală în comisie nr. 377 din 27.02.2017 în privința

părții vătămate Gheorghelaș A. în sumă de 1317 lei și raportul de expertiză medico-legală

în comisie repetat nr. 106 din 21.06.2017 în privința părții vătămate Gheorghelaș A. în

sumă de 7680 lei.

Urmărirea și judecarea unei cauze penale ocazionează efectuarea de cheltuieli

pentru întocmirea și transmiterea actelor de procedură, pentru administrarea probelor și

conservarea mijloacelor materiale de probă, cu retribuirea apărătorilor, precum și cu orice

alte cheltuieli necesare normalei desfășurări a procesului penal. În cheltuielile ocazionate

de administrarea probelor se includ și sumele pentru retribuția cuvenită experților și

interpreților pentru serviciul care l-au adus justiției. Spre deosebire de procesul civil,

unde sumele necesare acestor cheltuieli sunt avansate de către reclamant, prin plata taxei

de timbru, la introducerea acțiunii în cauzele penale, în care activitatea judiciară se

desfășoară din oficiu, sumele necesare cheltuielilor de urmărire sau de judecată sunt

avansate, de regulă, de stat, prin organul judiciar în fața căruia se află cauza penală.

Efectuarea cheltuielilor judiciare într-o cauză penală este provocată de săvârșirea

unei infracțiuni, care impune desfășurarea urmăririi și a judecării cauzei pentru aplicarea

legii penale celui ce a comis-o; ca urmare, cheltuielile judiciare sunt imputabile

inculpatului condamnat pentru săvârșirea infracțiunii, temeiul juridic fiind vinovăția sa

infracțională, deoarece fără săvârșirea infracțiunii astfel de cheltuieli nu s-ar fi efectuat.

Obligația inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare este principală și integrală;

întrucât săvârșirea unei infracțiuni atrage în mod inevitabil desfășurarea urmăririi penale

și a judecării cauzei, pentru a i se aplica pedeapsa infractorului, obligația de a suporta

cheltuielile judiciare îi revine în acestuia, chiar dacă partea vătămată și partea civilă au

determinat, prin cererile lor, producerea unor cheltuieli; de asemenea, obligația de a

suporta cheltuielile judiciare este integrală, incluzând toate cheltuielile necesare pentru

pronunțarea unei hotărâri de condamnare de către prima instanță.

Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat că solicitarea apărătorului

6

referitor la încasarea din contul statului a cheltuielilor judiciare în sumă de 10512 lei este

neîntemeiată, or, în conformitate alin. (1) art. 229 Cod procedură penală, cheltuielile

judiciare sunt suportate de condamnat.

acționând în numele inculpatului, declară recurs ordinar solicitând casarea parțială a

acestora, în partea soluționării cererii privind încasarea cheltuielilor de judecată din

contul inculpatului, cu adoptarea unei noi soluții de respingere a acestei cerințe a

procurorului.

În motivarea recursului, se menționează că soluția instanțelor în partea dispunerii

achitării cheltuielilor judiciare din contul inculpatului este pasibilă casării, deoarece

contravine prevederilor art. 227-229 din Codul de procedură penală.

Recurentul menționează că, la faza urmăririi penale, la solicitarea organului de

urmărire penală, a fost efectuată prima expertiză judiciară, care a constatat că leziunile

corporale suferite de Gheorghelaș A., se califică ca vătămări corporale grave. Partea

apărării a constatat mai multe încălcări la efectuarea expertizei, cât și imposibilitatea

formării leziunilor în regiunea constatată a solicitat o expertiză repetată, a cărei concluzie

a arătat același grad de vătămări. După aceasta partea apărării a solicitat să fie efectuată o

expertiză în comisie. Prin raportul de expertiză în comisie nr. 377 din 27.02.2017 s-a

constat gradul leziunilor ca fiind medii, adică s-au adeverit criticile apărătorului.

Dat fiind noua concluzie a raportului menționat, organul de urmărire penală a dispus

efectuarea unei noi expertize, fiind efectuat un alt raport cu nr. 106 din 21.06.2017.

Cu referire la expertizele inițiale apărarea consideră, că cele două sunt lipsite de

esență fiind niște rezultate greșite ale experților. Iar cu referire la ultimele două rapoarte

partea apărării menționează că art. 143 alin. (2) Cod de procedură penală (red.

05.04.2012) prevedea imperativ că „plata expertizelor judiciare efectuate în cazurile

prevăzute la alin. (1) se face din contul mijloacelor bugetului de stat”. Prin Legea nr. 316

din 22.12.2017, în vigoare din 09.02.2018, alin. (2) al art. 143 Cod de procedură penală a

fost abrogat.

Totuși, având în vedere că expertizele a fost efectuate până la modificarea legii,

când erau în vigoare prevederile art. 143 alin. (2) Cod de procedură penală, care conform

art. 10 Cod penal, sunt mai favorabile lui Victor Rusu, cheltuielile de judecată nu urmau

să fie încasate de la inculpat în speța dată fiind trecute în contul statului.

Într-o altă ordine de idei, apărătorul menționează că prevederile art. 229 alin. (2)

Cod pe procedură penală presupun că încasarea cheltuielilor judiciare reprezintă un drept

discreționar al instanței dar nu o obligație, astfel la încasarea cheltuielilor judiciare

instanța de judecată urmează să țină cont de toate circumstanțele cauzei. Mai multa ca

atât, conform prevederilor art. 229 alin. (3) Cod de procedură penală, instanța poate

elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parțial, condamnatul sau persoana care

trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă plata

cheltuielilor judiciare poate influența substanțial asupra situației materiale a persoanelor

care se află la întreținerea lor.

7

La fel de relevant este considerat și faptul că, potrivit art. 221 alin. (4) Cod de

procedură penală, procurorul poate intenta și susține acțiunea civilă intentată pentru

compensarea prejudiciului cauzat autorităților publice prin infracțiune, precum și pentru

anularea actelor care au cauzat prejudiciul, de la pornirea procesului penal până la

terminarea cercetării judecătorești. Cererea de chemare în judecată poate fi depusă

indiferent de acordul autorității publice. Or, procurorul nu a formulat și înaintat conform

normei invocate, o acțiune civilă în cadrul procesului penal, menționând aceste pretinse

cheltuieli doar în rechizitoriu, acestea nefiind solicitate spre încasare nici în ședința

instanței de fond.

Cheltuielile pentru efectuarea expertizelor judiciare nu pot fi încasate din contul

inculpaților or, investigarea și cercetarea faptelor infracționale, constituie obligația și

atribuția de bază a organului de urmărire penală, care în exercitarea atribuțiilor

funcționale, este asigurată financiar de către stat, iar impunerea acestor cheltuieli

inculpatului ar constitui încasarea dublă a aceleiași sume cheltuite în legătură cu cauza

penală, deoarece aceste sume sunt garantate din contul statului, în contextul dispunerii

expertizei de către ordonator, adică de către organul de urmărire penală.

Astfel, anume statului îi revine obligațiunea de drept de a asigura și acoperi

cheltuielile legate de investigarea și judecarea cauzelor penale, iar cheltuielile judiciare,

urmează a fi trecute în contul statului.

Pe lângă aceasta, pornind de la atribuțiile de bază ale organului de urmărire penală

și ale procurorului și având în vedere scopul procesului penal, este cert constatat că

comiterea unei infracțiuni, trage în cele din urmă investigarea circumstanțelor în care

aceasta s-a săvârșit, astfel că anume prin prisma atribuțiilor obligaționale ale entităților de

stat, cerința privind încasarea cheltuielilor judiciare nu are suport faptic.

Potrivit art. 142 alin. (1) Cod de procedură penală, dispunerea expertizei judiciare se

face la cererea părților de către organul de urmărire penală, procuror sau de către instanța

de judecată, precum și din oficiu de către organul de urmărire penală sau procuror, iar

conform art. 144 alin. (1) Cod de procedură penală, în cazul existenței temeiurilor,

expertiza judiciară se dispune de către organul de urmărire penală sau procuror, prin

ordonanță, precum și de către instanța de judecată, prin încheiere, norme ce impun din

start o obligație a ordonatorului expertizei, de a achita cheltuielile pentru efectuarea

acestora.

procurorul a depus referință vizavi de recursul apărătorului, în care menționează că acesta

urmează a fi declarat inadmisibil, deoarece este lipsit de temeiuri juridice.

materialelor din dosar și raportat la criticele recurentului, Colegiul Penal conchide asupra

inadmisibilității acestuia, pentru următoarele motive.

În drept, soluția de inadmisibilitate a recursului depus de avocatul Iachimciuc Al. se

întemeiază, pe dispoziția art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, potrivit căreia

instanța examinând admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârii

8

instanței de apel, fără citarea părților, în camera de consiliu, este în drept să decidă asupra

inadmisibilității acestuia în cazul în care constată că cererea este vădit neîntemeiată.

Recursul este vădit neîntemeiat atunci când hotărârea atacată este legală, întemeiată

și motivată. Înainte de a pronunța soluția de declarare a inadmisibilității a prezentei

cereri, instanța a verificat dacă temeiurilor de casare din art. 427 alin. (1) Cod de

procedură penală sunt subsecvente circumstanțelor desfășurate de apărătorul inculpatului

în cererea de recurs, constatând că hotărârile contestate sunt conforme legii procesual-

penale, fără a prezenta vreo lipsă de natură să le afecteze și să genereze desființarea

acestora.

Reieșind din criticele expuse de apărător, se constată că acesta contestă sentința și

decizia instanței de apel doar din considerentul că, în opinia recurentului, instanțele

eronat au încasat cheltuielile judiciare de la Rusu V. în cuantum de 10512 lei, suportate

de stat pentru instrumentarea acestei cauze penale.

Instanța de recurs consemnează că cele avansate de recurent nu și-au găsit

confirmarea, iar soluția adoptată pe marginea acestei spețe de către instanța de apel, în

partea încasării cheltuielilor judiciare din contul inculpatului, este legală, întemeiată și

urmează a fi menținută integral.

Față de lucrul judecat de către instanța de apel, Colegiul mai menționează că, în

jurisprudența constantă a Curții Europene pentru Drepturile Omului, cu fiecare ocazie

posibilă se reamintește că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul

acesteia, iar o hotărâre motivată, în sensul legislației naționale pertinente, precum și a

jurisprudenței CtEDO, trebuie să conțină motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței la adoptarea soluției, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților în raport cu actele cauzei.

Analizând textual cererea de recurs în paralel cu cererea de apel a aceleiași părți

procesuale, Colegiul constată că acestea prezintă elemente de similitudine în conținut, în

special în partea în care se critică încasarea cheltuielilor judiciare din contul inculpatului.

Așadar, partea apărării, făcând trimitere la aceleași norme procesual-penale, critică în

recurs chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat prin decizia adoptată și

având în vedere că argumentele recurentului au fost deja analizate minuțios și respinse în

cadrul procedurii precedente, iar în prezent nu există circumstanțe cu caracter substanțial

și convingător, care să justifice ingerința instanței supreme în hotărârea instanței de apel,

Colegiul consideră cererea de recurs inadmisibilă.

Concomitent, se relevă că corect instanța de apel a consemnat în pct. 11 din decizia

recurată despre faptul că:

„Conform art. 3 alin. (1) Cod procedură penală, în desfășurarea procesului penal

se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în

instanța judecătorească.

Prin Legea nr. 316 din 22.12.2017, în vigoare din 09.02.2018, pentru modificarea

și completarea unor acte legislative, la art. 143 alin. (2) care prevedea că „plata

expertizelor judiciare efectuate în cazurile prevăzute la alin. (1) se face din contul

mijloacelor bugetului de stat” a fost abrogat.

9

Potrivit art. 227 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare sunt cheltuielile

suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.

Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă

modalitate. […]

În conformitate cu art. 229 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare sunt

suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului. Instanța de judecată poate

obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare […] Achitarea cheltuielilor

judiciare poate fi suportată și de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau

căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum și de persoana în privința căreia urmărirea

penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.”

În continuare, instanța de recurs se raliază statuărilor din decizia instanței de apel,

potrivit cărora în prezenta cauză penală cheltuieli judiciare în sumă de 10512 lei au fost

suportate pentru efectuarea următoarelor expertize judiciare: raportul de expertiză

medico-legală nr. 777/D din 05.04.2016 în privința părții vătămate Ralea I. în sumă de 57

de lei, raportul de expertiză medico-legală nr. 776/D din 13.04.2016 în privința părții

vătămate Gheorghelaș A. în sumă de 84 de lei, raportul de expertiză medico-legală nr.

1124/D din 19.05.2016 în privința lui Borețchi A. în sumă de 57 de lei, raportul de

expertiză medico-legală nr. 150 din 10.06.2016 în privința părții vătămate Gheorghelaș

A. în sumă de 1317 lei, raportul de expertiză medico-legală în comisie nr. 377 din

27.02.2017 în privința părții vătămate Gheorghelaș A. în sumă de 1317 lei și raportul de

expertiză medico-legală în comisie repetat nr. 106 din 21.06.2017 în privința părții

vătămate Gheorghelaș A. în sumă de 7680 de lei.

De fiecare dată, suportarea anumitor cheltuieli judiciare într-o cauză penală este

provocată de săvârșirea unei infracțiuni, care impune desfășurarea urmăririi penale și a

judecării cauzei pentru aplicarea legii penale celui ce a comis-o; ca urmare, cheltuielile

judiciare sunt imputabile inculpatului condamnat pentru săvârșirea infracțiunii, temeiul

juridic fiind vinovăția sa infracțională, deoarece fără săvârșirea infracțiunii astfel de

cheltuieli nu s-ar fi efectuat. Din atare considerente, instanța de apel a constatat că

solicitarea apărătorului referitor la încasarea din contul statului a cheltuielilor judiciare în

sumă de 10512 lei este neîntemeiată, or, în conformitate alin. (1) art. 229 Cod procedură

penală, cheltuielile judiciare pot fi suportate și de condamnat.

Din ansamblul considerentelor care preced, rezultă că cheltuielile judiciare

suportate pentru instrumentarea acestei cauze, în sumă totală de 10512 lei, urmează a fi

acoperite de inculpat, acestea nefăcând obiectul unei rambursări din partea statului.

În final, Colegiul consideră oportun de a se referi și la jurisprudența constantă a

Curții Europene, prin care s-a statuat cu titlul de principiu că instanțele judecătorești

trebuie să-și motiveze deciziile în temeiul art. 6§1 al Convenției (a se vedea în acest sens

cauza Ruiz Torija vs. Spain, 9 decembrie 1994, §29). Totuși, instanțele nu sunt obligate

să ofere un răspuns detaliat la fiecare argument al părților, mai cu seamă dacă el este

invocat în mod repetat, iar extinderea la care se aplică această obligație de a prezenta

motive poate să varieze în dependență de caracterul deciziei și circumstanțele cauzei. Or,

în opinia Curții, în cazul în care instanța supremă refuză să admită o cauză din motivul că

10

nu sunt întrunite temeiurile legale pentru această cauză, o motivare foarte succintă poate

satisface cerințele art. 6 din Convenție. (a se vedea în acest sens cauza Bachowski v.

Polonia din 02.11.2010).

Având în vedere considerentele menționate în partea descriptivă a prezentei decizii

și raportând situația reținută în cauză la prevederile art. 432 alin. (2) Cod de procedură

penală, Colegiul Penal concluzionează că, la judecarea cauzei în ordine de apel, instanța a

respectat prevederile legale pertinente și relevante, prescrise de art.414-419 Cod de

procedură penală, iar argumentele din recursul ordinar declarat de apărătorul inculpatului,

sunt vădit neîntemeiate.

d e c i d e :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul Iachimciuc Alexandru în

numele inculpatului, împotriva deciziei Colegiului Penal al Curții de Apel Chișinău din 7

noiembrie 2018, în cauza penală privindu-l pe Rusu Victor XXXXX, ca fiind vădit

neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 27 martie 2019.

Președinte Diaconu Iurie

Judecător Catan Liliana

Judecător Guzun Ion

11