1ra-243/19 — art. 145 alin. 1 CP

1ra-243/19 — art. 145 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-243/2019

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

16 ianuarie 2019 mun. Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

a examinat admisibilitatea în principiu a recursurilor ordinare declarate de

procurorul în Procuratura de circumscripție Cahul, Dumitru Calendari și de avocatul

Vasile Șoitu în numele inculpatei, prin care se solicită casarea deciziei Colegiului

judiciar al Curții de Apel Cahul din 27 septembrie 2018, în cauza penală în privința

lui:

Grosu Aliona xxxx,

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 04.08.2017 – 28.12.2017;

Instanța de apel: 18.01.2018 - 27.09.2018;

Instanța de recurs: 29.11.2018- 16.01.2019;

C O N S T A T Ă :

Grosu Aliona a fost recunoscută vinovată și condamnată în baza art. 145 alin. (1)

Cod penal la 10 (zece) ani închisoare, cu executarea în penitenciar pentru femei de

tip închis.

Сererea procurorului privind încasarea de la Grosu Aliona în folosul statului,

a sumei de 7604,24 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost respinsă ca fiind

neîntemeiată.

2016, în jurul orei 21.00, Grosu Aliona aflându-se la domiciliu său, situat în

municipiul xxxx, fiind în stare de ebrietate alcoolică avansată, pe fundalul unui

conflict apărut spontan între dânsa și soțul ei Grosu Vitalie, urmărind scopul lipsirii

de viață a ultimului, acționând intenționat, i-a aplicat acestuia cu tăișul unui cuțit o

lovitură în regiunea omoplatului stâng, și o lovitură în regiunea supraclaviculară

stângă, cauzându-i astfel, leziuni corporale sub formă de: plagă înțepat-tăiată a

regiunii supraclaviculare stângi, penetrantă în cavitatea pleurală stânga, cu lezarea

arterei subclaviculare stângi, pleurei parietale, apexului pulmonului stâng, precum și

plagă înțepat-tăiată a spatelui, ce se califică ca vătămare corporală gravă, și au

1

legătură cauzală directă cu decesul victimei Grosu Vitalie, ce a survenit imediat

după aplicarea loviturilor sus-descrise, în rezultatul șocului hemoragic, ca urmare a

hemoragiei abundente, ca rezultat al plăgii înțepat-tăiate a regiunii supraclaviculare

stângi, cu lezarea arterei subclaviculare.

acesteia, rejudecarea cauzei cu pronunțarea unei noi hotărâri, potrivit modului

stabilit pentru prima instanță, prin care Grosu Aliona să fie obligată să recupereze

cheltuielile judiciare suportate de stat, în mărime de 7604 lei, 24 bani.

În motivarea cererii procurorul a invocat prevederile art. 227 și 299 Cod de

procedură penală, care indică care sume sunt considerate drept cheltuieli judiciare, și

respectiv permit instanței de judecată să oblige pe condamnata la recuperarea

cheltuielilor judiciare. Or, în cazul din speță statul și-a onorat obligația de a

demonstra vinovăția persoanei, prin acțiuni de procedură legală, iar pentru

asigurarea bunei desfășurări a procesului penal a suportat cheltuieli care, raportate la

prevederile art. 227 Cod de procedură penală, se încadrează în noțiunea de cheltuieli

judiciare și care urmează să fie recuperate din contul inculpatei, deoarece acțiunile

ilegale ale ultimei au generat necesitatea suportării acestor cheltuieli, or, în caz

contrar acestea puteau fi evitate.

3.1. Apel a depus și avocatul Șoitu Vasile în numele inculpatei, solicitând

casarea sentinței, rejudecarea cauzei, cu pronunțarea unei noi hotărâri de achitare, în

conformitate cu prevederile art. 390 alin. (1), pct. 5) Cod de procedură penală, din

motivul existenței unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei – legitima

apărare.

În motivarea apelului s-a invocat că:

- acuzarea nu a probat întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii

imputate, or, din probele acumulate la dosar, declarațiile martorilor, înscrisurile

anexate și examinate în ședința de judecată, rezultă o altă situație de fapt, decât acea

prezentată de acuzare;

- reieșind din declarațiile inculpatei, depuse în calitate de învinuită în cadrul

urmăririi penale, care coroborează cu alte probe din dosarul penal, a fost demonstrat

faptul că, în momentul producerii evenimentului soldat cu decesul victimei Grosu

Vitalie, ultima se afla în situație de legitimă apărare, respingând un atac direct,

imediat, material și real, îndreptat împotriva ei. La fața locului au fost depistate două

cuțite și totodată, potrivit declarațiilor martorilor, victima Grosu Vitalie era foarte

violent când se afla în stare de ebrietate;

- constatând aceste circumstanțe, procurorul era obligat să dispună scoaterea

inculpatei de sub urmărire penală, iar acuzarea nu a întreprins măsuri efective de

verificare a declarațiilor și versiunii expuse de inculpată, limitându-se doar la

încercarea de a efectua verificarea declarațiilor inculpatei Grosu Aliona, la fața

locului. Or, în cazul în care procurorul a considerat declarațiile acesteia depuse în

2

calitate de învinuită ca unele neveridice, ultimul urma să probeze acest lucru prin

petrecerea altor acțiuni de urmărire penală, prevăzute de legea procesual penală;

- la etapa prezentării probelor apărării, inculpata folosindu-se de drepturile

sale procedurale, a refuzat să facă careva declarații pe marginea învinuirii înaintate,

respectiv, chestiunea vinovăției de săvârșirea infracțiunii incriminate, urmează să fie

apreciată doar prin prisma probelor acuzării și a declarațiilor martorilor apărării,

care urmau a fi analizate din punct de vedere a pertinenței, concludenței, utilității și

coroborării lor, iar toate dubiile în acest sens urmau să fie interpretate în favoarea

inculpatei;

- instanța de fond greșit a tratat în defavoarea inculpatei refuzul ei de a face

declarații și de a participa la verificarea declarațiilor la fața locului. Or, dreptul la

tăcere a inculpatei, este acel drept care înseamnă posibilitatea recunoscută și

garantată de lege al acesteia, de a nu răspunde autorității competente, chiar și în

prezența unui apărător. Din probele acumulate în faza de urmărire penală și

examinate de instanța de judecată, este evident că învinuirea înaintată inculpatei

Grosu Aliona, nu este confirmată prin nici o probă, și se bazează pe presupuneri

nefondate, și instanța de judecată în respectivul caz urma să se conducă de

prevederile art. 26 Cod de procedură penală, și să aprecieze materialele cauzei

penale conform legii și propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în procedura

respectivă, fără să fie predispusă să accepte concluziile organului de urmărire penală

în defavoarea inculpatei, și fără să înceapă examinarea cauzei de la ideea

preconcepută, că inculpata a comis infracțiunea incriminată. Or, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală și nu se manifestă în interesele

acuzării sau apărării, ci reprezintă interesele legii, ceea ce este reflectat în

dispozițiile art. 24 Cod de procedură penală, iar judecarea cauzei în prima instanță

se efectuează doar în privința persoanei puse sub învinuire, și doar în limitele

învinuirii formulate.

septembrie 2018 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate, cu menținerea

sentinței fără modificări.

4.1. Referitor la recursul declarat de procuror, Colegiul judiciar a reținut că,

potrivit materialelor dosarului s-a demonstrat că, expertizele medico-legale în

privința victimei Grosu Vitalie și în privința inculpatei, au fost dispuse de către

organul de urmărire penală, în cadrul urmăririi penale, și respectiv au fost dispuse

pentru acumularea probelor în procesul penal respectiv.

Prima instanță just a ținut cont de faptul că, expertizele judiciare au fost

dispuse în cadrul urmăririi penale, pentru acumularea probatoriului necesar, și

aceste cheltuieli sunt trecute în contul statului, și nu urmează a fi puse pe seama

inculpatei. Or, aceste acțiuni țin de activitatea organului de urmărire penală, sarcina

căruia este depistarea circumstanțelor care dovedesc comiterea infracțiunii și

3

identificarea făptuitorului sau pentru înaintarea învinuirii făptuitorului. Trecerea în

contul statului a cheltuielilor în procesul penal se întemeiază de necesitatea

desfășurării procesului penal din oficiu, pentru ca nici un infractor să nu rămână

nepedepsit.

Mai mult ca atât, normele legislației procesual penale la momentul efectuării

expertizelor judiciare, în mod expres stipulau că, plata expertizelor judiciare se face

din contul mijloacelor bugetului de stat și prin urmare, Colegiul a menționat că,

nicidecum nu pot fi puse pe seama inculpatei astfel de cheltuieli ca, hârtia și

imprimantele ce compun dosarul penal, indicate în nota privind cheltuielile

judiciare. Or, aceste cheltuieli sunt legate de activitatea de zi cu zi a organului de

urmărire penală, fără care nu ar fi fost posibil de fixat pe suport de hârtie probele

acumulate.

În acest sens, sunt irelevante argumentele procurorului, precum că anume

acțiunile ilegale ale inculpatei au generat aceste cheltuieli. Or, activitatea de zi cu zi

a organului de urmărire penală presupune efectuarea acestor cheltuieli, astfel acestea

fiind neimputabile inculpatei.

Trimiterile procurorului la prevederile alin. (2), art. 229 Cod de procedură

penală, nu pot fi reținute, or, în opinia Colegiului judiciar, norma dată se referă mai

mult la acțiunea civilă, iar cheltuielile judiciare sunt enumerate exhaustiv în alin.

(2), art. 227 Cod de procedură penală, iar potrivit alin. (3), al aceluiași articol,

cheltuielile judiciare se achit din mijloace alocate din stat, dacă legea nu prevede

altă modalitate.

Referitor la apelul declarat de avocat în numele inculpatei, Colegiul a reținut

că, analizând circumstanțele cauzei s-a constatat că, acțiunile inculpatei nu cad sub

incidența legitimei apărări. Or, potrivit declarațiilor inculpatei, depuse în instanța de

apel, după ce a fost agresată fizic de către victimă, acesta a ieșit din casă, iar ea la fel

a ieșit din casă și s-a îndreptat spre grădină ca să se ascundă. Totodată, inculpata a

menționat că, nu a observat în ce direcție s-a îndreptat victima ci doar a menționat

că la ieșirea din gospodărie, se află șopronul unde victima Grosu Vitalie, își păstra

instrumentele sale, și a bănuit că s-a îndreptat anume spre șopron. Respectiv,

Colegiul a specificat că, inculpata a avut toate posibilitățile de a recurge la alte

acțiuni, pentru a evita presupusul pericol, cum ar fi părăsirea domiciliului, chemarea

în ajutor, numai nu înarmarea cu un cuțit.

Mai mult ca atât, între violența fizică avută loc în casă și apariția unui

eventual pericol a trecut un interval semnificativ de timp și respectiv, atacul în cauză

nu poate fi considerat ca unul imediat, iar fapta penală comisă de inculpată nu poate

fi considerată ca săvârșită în stare de legitimă apărare, iar potrivit raportului de

expertiză psihiatrico-legală nr. 771a-2016, incontestabil se demonstrează că, în

perioada săvârșirii infracțiunii, inculpata Grosu Aliona se afla în stare de ebrietate

4

alcoolică simplă, care nu o priva de capacitatea de prevedere și deliberare a

acțiunilor sale, și ultima putea acționa cu discernământ.

Colegiul a dat apreciere critică declarațiilor inculpatei, cu privire la faptul că

se afla în stare de legitimă apărare, considerându-le ca fiind făcute cu scopul de a

evita răspunderea penală. Or, potrivit declarațiilor acesteia, în timp ce victima o

strangula și în momentul în care ea își pierdea cunoștința s-a apărat cu cuțitul, însă

nu ține minte în ce mod, pe când conform raportului de expertiză medico-legală nr.

613 din 28 septembrie 2016, în rezultatul examinării medico-legale a inculpatei, s-

au constatat: echimoză pe mucoasa buzei superioare, echimoze pe ambele brațe,

echimoză pe glanda mamară stângă, produse la acțiunea traumatică cu un obiect

contondent dur, posibil în timpul și circumstanțele indicate și se califică ca vătămare

corporală neînsemnată.

La fel, incontestabil a fost demonstrat că, pe cadavrul victimei, Grosu Vitalie

au fost depistate două plăgi înțepat-tăiate, ceia ce demonstrează că, inculpata a

aplicat victimei două lovituri cu cuțitul și astfel, se confirmă că victima nu a

întreprins acțiuni de strangulare a inculpatei Grosu Aliona, iar aceasta în mod

intenționat, în scop de a-l lipsi de viață, i-a aplicat două lovituri de cuțit în regiunea

organelor vitale ale corpului, iar pe corpul inculpatei nu au fost depistate urme de

strangulare așa cum a declarat inculpata în ședința instanței de apel.

Totodată, în ședința instanței de apel, inculpata a declarat că în moment ce

soțul a depistat-o ascunsă în dușul de vară, aceasta nu avea nimic în mâini, iar ea

avea un cuțit de bucătărie, fapt care demonstrează că, acțiunile inculpatei nu erau

proporționale pericolului existent, ceea ce exclude existența legitimei apărări.

Colegiul a respins argumentele apărării din apelul declarat, referitor la

preluarea și acceptarea de către instanța de judecată a poziției acuzării, referitor la

refuzul inculpatei de a face declarații, cât și refuzul de a participa la verificarea

declarațiilor la fața locului, ca o acceptare tacită a învinuirii aduse, or, în conținutul

sentinței contestate, prima instanță nu a făcut asemenea constatări, ci doar a

menționat că, inculpata folosindu-se de dreptul său a refuzat să facă declarații.

La stabilirea pedepsei inculpatei, prima instanță a respectat cerințele stipulate

în dispozițiile art. 75 Cod penal, și a stabilit inculpatei o pedeapsă echitabilă,

individualizată în conformitate cu cerințele legislației penale în vigoare. Or, fapta

penală comisă de inculpată, atentează la una din valorile supreme ale societății, și

anume viața persoanei.

Nu au fost reținute nici argumentele apărării invocate în ședința instanței de

apel, precum că, instanța de fond urma să aprecieze toate circumstanțele cauzei și să

stabilească pedeapsa prin aplicare art. 79 Cod penal, ținând cont de prevederile art.

76 Cod penal, or, Colegiul a considerat necesar de menționat că, pentru aplicarea

pedepsei în conformitate cu art. 79 Cod penal, urmează să fie constatate

circumstanțe excepționale, care esențial micșorează gravitatea faptei și a

5

consecințelor ei, gradul sau pericolul social al persoanei vinovate, însă pe toată

perioada procesului penal, astfel de circumstanțe nu au fost stabilite, respectiv, în

cazul din speță nu poate fi stabilită pedeapsa, cu aplicarea prevederilor art. 79 Cod

penal.

În consecință, Colegiul a reținut că, prima instanță a luat în considerație

criteriile generale de individualizare a pedepsei penale, și just a stabilit inculpatei

pedeapsa minimă stabilită pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de alin. (1), art.

145 Cod penal, sub formă de închisoare pe un termen de 10 ani, cu executarea

pedepsei în penitenciar pentru femei de tip închis.

invocând prevederile art. 427 alin.(1) pct. 6) Cod de procedură penală, solicită

casarea parțială a acesteia, cu dispunerea rejudecării cauzei în aceiași instanță de

apel, în alt complet de judecată, deoarece soluția instanțelor de fond privind refuzul

în încasarea cheltuielilor de judecată contravine normelor procesual penale în

vigoare.

5.1. Nefiind de acord cu decizia pronunțată avocatul Vasile Șoitu în numele

inculpatei a declarat recurs ordinar, indicând prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6), 8),

10) și 12) Cod de procedură penală, solicitând casarea acesteia.

În motivarea recursului avocatul a indicat că:

- reieșind din declarațiile inculpatei date în calitate de învinuit la faza

urmăririi penale și în instanța de apel care coroborează cu alte probe din dosar este

demonstrat faptul că, în momentul producerii evenimentului soldat cu survenirea

morții lui Grosu Vitalie, ea era în situație de legitimă apărare, deoarece respingea un

atac direct, imediat, material și real, îndreptat împotriva ei din partea victimei, iar

acest pericol se confirmă prin declarațiile inculpatei și prin circumstanțele cauzei;

- instanța nu s-a expus la motivele și temeiurile invocate de partea apărării

referitor la individualizarea pedepsei, neluându-se în considerație și circumstanțele

atenuante;

- învinuirea în privința inculpatei nu este confirmată cu nici o probă și se

bazează doar pe presupuneri nefondate de procuror și care au fost acceptate de

instanțele de judecată și din aceste considerente, la caz nu poate fi adoptată o

sentință de condamnare.

în raport cu materialele cauzei, Colegiul penal în conformitate cu art. 432 alin. (2)

pct. 4) Cod de procedură penală, conchide că acestea sunt vădit neîntemeiate din

următoarele considerente.

6.1. Referitor la recursul ordinar declarat de procuror

Procurorul indică ca temei de drept pentru casarea deciziei recurate pct. 6)

alin. (1) al art. 427 Cod de procedură penală, însă de fapt recurentul invocă

dezacordul cu soluția instanței de apel privind respingerea încasării de la inculpată a

6

cheltuielilor de judecată în mărime de 7604,24 lei, pentru efectuarea expertizelor

medico-legale.

Colegiul respinge argumentele procurorului, ca nefondate, deoarece la

judecarea cauzei instanța de apel a ținut cont de prevederile art. 229 alin. (1) și (3)

Cod de procedură penală, care stipulează că cheltuielile judiciare sunt suportate de

condamnat sau sunt trecute în contul statului și instanța poate elibera de aceste

cheltuieli, total sau parțial, condamnatul sau persoana care trebuie să suporte

cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor

judicare poate influența substanțial asupra situației materiale a persoanelor care se

află la întreținerea lor.

Concomitent, soluția instanței de apel este susținută și de prevederile art. 227

alin. (3) Cod de procedură penală, adică cheltuielile judiciare se plătesc din sumele

alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate.

În speță, cheltuielile judiciare au fost suportate pentru efectuarea expertizelor

medico – legale, or, art. 143 alin. (1) pct. 1), 2) Cod de procedură penală, prevede

expres că, expertiza se dispune și se efectuează în mod obligatoriu pentru

constatarea cauzei morții, a gradului de gravitate și a caracterului vătămărilor

integrității corporale, iar alin. (2) art. 143 Cod de procedură penală (în vigoare la

momentul efectuării expertizelor) stipula că, plata expertizelor judiciare efectuate în

cazurile prevăzute la alin. (1) se face din contul bugetului de stat.

Mai mult ca atât, dispozițiiile alin. (3), art. 75 al Legii nr. 68 din 14.04.2016

cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar, expres stabilește că

„în cauzele penale, cheltuielile pentru efectuarea expertizei sunt suportate de către

ordonatorul expertizei judiciare din bugetul alocat, cu excepția cazurilor prevăzute

la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală”, la caz, ordonatorul expertizei

fiind organul de urmărire penală și nu partea apărării, prin urmare, instanța de apel

corect a ajuns la concluzia de a nu încasa din contul inculpatei cheltuielile judiciare

solicitate de acuzatorul de stat.

În urma celor expuse, Colegiul penal nu a constatat prezența erorii de drept

invocată de recurent ce ar fi afectat hotărârea atacată sub aspectele contestate, iar

solicitările recurentului nu au suport legal, prin urmare soluția adoptată de către

instanța de apel este întemeiată, iar recursul declarat este inadmisibil ca fiind vădit

neîntemeiat.

6.2. Referitor la recursul ordinar declarat de avocat în numele inculpatei

În sensul art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele

de fond și de apel, iar erorile de drept pot fi erori de drept formal sau procesual și

erori de drept material sau substanțial. Instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat

7

corect legea la faptele reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost

constatate cu respectarea dispozițiilor de drept formal și material.

Colegiul penal constată că, potrivit recursului ordinar declarat autorul indică

ca temei de drept pct. 12), 10), 8) și 6) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală,

motivând că instanțele de judecată nu au apreciat la justa valoare probele

administrate la cauza penală, iar inculpata nu se face vinovată în comiterea

infracțiunii incriminate, deoarece dânsa a acționat în legitimă apărare.

Astfel, Colegiul penal menționează că, conform art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod

de procedură penală, hotărârea instanței de apel poate fi supusă recursului pentru a

repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel când instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice

dispozitivul hotărârii sau acesta este expus neclar, sau instanța a admis o eroare

gravă de fapt, care a afectat soluția instanței, însă avocatul indicând această eroare

de drept, nu a concretizat care din aceste temeiuri le pune la baza cererii de recurs

înaintată și prin ce se confirmă aceste temeiuri, iar alegerea din oficiu de către

instanța de recurs a temeiului din cele 5 menționate este inadmisibilă și prin urmare,

prevederile art.427 alin. (1) pct.6) Cod de procedură penală, nu-și găsesc confirmare

la examinarea cauzei în ordine de recurs ordinar.

În ce privește argumentul care reprezintă eroare de drept prevăzută la pct.8)

alin. (1) al art. 427 Cod de procedură penală, instanța de recurs relatează că, acest

temei este prezent atunci, când instanța ce a judecat cauza a comis în această parte o

eroare de drept, cum ar fi situația prin care în hotărârea judecătorească s-a făcut

referire la săvârșirea infracțiunii, dar nu au fost stabilite faptele sau împrejurările de

fapt care corespund elementelor constitutive ale infracțiunii respective. Prin urmare,

temeiul la care se face trimitere în recursuri, nu este aplicabil în speța examinată din

punct de vedere al prezenței erorii de drept, care ar determina necesitatea casării

deciziei instanței de apel.

Așadar, temeiul invocat include cazurile când nu a fost stabilită fapta care

corespunde elementelor constitutive ale infracțiunii, nici mijloacele de probă prin

intermediul cărora s-au constatat elementele constitutive, ori când nu au fost

stabilite faptele care invocă circumstanțele atenuante și agravante ale infracțiunii.

La caz însă, conținutul probelor și valoarea lor probatorie este analizată

detaliat și multi-aspectual în textul deciziei instanței de apel, iar careva temeiuri de a

pune la îndoială veridicitatea acestor probe nu s-au stabilit, deoarece ele au fost

obținute cu respectarea normelor de procedură penală.

Astfel, instanța de recurs relevă, că argumentele recurentului invocate în

recursul ordinar, referitor la nevinovăția inculpatei, au fost obiect de dispută în

cadrul instanței de apel, asupra cărora s-a formulat și s-a punctat minuțios și veridic

răspunsurile alegațiilor apelanților, pe care Colegiul le însușește.

8

Prin urmare, Colegiul penal conchide că situația de fapt a fost just stabilită de

către instanța de apel în urma analizei coroborate a întregului ansamblu probator

administrat și expus în pct.4.1. a prezentei decizii, încadrarea juridică dată faptelor

este corectă și corespunde situației de fapt reținute, corect instanța ajungând la

concluzia privind menținerea sentinței de condamnare a primei instanțe.

De asemenea, Colegiul penal menționează că argumentul precum că, nu au

fost întrunite elementele infracțiunii este neîntemeiat și constituie o interpretare

subiectivă a recurentului, or, instanța inferioară corect a conchis că în acțiunile lui

Grosu Aliona sunt prezente toate elementele constitutive a infracțiunii prevăzute la

art. 145 alin. (1) Cod penal, argumente pe care instanța de recurs le acceptă și pentru

a evita repetări inutile le însușește, fapt ce vine în corespundere cu jurisprudența

CEDO, care în pct. 37 a hotărârii sale în cauza Albert vs. România din 16.02.2010,

statuează că art. 6 §1 din CEDO, deși obligă instanțele să își motiveze deciziile,

acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare

argument, cu toate acestea noțiunea de proces echitabil necesită ca o instanță

internă, fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță inferioară, fie prin alt

mod, să fi examinat chestiunile esențiale supuse atenției sale.

Totodată, din textul deciziei instanței de apel se observă că aceasta judecând

apelul, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor

examinate de prima instanță, conform materialelor din dosar, menționând că prima

instanță la stabilirea pedepsei inculpatei a ținut în deplină măsură cont de scopul

pedepsei penale, persoana ultimei și de toate circumstanțele cauzei.

Prin urmare, Colegiul analizând temeiul invocat prin prisma art. 427 alin. (1)

pct. 10) Cod de procedură penală, în raport cu circumstanțele și materialele cauzei

consideră că, în prezenta speță acesta nu și-a găsit confirmarea, iar instanța de apel

la soluționarea chestiunii cu privire la individualizarea pedepsei în privința Alionei

Grosu și-a motivat just soluția adoptată, ținând cont de prevederile art. art. 61,75,

76, 77 Cod penal.

Instanța de recurs constată că instanța de fond corect a stabilit în privința

inculpatei pedeapsa penală, care este echitabilă, legală și bine individualizată,

aplicată în limitele fixate în partea specială a Codului penal și în strictă conformitate

cu dispozițiile părții generale ale aceluiași Cod, ținându-se cont de gravitatea

infracțiunii săvârșite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de

circumstanțele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea, de influența

pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile

de viață ale familiei acesteia.

În aceiași ordine de idei se menționează că, instanța de judecată este singura

în măsură să înfăptuiască nemijlocit acțiunea de individualizare a pedepsei pentru

infractorul care a comis o infracțiune, având deplina libertate de acțiune în vederea

9

realizării operațiunii respective, ținând seama de regulile și principiile prevăzute de

Codul penal la stabilirea felului, duratei și cuantumului pedepsei.

Chestiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare

a tuturor elementelor circumscrise faptei și autorului, având ca finalitate stabilirea

unei pedepse în limitele prevăzute de sancțiunea articolului din Codul penal, în baza

căruia a fost condamnată inculpata și prin urmare, instanța de apel corect a ajuns la

concluzia că scopul educativ și preventiv al pedepsei aplicate în privința Alionei

Grosu poate fi atins doar prin stabilirea pedepsei sub formă de închisoare.

Referitor la eroarea invocată de avocat prevăzută de art. 427 alin. (1) pct. 12)

Cod de procedură penală, care stipulează că hotărârea instanței de apel poate fi

supusă recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și

de apel când faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită, Colegiul

concluzionează, că acest temei pentru declararea recursului ordinar de asemenea nu

și-a găsit confirmare la examinare, nefiind stabilită presupusa eroare de drept

invocată de recurent.

Mai mult ca atât, temeiul dat se invocă numai în cazul când faptei săvârșite i

s-a dat o altă încadrare juridică greșită, pe când în speță recurentul își exprimă

dezacordul cu neîntrunirea elementelor infracțiunilor imputate inculpatei,

considerând că aceasta este nevinovată, motiv la care instanța de recurs s-a expus

mai sus.

În esență, toate acestea conturează convingerea fermă a instanței de recurs că

inculpata se face vinovată de comiterea infracțiunii imputate prin rechizitoriu și

urmează să execute pedeapsa stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de

apel, iar criticile aduse de apărătorul inculpatei se apreciază ca fiind vădit

neîntemeiate.

În fapt, decizia instanței de apel corespunde tuturor prevederilor legii de

procedură penală, instanța apreciind just probatoriul administrat, specificând

motivele pe care și-a întemeiat soluția adoptată, iar argumentele din recursurile

declarate de procuror și partea apărării în acest aspect, sunt nefondate și prin urmare,

prezența circumstanțelor nominalizate permit instanței de recurs să concluzioneze

asupra inadmisibilității recursurilor declarate, pe motiv că acestea sunt vădit

neîntemeiate.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursurilor ordinare declarate de procurorul în Procuratura

de circumscripție Cahul, Dumitru Calendari și de avocatul Vasile Șoitu în numele

inculpatei împotriva deciziei Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 27

10

septembrie 2018, în cauza penală în privința lui Grosu Aliona, ca fiind vădit

neîntemeiate.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată publicată la 12 februarie 2019.

Președinte: Iurie Diaconu

Judecători: Liliana Catan

Ion Guzun

11