METAXOURGIA SOUFLIOU I. EFTERPI B. EL. TZIVRE EPE c. GRÈCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
METAXOURGIA SOUFLIOU I. EFTERPI B. EL. TZIVRE EPE c. GRÈCE (CtEDO, 2023)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 34161/14 METAXURGIA SUFLIOU I. EFTERPI B. EL. TZIVERE EPE împotriva Greciei Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (secțiunea a treia), care se află la 7 februarie 2023 într-un comitet compus din Yonko Grozev, președintele Peeter Roosma, Ioannis Ktistakis, judecători și Olga Chernishova, grefată adjunctă a secțiunii, cererea n 34161/14, îndreptat împotriva Republicii Elene și a cărei societate aflată în lichidare având sediul în acest stat, Metaxourgia Sufliou I. Efterpi B. EL. Tzivre Epe, reprezentată de domnul G. Gesoulis, avocat la Salonic, a sesizat Curtea la 29 aprilie 2014, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În lumina deciziei de a aduce petiția la cunoștința guvernului grec ( mai bine decât pe cel grec), reprezentat de delegații agentului său, Papaioannou și Z. Chatzipavlou, care sunt membri ai Consiliului juridic al statului, Având în vedere observațiile părților, După ce au intenționat acest lucru, face următoarea decizie: Instanța se referă la expropriere, decisă în scopul deschiderii unei părți a canalului periferic de degajare a apelor din Salonic, un teren care aparține recurentei. În 1971, tribunalul de mare instanță din Salonic ( 985/1971), iar în 1972 Tribunalul de Primă Instană din Salonic a recunoscut reclamanta ca beneficiar al unei despăgubiri (hotărârea nr. 2507/1972). În 1972, orașul Salonic a vărsat o parte (și anume 36,10%) din suma datorată recurentei și în 1973 a preluat proprietatea asupra acesteia pentru a realiza construirea de lucrări. În cele din urmă, aceasta a aprobat plata sumei rămase din partea reclamantei, care nu a putut fi plătită niciodată. În 1981, TGI (hotărârea nr. 2333/1981) a revăzut valoarea lacunei de expropriere. Decizia sa a fost confirmată de instanța de apel din Salonic (hotărârea nr 358/1982). În 1983, TGI a condamnat orașul Salonic să plătească recurentei suma reevaluată (hotărârea nr. 2560/1983). În 1991, tribunalul de apel din Salonic, hotărând asupra unei cereri de la lit. (a), a constatat că nu a fost achitat integral în termenul legal al celor 18 luni de la publicarea hotărârii nr. 985/1971 și, în orice caz, a hotărârii nr. 2560/1983 și a recunoscut că exproprierea se afla de drept ridicată (hotărârea nr. 170/1991). În 2004, recurenta a invitat administrația să ridice sarcina urbanistică care cântărea pe teren în litigiu și apoi a introdus împotriva refuzului implicit al acesteia o acțiune în anulare în fața instanței administrative din Salonic. În același an, recurenta sesizează Curtea de Apel din Salonic, care se plângea că este privată de proprietatea sa de foarte mult timp de faptul că, chiar dacă terenul fusese ocupat în scopul construirii de lucrări, exproprierea nu fusese nici finalizată în termenele legale cu plata unei despăgubiri complete, nici revocată în mod oficial de către administrație, în lipsa unei modificări de către aceasta a planului de ~urbanism. În ceea ce privește faptul că terenul nu mai putea fi restituit și care își declara dreptul la revocarea dreptului de proprietate, aceasta solicita, pe de o parte, stabilirea, cu titlu principal, a unei noi sume de in t i t ă i de ex p r i e care să reflecte valoarea contemporană a terenului expropriat sau, pe de altă parte, a unei t e n ii calculate pe baza celei stabilite de hotărârea n 2560/1983, plus dobânzi și, pe de altă parte, o despăgubire pentru prejudiciul material și moral pe care aceasta îl presupune a fi suferit din cauza comportamentului ilicit pe care administrația îl adoptase în cadrul exproprierii. Prin hotărârea nr. 2646/2009, Tribunalul din Salonic a respins acțiunea menționată, considerând că actul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170/1991 a recunoscut ridicarea de drept a dreptului de proprietate, a concluzionat că pretențiile de reeșalonare a dreptului de proprietate nu au fost întemeiate. De asemenea, a considerat că cererea de despăgubire pentru fapt ilicit trebuia să fie returnată TGI. Recurenta s-a ocupat de casare. Printr-o hotărâre nr. 1484/2013, Curtea de Casație, care a aprobat decizia instanței de recurs, a respins recursul. În primul rând, Comisia a considerat că, în cazul în care nu a fost achitată temporar sau definitiv, proprietarul nu are dreptul de a solicita reeșalonarea acestei indemnizații, dar poate, numai la sfârșitul perioadei de 18 luni, să solicite ridicarea de drept a dreptului la expropriere. În al doilea rând, Comisia a constatat că ridicarea de drept a unei exproprieri era consacrată în interesul proprietarului, care numai la ui putea la ui pentru a elibera bunurile sale de orice sarcină pentru a fi în măsură să-și exercite drepturile asupra ei. Ea a adăugat că o astfel de ridicare nu putea fi răsturnată sau de faptul că administrația nu s-ar fi conformat obligației sale legale de a adopta un act revocat în mod oficial la: expropriere și de a modifica planul de urbanism, nici de faptul că o lucrare ar fi fost construită pe teren expropriat de beneficiarul de expropriere. Curtea de Casație este imma că, ca urmare a hotărârii nr. 170/1991 (punctul 6 de mai sus), nici neadoptarea de către administrație a unui act de revocare, nici renunțarea reclamantei la dreptul la revocarea sa n De asemenea, aceasta a arătat că, atunci când un teren expropriat a fost distrus sau făcut inutilizabil de o abatere de la administrare, proprietarul are dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul articolelor 914, 297, 298 din Codul civil și al articolelor 104 și 105 din Legea de însoțire a Codului civil și că ocuparea unui teren expropriat înainte de a fi relocat în cele din urmă, Comisia a considerat că principiul procedurii unice nu se referă la cererile de despăgubire pentru prejudiciul cauzat de comportamentul ilicit al administrației în cadrul unei exproprieri care intră sub incidența instanței administrative 11. În fața Curții, recurenta se plânge de faptul că nu a primit nicio compensație din 1973, data la care terenul său a fost expropriat de facto din cauza refuzului instanțelor interne, pe de o parte, de a reactualiza dreptul de proprietate inițial stabilit pentru acest teren și, pe de altă parte, de a examina în cadrul unei proceduri unice cererea sa de despăgubire pentru pierderea de utilizare a terenului respectiv ca urmare a comportamentului ilicit al autorităților. 1 și, în ceea ce privește partea din spătarul procedurii unice, art. 6 alin. (1) din Convenție (dreptul de acces la o instanță). EVALUAREA CURȚII 12. Curtea reamintește principiile generale care decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre multe altele, Fábián c. Ungaria [GC], n 78117/13, § 60, 5 septembrie 2017). În cazul de față, terenul în cauză a fost ocupat de autoritățile statului pârât în scopul construirii unei lucrări în timp ce statul în cauză nu a fost plătit integral, iar exproprierea a fost ulterior recunoscută ca fiind ridicată de drept. În acest sens, situația în litigiu intră sub incidența primei propoziții a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, care stabilește, în general, principiul respectării bunurilor. 13. În ceea ce privește prima parte a plângerii, Curtea arată că perioada cuprinsă între începutul, în 1973, al ocupației terenului în cauză și 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului individual de recurs de către Grecia, nu intră în competența sa rațională temporizată 14. Curtea este conștientă de faptul că terenul în litigiu a fost ocupat și distrus de autoritățile statului pârât, fără ca plata unei cantități totale de expropriere să fie efectuată. Cu toate acestea, Comisia consideră, împreună cu guvernul, că plata despăgubirii pentru prejudiciul cauzat de privarea terenului în cauză se datorează opțiunilor sale procedurale. 15. În primul rând, Curtea nu poate subscrie la teza recurentei potrivit căreia recunoașterea ridicării de drept a dreptului de proprietate nu era de natură să-și afecteze dreptul de a percepe o parte de proprietate reactualizată. Într-adevăr, aceaceasta este din cauza faptului că: exproprierea nu a fost finalizată cu plata unei despăgubiri complete în termenele legale pe care instanța de apel din Salonic le-a recunoscut că se ridicase de drept în temeiul dreptului național aplicabil. Curtea subscrie asupra acestui punct la raționamentul detaliat al Curții de Casație (punctul 10 de mai sus). În cele din urmă, după ce a obținut recunoașterea ridicării de drept a dreptului la expropriere, recurenta nu mai putea pretinde, mai mulți ani mai târziu, o reactualizare a dreptului la expropriere. În această calitate, soluția reținută în cauza Bibi c. Grecia 15643/10, 13 noiembrie 2014), de care se ocupă reclamanta, nu este de acord să se aplice în speță. Întradevăr, în această cauză, în care Curtea a statuat că curgerea unui laps de perioada de timp importantă dintre momentul stabilirii termenului de plată și momentul în care recurentele ar fi putut-o primi justifica reactualizarea sa, exproprierea în cauză nu a fost recunoscută ca fiind retrasă de drept la cererea părților interesate. 16. În al doilea rând, Curtea subliniază că cererea de reactualizare a dreptului de proprietate nu putea, prin urmare, să îndeplinească funcia aciunilor care erau deschise în temeiul dispoziiilor relevante ale dreptului naional în scopul de a obine repararea prejudiciului cauzat de ocupaia și distrugerea terenului în cauză. Comisia reamintește că reclamanta nu a introdus decât în 2004 o acțiune în anulare împotriva refuzului implicit de către administrația de a revoca în mod oficial dreptul de proprietate prin eliminarea sarcinii urbanistice care îi revine și că aceaceasta este dezistată de această acțiune în 2007. Nu este de competența Curții să speculeze cu privire la faptul că ar fi putut cunoaște această acțiune, cu atât mai mult cu cât faptul că a fost construită o lucrare face imposibilă restituirea terenului în cauză sau modificarea planului de urbanism. Acest punct nu face, de altfel, obiectul nici unei controverse între părți. Este suficient ca Curtea să observe că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105 din legea de însoțire a codului civil. Curtea reamintește că această acțiune permite unui proprietar să solicite o reparație atunci când administrația blochează un teren dincolo de un termen rezonabil, întârzie să se conformeze unei hotărâri a instanței administrative de anulare a refuzului său de a ridica acest blocaj sau ocupă ilegal un teren (a se vedea Panagiotis Gikas și Georgios Gikas c. Grecia, 26914/07, §§ 24-26 și 46 48, 2 aprilie 2009, Fix c. Grecia, n 1001/09, §§ 29-31, 12 iulie 2011, Ventouris și Ventouri Grecia, n 45290/11, §§ 32-33, 14 ianuarie 2016). Cu toate acestea, nu a introdus niciodată o astfel de acțiune în ceea ce privește comportamentul pe care aceasta îl considera ilegal al administrației, și anume ocupația terenului în cauză și construcția de la locul de muncă: lipsa de travaliu a terenului de expropriere. De asemenea, aceasta s-a abținut, în ciuda trimiterii ordonate de instanța de apel din Salonic (punctul 9 de mai sus), de a introduce în fața TGI o acțiune de despăgubire întemeiată pe dreptul civil. Prin urmare, recurenta, care nu a exercitat niciuna dintre acțiunile menționate de Curtea de Casație (punctul 10 de mai sus), nu poate reproșa autorităților naționale că nu a fost despăgubită pentru privarea de teren în cauză. 17. În consecință, această parte a recursului trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 18. În ceea ce privește a doua parte a plângerii, Curtea amintește, împreună cu guvernul, că, în cauza Ioannis Anastasiadis c. Grecia ((dec.), 51391/09, §§ 30-44, 17 octombrie 2017) a ajuns la concluzia că, având în vedere marja de apreciere de care au beneficiat autoritățile interne în ceea ce privește repartizarea competențelor între diferitele ordine de jurisdicție, respingerea cererii reclamantului care privește obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza unei pierderi de utilizare a bunului său nu aducea atingere principiului procedurii unice, în sensul hotărârilor judecătorești Azas c. Grecia 50824/99, 19 septembrie 2002) și Bibi c. Grecia , sus-menționat, și nu a avut, prin urmare, nici o încălcare a echilibrului între protecția dreptului persoanelor fizice la respectarea proprietăților lor și cerințele de interes general. Curtea nu vede nici un motiv de siguranță în afara acestei abordări în speță. În ceea ce privește ăn ceea ce privește . În lumina acestor considerații, Curtea concluzionează că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, această parte a actului trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, trebuie să declare cererea inadmisibilă. În franceză și apoi comunicat în scris la 2 martie 2023. Olga Chernishova Yonko Grozev Grefier Adjunct Președinte