AFFAIRE DEDE c. GRÈCE

AFFAIRE DEDE c. GRÈCE (CtEDO, 2020)

SECȚIUNEA 1 DEDEC. GRECIA (solicitarea nr. 31852/13) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 mai 2020 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Dedec. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care face parte dintr-un comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Linos-Alexere Sicilianos, Jovan Ilievski, judecători, și Renata Degener, ginere adjunctă de secțiune , având în vedere cererea menționată anterior (nr. 31852/13) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, M. Athina Dede ( După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 21 aprilie 2020, acesta a fost adoptat la această dată: INTRODUCERE 1. Prezenta cerere se referă la presupusul refuz nejustificat al administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești în materie de expropriere. De fapt, doi. Recurenta s-a născut în 1935 și locuiește în Salonic. A fost reprezentată de ME D. Kostis, avocat. Guvernul grec a fost reprezentat de delegatul agentului său, dl A. Dimitrakopoulou, director al Consiliului juridic al statului. Recurenta are un teren de 2 204 m2 în districtul Panorama din Salonic. La 5 martie 2008, recurenta (cu alte persoane fizice care nu sunt reclamante) sesizează Tribunalul Administrativ din Salonic cu privire la anularea refuzului tacit al Regiunii Salonic de a ridica dreptul de proprietate asupra unei părți de 794,24 m2 din terenul menționat anterior, precum și cu privire la o decizie a comunei Panorama la 24 ianuarie 2008 care a respins cererea sa de ridicare a dreptului de proprietate asupra părții respective de teren. Recurenta a arătat că această expropriere fusese decisă printr-un decret din 6 august 1959 în scopul construirii unui drum către Salonic și că singurul act care fusese realizat în vederea exproprierii era o decizie a prefecturii Salonic, adoptată în 1976, care stabili lista persoanelor care trebuiau să fie despăgubite. Aceasta a arătat că, pe parcursul unui interval de 48 de ani, nu a fost luată nicio altă măsură în ceea ce privește exproprierea. Prin hotărârea definitivă (nr. 595/2010) din 26 noiembrie 2010, Tribunalul Administrativ din Salonic a acceptat recursul și a anulat atât refuzul tacit al administrației, cât și decizia din 24 ianuarie 2008. Acesta a subliniat că un interval de 48 de ani, fără ca administrația Õ să completeze procedura de expropriere și fără ca aceasta să inițieze procedura de determinare a unei Ö Õ exproprieri, depășea termenul rezonabil în care blocarea unei proprietăți putea fi tolerată în mod constituțional. El a trimis cazul la administrație pentru ca aceasta să se ridice de la expropriere. La 7 iulie 2011, recurenta s-a plâns de neexecutarea hotărârii nr. 595/2010 în fața comitetului a trei judecători ai Tribunalului Administrativ însărcinat să asigure executarea hotărârilor acestei instanțe. În noiembrie 2010, Comisia a solicitat tuturor administrațiilor implicate în hotărârea sa de a se conforma, însă singura reacție concretă a administrației a dus la trimiterea la domiciliul său a unui document din 5 mai 2011 din partea Regiunii Macedoniei Centrale prin care i s-a solicitat să prezinte o copie a hotărârii judecătorești și a oricărui alt document tehnic util, fapt pe care l-ar fi făcut imediat. Aceasta a adăugat că, în iunie 2011, regiunea a transmis aceste documente administrației descentralizate a Macedoniei și Traciei, explicând că aceasta era o autoritate mai competentă pentru prelucrarea cererii. La 12 ianuarie 2012, președintele comitetului a invitat diferitele administrații interesate să explice motivele pentru care acestea nu erau conforme cu hotărârea. Comitetul a primit documente de la municipalitatea Pylaia-Khortiati, de la Hotărârea Lucrărilor Tehnice a Regiunii Macedoniei Centrale și de la Hotărârea de Urbanism a Primăriei din Salonic. 10. La 19 septembrie 2012, comitetul a respins recursul recurentei pe motiv că refuzul de către municipalitatea Khortiati și de către Regiunea Macedoniei Centrale de a se conforma hotărârii n a fost justificat (Decizia nr. 100/2012). 11. Comitetul a arătat că partea în litigiu a terenului reclamantei nu era inclusă în traseul urban, că era situată în afara traseului orașului și că nu cădea sub controlul exproprierii nici pentru scopul acestei rute, nici pentru scopul extinderii rutei departamentale, nici pentru expropriere nu era vorba despre blocul în care era situată această parte a terenului. 12. Comitetul a adăugat că, din moment ce această parte a terenului nu a făcut obiectul niciunei exproprieri și nu a fost inclusă într-un nou traseu, întrebările referitoare la ridicarea dreptului de proprietate sau la acordarea unui loc de muncă au fost irelevante. Mai mult decât atât, el a remarcat că a reieșit dintr-un document al Direciei de mediu și de amenajare a teritoriului pe care o avea Õil n a avut niciun blocaj de proprietate, din moment ce partea de teren la care se referea judecata Tribunalului Administrativ nu a fost inclusă în planul orașului și nu a fost vizată de extinderea drumului. Pe de altă parte, comitetul a arătat că printre documentele dosarului se afla un permis de construcție, emis în 1966 în beneficiul unei descinderi a recurentei, care descrie terenul ca fiind zidibil și ca având o fațadă pe drum, dar fără ca acesta să fie agățat de acest drum. CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Pentru cadrul juridic și practica internă relevantă, a se vedea Hotărârea Panagiotis Gikas și Georgios Gikas c. Grecia, nr. 26914/07, § 19-26, 2 aprilie 2009. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIILE AGRICOLE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 14. Recurenta se plânge că nu poate executa hotărârea nr. 595/2010 a Tribunalului Administrativ din Salonic și că nu dispune de nicio cale de atac eficientă pentru a se plânge de această neexecuție. Aceasta invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, care sunt astfel exprimate: Art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) mai mult decât orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. □ Cu privire la admisibilitate Neîndeplinirea de calitate a victimei 15. Guvernul susține că reclamanta nu poate pretinde că este victima încălcărilor pe care le declară. Acesta indică faptul că parcela în litigiu a terenului nu făcea parte din spațiul de utilizare comună reglementat de Decretul din 6 august 1959 sau de suprafața expropriată pentru noul traseu al orașului. Prin urmare, Comitetul consideră că nu există nicio obligație de despăgubire asupra administrației și că nu se poate vorbi despre un refuz nejustificat al administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești. 16. Curtea consideră că, în circumstanțele speciale din speță, excepia invocată de guvern este atât de strâns legată de substana travaliului trasă de reclamantă la art. 6 din Convenie că ar trebui să fie anexată la fond. Neobosirea căilor de atac interne 17. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, explicând că nu a introdus împotriva statului o acțiune în despăgubire pe baza articolului 105 din legea de însoțire a codului civil. Acesta susține că, în cadrul unei astfel de proceduri, instanțele administrative ar fi apreciat, prin examinarea temeiniciei acțiunii, în mod incidental legalitatea actelor sau omisiunilor administrației și conformitatea acestora cu Convenția. 18. Recurenta pledează că, prin introducerea unui comitet de trei judecători ai Tribunalului Administrativ însărcinat să asigure executarea hotărârilor acestei instanțe, aceaceasta este conformă cu obligația de a epuiza căile de atac interne. 19. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când a fost utilizată o cale de atac, utilizarea unei alte căi al cărei scop este practic același nu este impus (a se vedea, printre altele, Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, § 58, CEDO 2009, și Kozac Turcia [GC], nr. 2334/03, § 40, 19 februarie 2009). Nu este oportun ca un individ care a obținut o creanță împotriva statului în cadrul unei proceduri judiciare să inițieze, în plus, o procedură de executare forțată pentru a obține satisfacție ( Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia (dec.), nr. 62503/00, 26 septembrie 2002). 20. În acest caz, Curtea constată că recurenta se plânge că administrația refuză să se conformeze unei hotărâri prin care îi solicită să efectueze un anumit act, și anume să ridice o expropriere care îi conferă proprietatea. Aceasta arată că persoana în cauză a pus sub semnul întrebării faptul că legislația internă investea putere asupra unor astfel de situații. În aceste condiții, Comisia consideră că introducerea suplimentară de către reclamant a unei acțiuni în despăgubire nu poate fi considerată un demers pe care ar fi trebuit să îl întreprindă în scopul epuizării căilor de atac interne. 21. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului în această privință. Concluzie 22. Constatând că aceste obiecțiuni nu sunt în mod vădit nefondate sau inadmisibile din alt motiv menționat la art. 35 din convenție, Curtea le declară admisibile. Pe fond art. 6 23. Recurenta susține că singurul motiv pentru care Comitetul celor trei judecători ai Tribunalului Administrativ și administrația refuză să execute hotărârea nr. 595/2010 a Tribunalului Administrativ constă în existența unui document al Direcției de L'amourism a Primăriei din Salonic, ale cărui concluzii au fost preluate de comitetul respectiv. În opinia sa, aceste concluzii se bazează pe o interpretare eronată și contrară legii interne relevante a situației urbane a terenului. Planurile topografice ar fi fost interpretate fără niciun temei legal, nu s-ar fi furnizat nicio explicație pentru a justifica o administrație de zeci de ani, și nu s-ar fi făcut nici o referire la pledoariile acesteia în fața instanței administrative. 24. Guvernul susține în ceea ce-l privește pe el că, având în vedere circumstanțele cauzei, în special decizia comitetului a trei judecători ai instanței administrative, administrația nu este pe deplin obligată să acționeze pentru a se conforma hotărârii instanței administrative. Atunci când este necesar să se ridice proprietatea asupra unui teren, administrația nu este chemată să declare automat structurabil terenul în cauză. Aceasta trebuie mai întâi să examineze caracteristicile terenului, statutul urbanistic al sectorului în care se află și nevoile de urbanizare și de creare a spațiilor publice și apoi să verifice dacă există motive pentru care nu se autorizează construcția. 25. Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți. La executarea unei hotărâri judecătorești, în orice instanță, trebuie să se considere că face parte integrantă din procesul de judecată, astfel cum este definit la art. 6. Curtea a recunoscut deja că protecia efectivă a justiiabilului și restabilirea legalităii implică obligaia ca administraia să se supună unei hotărâri sau hotărâri pronunate de cea mai înaltă instană administrativă a statului în materie ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, §§ 40 și următoarele., Rec., 1997-II. 26. În plus, Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa în materie, obligația de executare a unei hotărâri judecătorești nu se limitează la dispozitivul acesteia; într-adevăr, aceaceasta este și fondul deciziei care trebuie respectată și aplicată. Prin urmare, actele și omisiunile administrației în urma unei hotărâri definitive și executorii pronunțate de o instanță administrativă nu pot nici să împiedice, nici să pună sub semnul întrebării fondul acestei hotărâri (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999 - V). 27. În ceea ce privește această specie, Curtea constată că, în observațiile sale în fața Curții, recurenta urmărește, prin intermediul unor evoluții îndelungate, să demonstreze că divergențele dintre hotărârea nr. 595/2010 și decizia nr. 100/2012 a comitetului de trei judecători rezultă din faptul că acesta din urmă s-ar fi bazat exclusiv pe documentul Direciei de l'entruism a primăriei din Salonic, furnizat în momentul în care se derula procedura în fața comitetului respectiv și din faptul că acesta din urmă ar fi omis în totalitate să ia în considerare numeroase alte elemente care au stat la baza statutului de teren al recurentei, și anume decretul din 1959 și modificarea sa din 2007, traseul orașului Panorama și planurile oficiale ale comunei, practica urmată în mod constant de administrație până în 2012, pledoriile deținute de autoritățile administrative în fața instanței administrative și regulamentele durbanisme din 1955 și 1985. 28. Cu toate acestea, în speță, Curtea nu are competența de a stabili, pe lângă o instanță de a patra instanță, care dintre cele două formațiuni ale instanței administrative care au trebuit să examineze această cauză a apreciat cel mai bine elementele de probă care stabilesc statutul terenului în cauză. 29. Hotărârea recurentei se referă la refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești definitive, și anume hotărârea nr. 595/2010 prin care instanța administrativă a retrimis cauza la Õ administraie în așa fel încât aceasta să șteargă dreptul la expropriere și să modifice traseul orașului în consecință. Administrația avea capacitatea, dacă nu ar fi fost de acord cu concluziile acestei hotărâri, de a face apel împotriva acesteia. Dar n-a făcut-o. În plus, ea nu numai că nu a luat nici o măsură pentru a se conforma cu judecata, dar atitudinea ei mai degrabă sugerează că ea a fost reticentă la executarea, sau cel puțin dorinta de a întârzia executarea. 30. Curtea observă în această privință că singura reacție concretă a administrației a constat în trimiterea de către regiunea Macedoniei centrale a unui document datat 5 mai 2011 prin care solicita recurentei să prezinte o copie a hotărârii și a oricărui alt document tehnic util. În iunie 2011, regiunea a transmis documentele primite de la reclamantă administrației descentralizate a Macedoniei și Traciei, explicând că aceasta era o autoritate mai competentă pentru prelucrarea cererii (punctul 8 de mai sus). 31. Curtea consideră că procedura în fața comitetului de trei judecători ai Tribunalului Administrativ însărcinat să asigure executarea hotărârilor nu poate fi asimilată unei proceduri judiciare care ar fi putut conduce la redeschiderea procedurii și la răsturnarea concluziei la care a ajuns instanța administrativă. În această privință, Curtea constată că procedura în fața organismului menționat se desfășoară fără prezența părților. Președintele comitetului solicită administrației informații cu privire la motivele pentru care aceasta refuză să se conformeze hotărârii sau întârzie să facă acest lucru. În caz de refuz persistent, comitetul poate ordona administrației să plătească o anumită sumă pentru daune morale părții în cauză. 32. Cu toate acestea, Curtea și-a exprimat în repetate rânduri rezerve cu privire la eficacitatea unui astfel de comitet pentru a remedia o situație de neexecutare a unei hotărâri judecătorești (Rompoti și Rompotis c. Grecia, nr. 14263/04, § 19-20, 25 ianuarie 2007, Georgoulis și alții c. Grecia, nr. 38752/04, § 19, 21 iunie 2007, Kanellopoulos c. Grecia, nr. 11325/06, § 19-20, 21 februarie 2008 și Panagiotis Gikas și Georgios Gikas, citată anterior, punctul 30. 33. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că recurenta se întemeiază pe faptul că autoritățile naționale au omis să se conformeze hotărârii nr. 595/2010 a Tribunalului Administrativ, privând astfel art. 6 alineatul (1) din convenție de orice efect util. 34. Prin urmare, Curtea respinge excepția de la Guvern a unei deficiențe de calitate de victimă a recurentei și ajunge la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție. art. 13 35. Recurenta își reiterează teza conform căreia nu dispune de nicio cale de atac eficientă pentru a se plânge de refuzul administrației de a se conforma hotărârii nr. 595/2010. 36. Guvernul susține că acțiunea în fața comitetului de trei judecători prevăzut de Legea nr. 3068/2002 este o acțiune efectivă și că eficiența sa nu poate fi pusă în discuție de recurentă numai pe motiv că nu este satisfăcută de hotărârea pronunțată de comitet în speță. El adaugă că acțiunea în despăgubire pe baza articolelor 105 și 106 din legea de însoțire a codului civil constituia, în acest caz, o altă acțiune efectivă. 37. Având în vedere concluziile sale cu privire la problema epuizării căilor de atac interne, precum și jurisprudența sa în acest domeniu (a se vedea, printre altele, Zazanis și alte c. Grecia , nr. 68138/01, §§ 46-49, 18 noiembrie 2004, și Kanellopoulos , citată anterior, § 33), Curtea consideră că a avut loc în speță o încălcare a articolului 13 din Convenție pe motiv de absență în dreptul intern a unei căi de atac care era de natură să permită recurentei să obțină executarea hotărârii nr. 595/2010. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 38. Recurenta susține că blocarea proprietății sale din 1959, refuzul administrației de a se conforma hotărârii pronunțate în favoarea sa și dorința administrației de a-și menține restricțiile se analizează printr-o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. (1) din Protocolul nr. 1, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. mai puțin de 39. Guvernul pledează încă în acest sens pentru neobosirea căilor de atac interne, reproșând recurentei că nu a introdus împotriva statului o acțiune în despăgubire în temeiul articolelor 105 și 106 din legea de însoțire a Codului civil. 40. Curtea ia notă de faptul că, în cursul perioadei incriminate, recurenta se află în domeniul utilizării sau al exploatării bunurilor sale și că, prin urmare, a trebuit să suporte o sarcină substanțială. Cu toate acestea, Comisia consideră că instanța administrativă ar fi trebuit să sesizeze instanțele administrative cu privire la o acțiune în despăgubire în temeiul articolelor 105 și 106 din legea de însoțire a Codului civil. Într-adevăr, jurisprudența internă acceptă în mod explicit că, în cazurile în care administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul lezat solicită despăgubiri pentru prejudiciul suferit. La examinarea cererii, instanțele sesizate efectuează controlul legalității actului administrativ vizat. Pe de altă parte, acțiunea în fața instanței administrative pe care recurenta a formulat-o în speță nu putea avea ca efect decât anularea respingerii implicite de către administrație de a ridica sarcina asupra proprietății sale și era incapabilă să repare prejudiciul legat de blocarea acesteia timp de mai mulți ani (a se vedea, de asemenea, Panagiotis Gikas și Georgios Gikas, citată anterior, § 46). 41. Această concluzie este valabilă și pentru perioada care a urmat hotărârii Tribunalului Administrativ. Este constant că, în timp ce întârzie să ridice dreptul de proprietate în litigiu, administrația privează în prezent reclamanta de dreptul de proprietate. Cu toate acestea, pentru a obține redresarea prejudiciului suferit de aceasta ca urmare a la 42. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 43. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. - Pajura 44. În ceea ce privește prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit, recurenta solicită diverse sume pentru pierderea veniturilor și a taxelor plătite în perioada 2008-2018 pentru toate cele 2 204 m2 din proprietatea sa. De asemenea, aceasta solicită 30 000 EUR pentru daune morale. 45. Guvernul retorică faptul că cererea de daune materiale formulată de recurentă se bazează pe o privare de proprietate pe care consideră că nu a avut loc. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta consideră că suma solicitată este excesivă. 46. Curtea amintește că a constatat doar încălcări ale articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție din cauza neexecutării unei hotărâri judecătorești. Prin urmare, aceasta respinge cererea recurentei pentru daune materiale. Pe de altă parte, îi acordă 8 000 EUR pentru daune morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată 47. Recurenta solicită 1 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care le-a angajat în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne și 4 585 EUR pentru cele pe care le-a angajat în scopul procedurii desfășurate în fața Curții. 48. Guvernul consideră că suma solicitată pentru procedura în fața Curții este excesivă. Acesta susține, de asemenea, că reclamanta nu are dreptul la nicio sumă pentru procedura în fața instanței administrative, această procedură având loc, în opinia sa, independent de presupusa încălcare a convenției. 49. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că suma de 2 000 EUR acordată recurentei pentru procedura desfășurată în fața acesteia este rezonabilă. În schimb, Comisia subscrie la teza guvernului în ceea ce privește procedura urmată în fața Tribunalului Administrativ și nu acordă nicio sumă în acest sens. Interesul moratoriu 50. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. (b) de la expirarea termenului menționat anterior și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate cu un dobândă simplă la o dobândă egală cu suma de 2 000 EUR (două mii de euro), egală cu suma care poate fi datorată pentru această sumă de către reclamantă cu titlu de impozit, pe o perioadă de trei luni; Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 mai 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Renata Degener Aleš Pejchal Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE DEDE c. GRÈCE

(Requête n

o

31852/13)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mai 2020

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Dede c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de

:

Aleš Pejchal,

président,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Jovan Ilievski,

juges,

et de Renata Degener,

greffière adjointe

de section

,

Vu la requête susmentionnée (n

o

31852/13) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet État, M

me

Athina Dede («

la requérante

»), a saisi la Cour le 30 avril 2013 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

Vu les observations des parties,

Notant que le 7 mai 2018, la requête a été communiquée au Gouvernement.

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 avril 2020,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

INTRODUCTION

1.

La présente requête concerne le refus prétendument injustifié de l’administration de se conformer à une décision de justice en matière d’expropriation.

EN FAIT

2.

La requérante est née en 1935 et réside à Thessalonique. Elle a été représentée par M

e

D. Kostis, avocat.

3.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par la déléguée de son agent, M

me

A. Dimitrakopoulou, assesseure au Conseil juridique de l’État.

4.

La requérante est propriétaire d’un terrain de 2

204 m² dans le quartier de Panorama à Thessalonique.

5.

Le 5 mars 2008, la requérante (avec d’autres personnes physiques qui ne sont pas requérantes) saisit le tribunal administratif de Thessalonique d’un recours en annulation du refus tacite de la Région de Thessalonique de lever l’expropriation antérieurement décidée d’une partie de 794,24

m² du terrain susmentionné, ainsi que d’une décision de la commune de Panorama en date du 24 janvier 2008 qui avait rejeté sa demande tendant à la levée de l’expropriation concernant ladite partie de terrain.

6.

La requérante relevait que cette expropriation avait été décidée par un décret du 6 août 1959 pour les besoins de la construction d’une route reliant Thessalonique à Khortiati et que le seul acte qui avait été accompli en vue de cette expropriation était une décision de la préfecture de Thessalonique, adoptée en 1976, qui déterminait la liste des personnes devant être indemnisées. Elle indiquait que, pendant un laps de quarante-huit ans, aucune autre mesure n’avait été prise relativement à l’expropriation.

7.

Par un jugement définitif (n

o

595/2010) du 26 novembre 2010, le tribunal administratif de Thessalonique accueillit le recours et annula tant le refus tacite de l’administration que la décision du 24 janvier 2008. Il souligna qu’un laps de quarante-huit ans sans que l’administration eût complété la procédure d’expropriation et sans qu’elle eût engagé la procédure relative à la détermination d’une indemnité d’expropriation, dépassait le délai raisonnable dans lequel le blocage d’une propriété pouvait être constitutionnellement toléré. Il renvoya l’affaire à l’administration pour que celle-ci procédât à la levée de l’expropriation.

8.

Le 7 juillet 2011, la requérante se plaignit de la non-exécution du jugement n

o

595/2010 devant le comité de trois juges du tribunal administratif chargé de veiller à l’exécution des jugements de cette juridiction. Elle indiquait qu’en novembre 2010 elle avait demandé à toutes les administrations concernées par le jugement de s’y conformer, mais que la seule réaction concrète de l’administration avait résidé dans l’envoi à son domicile d’un document du 5 mai 2011 émanant de la Région de la Macédoine centrale lui demandant de produire une copie du jugement et de tout autre document technique utile, ce qu’elle aurait fait immédiatement. Elle ajoutait qu’en juin 2011 la Région avait transmis ces documents à l’administration décentralisée de Macédoine et Thrace, expliquant que celle-ci était une autorité plus compétente pour traiter la demande.

9.

Le 12 janvier 2012, le président du comité invita les différentes administrations concernées à expliquer les raisons pour lesquelles elles ne s’étaient pas conformées au jugement. Le comité reçut des documents de la commune de Pylaia-Khortiati, de la Direction des travaux techniques de la Région de la Macédoine centrale et de la Direction de l’urbanisme de la mairie de Thessalonique.

10.

Le 19 septembre 2012, le comité rejeta le recours de la requérante au motif que le refus par la commune de Khortiati et par la Région de la Macédoine centrale de se conformer au jugement n’était pas injustifié (décision n

o

10/2012).

11.

Le comité releva que la partie litigieuse du terrain de la requérante n’était pas incluse dans le tracé urbain, qu’elle était située en dehors du tracé de la ville et qu’elle ne tombait sous le coup de l’expropriation ni pour les besoins de ce tracé ni pour ceux de l’élargissement de la route départementale, aucune expropriation ne concernant le pâté de maisons dans lequel cette partie du terrain était située.

12.

Le comité ajouta que dès lors que cette partie du terrain ne faisait l’objet d’aucune expropriation et qu’elle n’était pas incluse dans un nouveau tracé, les questions concernant la levée de l’expropriation ou l’octroi d’une indemnité étaient sans objet. Il nota en outre qu’il ressortait d’un document de la Direction de l’environnement et de l’aménagement du territoire qu’il n’y avait aucun blocage de propriété, dès lors que la partie du terrain à laquelle se référait le jugement du tribunal administratif n’avait pas été incluse dans le plan de la ville et qu’elle n’était pas concernée par l’élargissement de la route. Par ailleurs, le comité releva que parmi les documents du dossier il y avait un permis de construire, émis en 1966 au bénéfice d’une ascendante de la requérante, qui décrivait le terrain comme étant constructible et comme ayant une façade sur la route mais sans qu’il fût accolé à cette route.

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Pour le cadre juridique et la pratique internes pertinents, se référer à l’arrêt

Panagiotis Gikas et Georgios Gikas c. Grèce

, n

o

26914/07, §§

19-26, 2

avril 2009.

EN DROIT

SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION

14.

La requérante se plaint de ne pouvoir faire exécuter par l’administration le jugement n

o

595/2010 du tribunal administratif de Thessalonique et de ne disposer d’aucun recours effectif pour se plaindre de cette non-exécution. Elle invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, qui sont ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Sur la recevabilité

Défaut de qualité de victime

15.

Le Gouvernement soutient que la requérante ne peut se prétendre victime des violations qu’elle allègue. Il indique que la parcelle litigieuse du terrain ne faisait partie ni de l’espace à usage commun délimité par le décret du 6 août 1959 ni de la superficie expropriée pour le nouveau tracé de la ville. Il estime donc qu’aucune obligation d’indemnisation ne pesait sur l’administration et que l’on ne peut parler d’un refus injustifié de l’administration de se conformer à une décision judiciaire.

16.

La Cour considère que, dans les circonstances particulières de l’espèce, l’exception soulevée par le Gouvernement est si étroitement liée à la substance du grief tiré par la requérante de l’article 6 de la Convention qu’il y a lieu de la joindre au fond.

Non-épuisement des voies de recours internes

17.

Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, expliquant que l’intéressée n’a pas introduit contre l’État une action en dommages-intérêts sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Il soutient que dans le cadre d’une telle procédure les juridictions administratives auraient, en examinant le bien-fondé de l’action, apprécié de manière incidente la légalité des actes ou omissions de l’administration et leur conformité à la Convention.

18.

La requérante plaide qu’en saisissant le comité de trois juges du tribunal administratif chargé de veiller à l’exécution des jugements de cette juridiction elle s’est conformée à l’obligation d’épuiser les voies de recours internes.

19.

La Cour rappelle sa jurisprudence voulant que lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une autre voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé (voir, entre autres,

Micallef c. Malte

[GC], n

o

17056/06, § 58, CEDH 2009, et

Kozacıoğlu c. Turquie

[GC], n

o

2334/03, §

40, 19 février 2009). Il n’est pas opportun de contraindre un individu qui a obtenu une créance contre l’État à l’issue d’une procédure judiciaire à engager en outre une procédure d’exécution forcée afin d’obtenir satisfaction (

Metaxas c. Grèce

, n

o

8415/02, § 19, 27 mai 2004, et

Karahalios c.

Grèce

(déc.), n

o

62503/00, 26 septembre 2002).

20.

En l’occurrence, la Cour note que la requérante se plaint que l’administration refuse de se conformer à un jugement lui enjoignant d’accomplir un acte déterminé, à savoir lever une expropriation grevant son bien. Elle relève que l’intéressée a saisi l’organe que la législation interne investissait du pouvoir d’examiner de telles situations. Dans ces conditions, elle estime que l’introduction supplémentaire par la requérante d’une action en dommages-intérêts ne peut être considérée comme une démarche que l’intéressée aurait dû accomplir aux fins de l’épuisement des voies de recours internes.

21.

La Cour rejette donc l’exception du Gouvernement à cet égard.

Conclusion

22.

Constatant que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés ni irrecevables pour un autre motif visé à l’article

35 de la Convention, la Cour les déclare recevables.

Sur le fond

Article 6

23.

La requérante argue que la seule raison pour laquelle le comité de trois juges du tribunal administratif et l’administration refusent d’exécuter le jugement n

o

595/2010 du tribunal administratif réside dans l’existence d’un document de la Direction de l’urbanisme de la mairie de Thessalonique, dont les conclusions ont été reprises par ledit comité. Or ces conclusions sont selon elle fondées sur une interprétation fausse et contraire à la loi interne pertinente de la situation urbaine du terrain. Les plans topographiques auraient été interprétés sans aucun fondement légal, aucune explication n’aurait été fournie pour justifier l’inertie de l’administration pendant des décennies, et aucune référence n’aurait été faite aux plaidoiries de celle-ci devant le tribunal administratif.

24.

Le Gouvernement soutient quant à lui qu’eu égard aux circonstances de l’affaire, et notamment à la décision du comité de trois juges du tribunal administratif, l’administration n’est nullement obligée d’agir pour se conformer au jugement du tribunal administratif. Lorsqu’il s’avère nécessaire de lever l’expropriation d’un terrain, l’administration n’est pas appelée à déclarer constructible de manière automatique le terrain en question. Elle doit d’abord examiner les caractéristiques du terrain, le statut urbanistique du secteur dans lequel il se trouve et les besoins d’urbanisation et de création d’espaces publics, et ensuite vérifier s’il n’existe pas des motifs de ne pas autoriser la construction.

25.

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal garanti par l’article

6 §

1 de la Convention serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un État contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l’article

Hornsby c. Grèce

, 19 mars 1997, §§ 40 et suiv.,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II).

26.

De surcroît, la Cour rappelle aussi que, selon sa jurisprudence en la matière, l’obligation d’exécuter une décision de justice ne se limite pas au dispositif de celle-ci

; en effet, c’est aussi le fond de la décision qui doit être respecté et appliqué. Il s’ensuit que les actes et omissions de l’administration intervenus à la suite d’un arrêt définitif et exécutoire rendu par une juridiction administrative ne sauraient ni empêcher ni, encore moins, remettre en question le fond de cet arrêt

(

Immobiliare Saffi c.

Italie

[GC], n

o

22774/93, §

74, CEDH 1999

‑

V).

27.

En ce qui concerne la présente espèce, la Cour note que dans ses observations devant la Cour la requérante cherche, au travers de longs développements, à démontrer que les divergences entre le jugement n

o

595/2010 et la décision n

o

10/2012 du comité de trois juges résultent de ce que ce dernier se serait fondé uniquement sur le document de la Direction de l’urbanisme de la mairie de Thessalonique fourni au moment où se déroulait la procédure devant ledit comité et de ce que celui-ci aurait totalement omis de prendre en considération de nombreux autres éléments propres à établir le statut du terrain de la requérante, à savoir le décret de 1959 et sa modification de 2007, le tracé de la ville de Panorama et les plans officiels de la commune, la pratique suivie de manière constante par l’administration jusqu’en 2012, les plaidoiries tenues par les autorités administratives devant le tribunal administratif et les règlements d’urbanisme de 1955 et 1985.

28.

Toutefois, il ne s’agit pas en l’espèce pour la Cour de déterminer, à l’instar d’une juridiction de quatrième instance, laquelle des deux formations du tribunal administratif qui ont eu à examiner cette affaire a le plus correctement apprécié les éléments de preuve établissant le statut du terrain en question.

29.

Le grief de la requérante concerne le refus de l’administration de se conformer à une décision judiciaire définitive, à savoir le jugement n

o

595/2010 par lequel le tribunal administratif a renvoyé l’affaire à l’administration afin qu’elle lève l’expropriation et modifie le tracé de la ville en conséquence. L’administration avait la faculté, si elle n’était pas d’accord avec les conclusions de ce jugement, d’interjeter appel contre celui-ci. Or elle ne l’a pas fait. En outre, non seulement elle n’a pris aucune mesure pour se conformer au jugement, mais son attitude donne plutôt à penser qu’elle était réticente à l’exécuter, ou tout au moins désireuse d’en retarder l’exécution.

30.

La Cour note à ce propos que la seule réaction concrète de l’administration a consisté en l’envoi par la Région de la Macédoine centrale d’un document daté du 5 mai 2011 par lequel elle demandait à la requérante de produire une copie du jugement et de tout autre document technique utile. En juin 2011, la Région a transmis les documents reçus de la requérante à l’administration décentralisée de Macédoine et Thrace, expliquant que celle-ci était une autorité plus compétente pour traiter la demande (paragraphe 8 ci-dessus).

31.

La Cour considère que la procédure devant le comité de trois juges du tribunal administratif chargé de veiller à l’exécution des jugements ne saurait être assimilée à une procédure judiciaire qui eût été propre à conduire à la réouverture de la procédure et au renversement de la conclusion à laquelle était parvenue la juridiction administrative. À cet égard, la Cour note que la procédure devant ledit organe se déroule sans la présence des parties. Le président du comité demande à l’administration de l’informer des raisons pour lesquelles celle-ci refuse de se conformer au jugement ou tarde à le faire. En cas de refus persistant, le comité peut ordonner à l’administration de verser une certaine somme pour dommage moral à la partie concernée.

32.

La Cour a du reste exprimé à plusieurs reprises des réserves sur l’efficacité d’un tel comité pour remédier à une situation de non-exécution d’une décision de justice (

Rompoti et Rompotis c. Grèce

, n

o

14263/04, §§

19-20, 25 janvier 2007,

Georgoulis et autres c. Grèce

, n

o

38752/04, §

19, 21

juin 2007,

Kanellopoulos c. Grèce

, n

o

11325/06, §§

19-20, 21

février

2008, et

Panagiotis Gikas et Georgios Gikas

, précité, §

30).

33.

Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que la requérante est fondée à soutenir que les autorités nationales ont omis d

e se conformer au jugement n

o

595/2010 du tribunal administratif, privant ainsi l’article

6 §

1 de la Convention de tout effet utile.

34.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tiré d’un défaut de qualité de victime de la requérante et conclut à la violation de l’article

6 §

1 de la Convention.

Article 13

35.

La requérante réitère sa thèse selon laquelle elle ne disposait d’aucun recours effectif pour se plaindre du refus de l’administration de se conformer au jugement n

o

595/2010.

36.

Le Gouvernement soutient que le recours devant le comité de trois juges prévu par la loi n

o

3068/2002 est un recours effectif et que son effectivité ne peut être remise en cause par la requérante au seul motif qu’elle n’est pas satisfaite de la décision rendue par le comité en l’espèce. Il ajoute que l’action en dommages-intérêts sur le fondement des articles

105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil constituait en l’occurrence un autre recours effectif.

37.

Eu égard à ses conclusions sur la question de l’épuisement des voies de recours internes ainsi qu’à sa jurisprudence en la matière (voir, entre autres,

Zazanis et autres c. Grèce

, n

o

68138/01, §§

46-49, 18

novembre

2004, et

Kanellopoulos

, précité, § 33), la Cour estime qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui fût de nature à permettre à la requérante d’obtenir l’exécution du jugement n

o

595/2010.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

38.

La requérante allègue que le blocage de sa propriété depuis 1959, le refus de l’administration de se conformer au jugement rendu en sa faveur et la volonté de l’administration de maintenir ses restrictions s’analysent en une violation de son droit au respect de ses biens. Elle invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, aux termes duquel

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

39.

Le Gouvernement plaide là encore le non-épuisement des voies de recours internes, reprochant à la requérante de n’avoir pas introduit contre l’État une action en dommages-intérêts sur le fondement des articles

105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil.

40.

La Cour note que durant la période incriminée la requérante s’est trouvée dans l’impossibilité d’utiliser ou d’exploiter son bien et qu’elle a donc eu à supporter une charge substantielle. Elle considère toutefois que l’intéressée aurait dû saisir les tribunaux administratifs d’une action en réparation fondée sur les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil. En effet, la jurisprudence interne accepte explicitement que, dans les cas où l’administration bloque un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire lésé demande une indemnité pour le dommage subi. Lors de l’examen de la demande, les tribunaux saisis procèdent au contrôle de la légalité de l’acte administratif visé. À l’inverse, le recours devant le tribunal administratif que la requérante forma en l’espèce ne pouvait avoir pour effet que l’annulation du rejet implicite par l’administration de lever la charge pesant sur sa propriété et il était inapte à réparer le préjudice lié au blocage de celle-ci pendant de longues années (voir aussi

Panagiotis Gikas et Georgios Gikas

, précité, §

46).

41.

Pareille conclusion vaut également pour la période qui a suivi le jugement du tribunal administratif. Il est constant qu’en tardant à lever l’expropriation litigieuse, l’administration prive actuellement la requérante de la jouissance de son bien. Or, pour obtenir le redressement du dommage subi par elle du fait de l’inertie de l’administration, la requérante aurait dû, là aussi, demander réparation en se fondant sur les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil (

ibidem

, § 47).

42.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

43.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage

44.

Au titre du dommage matériel qu’elle estime avoir subi, la requérante sollicite diverses sommes pour perte de revenus et taxes payées pendant la période 2008-2018 pour l’ensemble des 2

204 m² de sa propriété. Elle demande aussi 30

000 euros (EUR) pour dommage moral.

45.

Le Gouvernement rétorque que la demande pour dommage matériel formulée par la requérante est fondé sur une privation de propriété qu’il estime ne pas avoir eu lieu. Quant au dommage moral, il considère que le montant réclamé est excessif.

46.

La Cour rappelle qu’elle a seulement constaté des violations des articles

6

000 EUR pour dommage moral.

Frais et dépens

47.

La requérante réclame 1

000 EUR au titre des frais et dépens qu’elle a engagés dans le cadre de la procédure menée devant les juridictions internes et 4

585 EUR au titre de ceux qu’elle a engagés aux fins de la procédure menée devant la Cour.

48.

Le Gouvernement estime que la somme réclamée pour la procédure devant la Cour est excessive. Il soutient par ailleurs que la requérante n’a droit à aucune somme pour la procédure devant le tribunal administratif, cette procédure ayant selon lui eu lieu indépendamment de la violation alléguée de la Convention.

49.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante la somme de 2

000 EUR pour la procédure menée devant elle. Elle souscrit en revanche à la thèse du Gouvernement pour ce qui est de la procédure suivie devant le tribunal administratif et n’accorde aucune somme à ce titre.

Intérêts moratoires

50.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

À L’UNANIMITÉ

,

Joint au fond

l’exception préliminaire tirée par le Gouvernement d’un défaut de qualité de victime de la requérante et la rejette

;

Déclare

les griefs concernant les articles 6 § 1 et 13 recevables et le surplus de la requête irrecevable

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans un délai de trois mois, les sommes suivantes

:

8

000 EUR (huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral,

2

000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par la requérante à titre d’impôt, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Rejette

le surplus de la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mai 2020, en application de l’article

77

§§

2 et

3 du règlement.

Renata Degener

Aleš Pejchal

Greffière adjointe

Président