Eren împotriva Turciei

Publicat la 2 martie 2026

A DOUA SECȚIE

Cererea nr. 48390/21 İbrahim EREN împotriva Türkiye introdusă la 24 septembrie 2021 comunicată la 12 februarie 2026

OBIECTUL CAUZEI

Cererea se referă la refuzul administrației de a-i plăti reclamantului indemnizația de pensionare ca urmare a concedierii sale la 1 septembrie 2016 din postul său de funcționar public în temeiul decretului-lege privind starea de urgență nr. 672 pentru pretinsele sale legături cu o organizație teroristă armată (FETÖ/PYD). În urma concedierii sale, reclamantul a solicitat lichidarea drepturilor sale de pensie. El a început să primească pensia începând cu 1 septembrie 2017. Cu toate acestea, a constatat că indemnizația de pensionare nu îi fusese plătită. La 1 august 2018, el a sesizat atunci organismul de Securitate socială cu o cerere de plată a indemnizației de pensionare. La 27 septembrie 2018, administrația i-a respins cererea, motivând că acesta nu îndeplinea condițiile de acordare a acestei indemnizații.

Printr-o sentință din 30 septembrie 2019, tribunalul administrativ din Ankara a anulat decizia administrației, motivând că reclamantul cotizase suficient pentru a avea dreptul la indemnizația în cauză. La 12 noiembrie 2020, considerând că reclamantul fusese concediat în condiții care nu îi dădeau dreptul la această indemnizație de pensionare, Curtea administrativă regională din Ankara a infirmat această sentință. La 18 iunie 2021, Curtea Constituțională a respins recursul individual introdus de reclamant. Aceasta a hotărât că alegațiile de încălcare a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la o decizie motivată, precum și a principiului egalității erau vădit nefondate. Ea a considerat, în plus, că alegațiile persoanei interesate întemeiate pe dreptul de proprietate nu puteau fi reținute, întrucât aceasta nu dispunea de o speranță legitimă cu privire la creanța revendicată.

În fața Curții, reclamantul susține că soluția reținută de Curtea administrativă regională din Ankara era inechitabilă. În opinia sa, fără a examina dacă erau întrunite condițiile de dobândire a dreptului la indemnizația de concediere și fără a aștepta rezultatul acțiunii în anulare pe care o introdusese împotriva deciziei Comisiei stării de urgență, Curtea administrativă regională din Ankara s-ar fi întemeiat pe considerațiile generale ale decretului-lege nr. 672 pentru a ajunge la această concluzie. El adaugă că instanța de apel, în calitate de organ de control, nu ar fi explicat în ce constă caracterul eronat al aprecierii efectuate de instanța de fond, nici motivele pentru care durata serviciului efectuat sub afilierea la Casa de pensii era insuficientă, în sine, pentru a deschide dreptul la indemnizația de pensionare.

În aceste condiții, decizia pronunțată de instanța de apel ar fi insuficient motivată. Reclamantul susține că indemnizația de pensionare care trebuia să îi fie plătită nu i-ar fi fost plătită, cu încălcarea legislației interne aplicabile. El argumentează că, având în vedere contribuțiile pe care le plătise, dispunea de o speranță legitimă de a primi indemnizația de pensionare în cauză, care constituia un avantaj economic ce intra, ca atare, în domeniul de aplicare al dreptului de proprietate. Persoana interesată consideră că această situație a determinat o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR

1. A existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, prin faptul că instanțele naționale nu ar fi efectuat, potrivit reclamantului, un control judiciar efectiv al refuzului de plată a indemnizației de pensionare, întemeiat pe aplicarea decretului-lege privind starea de urgență nr. 672 (a se vedea, mutatis mutandis, Pișkin c. Turciei, nr. 33399/18, §§ 136-152, 15 decembrie 2020)? 2. Situația denunțată de reclamant a determinat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție? În special, în lumina principiilor desprinse din jurisprudența Curții (a se vedea, printre altele, Valverde Digon c. Spaniei, nr. 22386/19, §§ 49, 58-82, 26 ianuarie 2023, Béláné Nagy c. Ungariei [MC], nr. 53080/13, §§ 75, 90-110, 13 decembrie 2016, Ceni c. Italiei, nr. 25376/06, § 39, 4 februarie 2014, Centro Europa 7 S.r.l.

și Di Stefano c. Italiei [MC], nr. 38433/09, § 173, CEDO 2012, Saghinadze și alții c. Georgiei, nr. 18768/05, § 103, 27 mai 2010, și Kopecký c. Slovaciei [MC], nr. 44912/98, §§ 49-50, CEDO 2004-IX), avea reclamantul un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție? În caz afirmativ, dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a fost respectat în circumstanțele prezentei cauze? 3. Avea reclamantul la dispoziția sa, astfel cum impune articolul 13 din Convenție, un recurs intern efectiv prin intermediul căruia ar fi putut contesta refuzul administrației de a-i plăti indemnizația de pensionare, întemeiat pe aplicarea decretului-lege privind starea de urgență nr. 672?

Publié le 2 mars 2026

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 48390/21 İbrahim EREN contre la Türkiye introduite le 24 septembre 2021 communiquée le 12 février 2026

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne le refus de l’administration de payer au requérant l’indemnité de départ à la retraite en raison de son licenciement le 1 er septembre 2016 de son poste de fonctionnaire en vertu d’un décret-loi d’état d’urgence n o 672 pour ses liens présumés avec une organisation terroriste armée (FETÖ/PYD). À la suite de son licenciement, le requérant sollicita la liquidation de ses droits à la retraite. Il commença à toucher sa retraite à compter du 1 er septembre 2017. Cependant, il réalisa que l’indemnité de départ à la retraite ne lui avait pas été versée. Le 1 er août 2018, il saisit alors l’organisme de Sécurité sociale d’une demande de paiement de l’indemnité de départ à la retraite.

Le 27 septembre 2018, l’administration rejeta sa demande au motif qu’il ne remplissait pas les conditions d’octroi de cette indemnité. Par un jugement du 30 septembre 2019, le tribunal administratif d’Ankara annula la décision de l’administration au motif que le requérant avait suffisamment cotisé pour avoir droit à l’indemnité en question. Le 12 novembre 2020, considérant que le requérant avait été licencié dans des conditions ne lui ouvrant pas droit à cette indemnité de départ à la retraite, la Cour administrative régionale d’Ankara infirma ce jugement. Le 18 juin 2021, la Cour constitutionnelle rejeta le recours individuel introduit par le requérant. Elle décida que les allégations de violation du droit à un procès équitable, du droit à une décision motivée, ainsi que du principe d’égalité, étaient manifestement dénuées de fondement.

Elle considéra en outre que les allégations de l’intéressé fondées sur le droit de propriété ne pouvaient être retenues, celui-ci ne disposant pas d’une espérance légitime quant à la créance revendiquée. Devant la Cour, le requérant soutient que la solution retenue par la Cour administrative régionale d’Ankara était inéquitable. Selon lui, sans examiner si les conditions d’acquisition du droit à l’indemnité de licenciement étaient réunies ni attendre l’issue de l’action en annulation qu’il avait introduite contre la décision de la Commission de l’état d’urgence, la Cour administrative régionale d’Ankara se serait fondée sur les considérations générales du décret-loi n o 672 pour parvenir à cette conclusion.

Il ajoute que la juridiction d’appel, en tant qu’organe de contrôle, n’aurait pas expliqué en quoi l’appréciation effectuée par la juridiction de première instance était erronée, ni pour quelles raisons la durée de service accomplie sous l’affiliation à la Caisse de retraite était insuffisante, à elle seule, pour ouvrir droit à l’indemnité de départ à la retraite. Dans ces conditions, la décision rendue par la juridiction d’appel serait insuffisamment motivée. Le requérant allègue que l’indemnité de départ à la retraite qui devait lui être versée ne lui aurait pas été payée , en méconnaissance de la législation interne applicable. Il fait valoir que, compte tenu des cotisations qu’il avait versées, il disposait d’une espérance légitime de percevoir l’indemnité de départ à la retraite en question, laquelle constituait un avantage économique relevant, à ce titre, du champ d’application du droit de propriété.

L’intéressé estime que cette situation a emporté violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention ainsi que de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Y a-t-il eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en ce que les juridictions nationales n’auraient pas, selon le requérant, procédé à un contrôle judiciaire effectif du refus de paiement de l’indemnité de départ à la retraite, fondé sur l’application du décret-loi d’état d’urgence n o 672 (voir, mutatis mutandis , Pișkin c. Turquie , n o 33399/18, §§ 136-152, 15 décembre 2020) ? 2. La situation dénoncée par le requérant a-t-elle emporté violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ? En particulier, à la lumière des principes dégagés de la jurisprudence de la Cour ( voir, entre autres, Valverde Digon c. Espagne , n o 22386/19, §§ 49, 58 ‑ 82, 26 janvier 2023 , Béláné Nagy c. Hongrie [GC], n o 53080/13 , §§ 75, 90-110, 13 décembre 2016, Ceni c. Italie , n o 25376/06, § 39, 4 février 2014, Centro Europa 7 S.r.l.

et Di Stefano c. Italie [GC], n o 38433/09, § 173, CEDH 2012, Saghinadze et autres c. Géorgie , n o 18768/05, § 103, 27 mai 2010, et Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, §§ 49-50, CEDH 2004 ‑ IX), le requérant avait-il un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ? Dans l’affirmative, le droit du requérant au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, a-t-il été respecté dans les circonstances de la présente cause ? 3. Le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu contester le refus de l’administration de lui payer l’indemnité de départ à la retraite, fondé sur l’application du décret-loi d’état d’urgence n o 672 ?