1ra-197/18 — art.190 alin.2 lit.c CP

1ra-197/18 — art.190 alin.2 lit.c CP (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr.1ra-197/18

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

13 februarie 2018 mun.Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Elena Covalenco, Iurie Diaconu, Liliana Catan, Ion Guzun,

judecând, fără citarea părților, recursurile ordinare, prin care se solicită casarea

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 17 octombrie 2017, declarate de

către Adjunct al Procurorului-șef al Procuraturii de circumscripție Chișinău, Bolduratu

Vasile, de avocatul Crețu Constantin în numele inculpatului și inculpatul

Butnaru Ion xxxxxxxxxxxxxxxxxxxx.

Termenul examinării cauzei:

C O N S T A T Ă :

fost achitat de sub învinuirea de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(2) lit.c) Cod

penal, pe motiv că fapta nu întrunește elementele infracțiunii.

învinuit de faptul că, având scopul dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane, prin

înșelăciune și abuz de încredere, în perioada de timp cuprinsă de la 05 martie 2014 până la 25

martie 2014, sub pretextul de a procura piese pentru automobilul de model „xxxx”, a însușit

de la Florea Andrei bani în sumă de xxx euro, ce constituie xxx lei, cauzându-i o daună

materială considerabilă. Înțelegerea lui Florea Andrei cu Butnaru Ion despre transmiterea

banilor a avut loc la stația Peco „Lukoil” din str.Alba Iulia intersecție cu str.I.Ghibu,

mun.Chișinău, care ulterior au fost transmiși prin „Western Union”.

rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri, potrivit modului stabilit pentru prima

instanță, prin care I.Butnaru să fie recunoscut vinovat și condamnat conform învinuirii

înaintate, la amendă în mărime de 1000 unități convenționale, cu privarea de dreptul de a

ocupa funcții în domeniul gestionării mijloacelor financiare pe un termen de 2 ani, pe motiv

că vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii incriminate, a fost demonstrată pe deplin

prin declarațiile părții vătămate și a martorilor, care au fost consemnate în partea descriptivă a

sentinței, dar în mod eronat apreciate; - instanța dispunând achitarea inculpatului și-a

întemeiat soluția pe probele apărării, ignorându-le pe celea ale acuzării; - instanța nu a dat

apreciere declarațiilor martorului A.Golban și a apreciat incorect declarațiile martorului

M.Cebanu, pe când acesta din urmă a confirmat acțiunile ilegale ale inculpatului; - nu s-a luat

în considerație că inculpatul a luat banii de la partea vătămată, dar nu și-a onorat obligațiile și

nici nu s-a achitat cu persoana care a executat reparația unității de transport, și nu a întreprins

nimic ce ar forma relații civile.

fost admis apelul declarat de procuror, casată sentința, cu pronunțarea unei noi hotărâri

potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care Butnaru Ion a fost condamnat în baza

art.190 alin.(2) lit.c) Cod penal, la amendă în mărime de 800 unități convenționale.

4.1. Instanța de apel a constatat că Butnaru Ion, având scopul dobândirii ilicite a

bunurilor altei persoane, prin înșelăciune și abuz de încredere, în perioada de timp cuprinsă de

1

la 05 martie 2014 până la 25 martie 2014, sub pretextul de a procura piese pentru automobilul

de model „xxxxxx”, a însușit de la Florea Andrei bani în sumă de xxxx euro, ce constituie

xxxxx lei, cauzându-i o daună materială considerabilă. Înțelegerea lui Florea Andrei cu

Butnaru Ion despre transmiterea banilor a avut loc la stația Peco „Lukoil” din str.Alba Iulia

intersecție cu str.I.Ghibu, mun.Chișinău, care ulterior au fost transmiși prin „Western Union”.

4.2. Instanța de apel supunând aprecierii probele prezentate de acuzare și anume:

declarațiile părții vătămate A.Florea, a martorilor A.Golban, M.Cebanu, a conchis că prin

acestea s-a dovedit comiterea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(2) lit.c) Cod penal de

către I.Butnaru, deoarece probele verificate coroborează între ele, se completează reciproc și

confirmă vinovăția inculpatului de săvârșirea infracțiunii - escrocheria, adică dobândirea

ilicită a bunurilor altei persoane, prin înșelăciune, săvârșită în proporții considerabile.

La fel, instanța de apel a considerat că prima instanță nu a ținut cont de depozițiile date

de partea vătămată în cadrul urmăririi penale, ce au fost date citirii în prima instanță, cu

respectarea art.371 alin.(1) pct.2) Cod de procedură penală, cât și a martorilor care au

confirmat faptul că I.Butnaru din strat a avut scopul de a însuși ilegal mijloace bănești de la

partea vătămată, folosindu-se de încrederea avută față de acesta și prin înșelăciune,

cunoscând că nu-și v-a onora angajamentul față de acesta, intenționat a primit și a însușit

mijloacele bănești, cauzând astfel daune considerabile părții vătămate. Careva temeiuri de a

nu da credibilitate declarațiilor părții vătămate, nu sunt, deoarece, necătând la faptul că

inculpatul nu-și recunoaște vina, aceasta se confirmă prin ansamblul de probe administrate și

verificate în instanța de apel, cât și prin declarațiile inculpatului, care a confirmat în instanță

că, prin intermediul băncii, a primit suma de 1500 euro de la A.Florea pentru reparația

automobilului.

Instanța de apel, reținând prevederile art.7, 61, 75, 78 Cod penal și reieșind din

circumstanțele cauzei, gravitatea infracțiunii comise, de persoana inculpatului, săvârșirea

pentru prima dată a unei infracțiuni grave, de consecințele infracțiunii prin care a cauzat părții

vătămate un prejudiciu material, de lipsa circumstanțelor atenuante și agravante, a conchis că

pedeapsa sub formă de amendă va fi una echitabilă în coraport cu fapta săvârșită.

- procurorul care, invocând ca temei prevederile art.427 alin.(1) lit.10) Cod de

procedură penală, solicită casarea acesteia și remiterea cauzei la rejudecare în aceiași instanță,

invocând că instanța de apel deși a dispus aplicarea pedepsei principale în privința

inculpatului, însă nu a aplicat pedeapsa complementară, care în cazul infracțiunii de

escrocherie este obligatorie, în ambele cazuri când se aplică amenda, ori se stabilește

pedeapsa cu închisoarea;

- avocatul C.Crețu în numele inculpatului și inculpatul care, invocând ca temei

prevederile art.427 alin.(1) lit.8) Cod de procedură penală, solicită casarea acesteia, cu

menținerea sentinței, pe motiv că acțiunile inculpatului nu întrunesc elementele infracțiunii

incriminate; - instanța de apel incorect și-a întemeiat soluția pe declarațiile părții vătămate

date în cadrul urmăririi penale, prin care afirmă că a fost înșelat, de rând ce aceste declarații

nu au putut fi verificate în cadrul cercetărilor judecătorești, potrivit art.94 Cod de procedură

penală și astfel nu pot fi admise ca probă; - nu s-a luat în considerație că suma dată de partea

vătămată i-a fost restituită, dar nu îndată la solicitarea sa, deoarece aceasta pentru inculpat

este una impunătoare; - instanța nu a dat apreciere faptului că suma pretinsă ca prejudiciu

rezultă din prestarea unui serviciu - procurarea pieselor și repararea automobilului, între părți

având loc relații de ordin civil; - instanța incorect a dedus vinovăția inculpatului întemeindu-

și soluția pe declarațiile martorului A.Golban, date în prima instanță, deoarece aceste

declarații nu au valoare probatorie în prezenta cauză, neexistând legătură cauzală între fapta

incriminată și cele declarate de martor; - declarațiile martorului M.Cebanu au fost extensiv

apreciate de instanță în defavoarea inculpatului, pe când din acestea rezultă contrariul; -

instanța de apel, calificând acțiunile lui I.Butnaru în baza învinuirii incriminate, deși a reținut

2

declarațiile părții vătămate date la urmărirea penală ca veridice, a lăsat fără apreciere faptul că

acesta a declarat că prejudiciul cauzat pentru dânsul nu este considerabil; - învinuirea adusă

inculpatului contravine prevederilor art.281 Cod de procedură penală, deoarece organul de

urmărire penală a constatat că înțelegerea între A.Florea și I.Butnaru a avut loc la stația Peco

„Lukoil” din str.Alba Iulia intersecție cu str.I.Ghibu, mun.Chișinău, pe când din răspunsul

poliției de frontieră se confirmă că A.Florea în perioada adusă învinuirii 05.03.2014-

25.03.2014 nu s-a aflat pe teritoriul R.Moldova, ceea ce încă o dată confirmă declarațiile

inculpatului că dânsul nu s-a întâlnit cu A.Florea, dar cu persoana respectivă a discutat prin

scype, iar banii i-au fost transferați prin sistemul „Western Union”, de unde se deduce că în

acțiunile lui lipsește latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii incriminate;

- inculpatul I.Butnaru care, invocând ca temeiuri prevederile art.427 alin.(1) lit.6), 8),

16) Cod de procedură penală, solicită casarea acesteia cu menținerea sentinței, pe motiv că

apelul procurorului a fost greșit admis, deoarece partea acuzării nu a prezentat nici o probă în

susținerea acuzațiilor din învinuire, în ședință s-a refuzat de proba acuzatorie - declarațiile

părții vătămate A.Florea și ale martorilor M.Cebanu și A.Golban, prin urmare nu au fost

aduse argumente și probe pentru a combate nu declarativ, dar a răsturna efectiv soluția primei

instanțe de achitare; - instanța nu era în drept să pronunțe o hotărâre de condamnare,

bazându-se exclusiv pe lucrările primei instanțe, care conțin declarațiile martorilor și ale

inculpatului din același dosar, în temeiul cărora a fost achitat, astfel că la caz nu au fost

respectate prevederile art.24, 26, 409 alin.(2) Cod de procedură penală, prin ce i-a fost

încălcat dreptul la un proces echitabil; - instanța nu s-a pronunțat motivat dacă a avut loc sau

nu încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prin prisma jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, deși partea apărării a invocat încălcarea Convenției

Europene, inclusiv a jurisprudenței CEDO.

Colegiul penal consideră că recursurile declarate de procuror și de inculpatul I.Butnaru la 22

ianuarie 2018 urmează a fi respinse, iar cel declarat de avocat în numele inculpatului și

inculpat la 05 decembrie 2017 urmează fi admis, din următoarele considerente.

Potrivit art.435 alin.(1) pct.2) lit.a) Cod de procedură penală, judecând recursul,

instanța de recurs este în drept de al admite, cu casarea totală a hotărârii atacate și menținerea

hotărârii primei instanțe, când apelul a fost greșit admis.

În conformitate cu prevederile art.384 alin.(3), 414, 417 alin.(1) pct.8), 419 Cod de

procedură penală, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii

atacate pe baza probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din dosar.

Rejudecarea cauzei de către instanța de apel se desfășoară potrivit regulilor generale

pentru examinarea cauzelor în primă instanță. Sentința instanței de judecată trebuie să fie

legală, întemeiată și motivată, iar decizia instanței de apel trebuie să cuprindă temeiurile de

fapt și de drept care au dus la admiterea apelului, precum și motivele adoptării soluției date.

Sub acest aspect, Colegiul penal atestă că instanța de apel, ignorând stipulările

normelor menționate, a comis erori de drept la judecarea cauzei.

Conform deciziei instanței de apel, aceasta, casând sentința și constatând vinovăția

inculpatului I.Butnaru, a pus la bază o altă apreciere a probelor, decât cea dată de către prima

instanță și în special, a declarațiilor martorului M.Cebanu reținându-le ca probă ce dovedesc

vinovăția inculpatului, precum și a martorului A.Golban, care nu se confirmă prin careva alte

probe, și a respins declarațiile lui I.Butnaru, cu toate că, potrivit normei sus-menționate,

declarațiile inculpatului au aceiași putere probantă ca și declarațiile martorului.

La acest capitol, Colegiul reține că, potrivit art.93 Cod de procedură penală, probele

sunt elemente de fapt dobândite în modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea

existenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la

stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei, ca probe sunt

3

considerate declarațiile părții vătămate, a martorilor, precum și a învinuitului, inculpatului,

obținute conform procedurii penale.

Colegiul penal consideră incorectă concluzia instanței de apel, precum că vinovăția

inculpatului se dovedește prin declarațiile părții vătămate A.Florea, a martorilor A.Golban și

M.Cebanu, de rând ce din declarațiile lui A.Florea rezultă că între dânsul și inculpat a existat

o înțelegere verbală, potrivit căreia au convenit ca inculpatul, contra sumei de 1500 euro, să

prezinte automobilul la reparație și să-i găsească piese pentru reparația lui, fiindu-i cunoscut

faptul că inculpatul nu i-a găsit toate piesele necesare pentru reparația acestuia. Astfel că

inculpatul nu a avut nici o intenție de a însuși mijloacele bănești ale părții vătămate, iar

nerestituirea acestora la solicitarea părții vătămate, s-a datorat faptului că inculpatul la acel

moment nu dispunea de suma necesară. Declarațiile martorului A.Golban, nicidecum nu

puteau fi reținute drept probă în confirmarea vinovăției inculpatului, deoarece acestea nu au

relevanță la speța dată, mai mult că în cauza în care face referire martorul, inculpatul a fost

scos de sub urmărire penală pe motiv că acțiunile lui nu întrunesc elementele infracțiunii

incriminate. Iar declarațiile martorului M.Cebanu au fost extensiv apreciate de instanță în

defavoarea inculpatului, prin constatarea că „prin declarațiile martorului nominalizat se

confirmă acțiunile ilegale ale lui I.Butnaru, cu care s-a înțeles despre suma pentru reparația

automobilului însă nu a achitat-o și nici nu a restituit-o părții vătămate”, pe când prin

declarațiile ultimului, care au fost date citirii în instanța de apel, se probează cu totul alte

circumstanțe de fapt, și anume că ,,I.Butnaru i-a adus automobilul la reparație, i-a achitat

pentru demontarea roților, i-a adus piese pentru reparația acestuia, care erau noi și că suma de

1500 euro nu era îndeajuns pentru reperație, deoarece o fară la acest mijloc de transport costa

800 euro”.

Prin urmare, instanța de recurs susține concluzia primei instanțe privind netemeinicia

acuzării referitor la prezența în acțiunile inculpatului I.Butnaru a dobândirii ilicite a bunurilor

părții vătămate prin înșelăciune și abuz de încredere, deoarece argumentele acuzării în acest

sens au avut doar un caracter de presupunere, fiind lipsite de careva bază probantă în sensul

prezenței la inculpat a intenției de a însuși banii părții vătămate, că primind banii de la acesta

din urmă ar fi urmărit scopul însușirii lor neavând intenția de a-și executa angajamentul

asumat conform înțelegerii convenite cu partea vătămată.

Pe motivele expuse supra, Colegiul penal constată că, prima instanță just a statuat

asupra concluziei că fapta inculpatului nu întrunește elementele infracțiunii - latura obiectivă

și cea subiectivă, dispunând achitarea lui I.Butnaru în baza art.190 alin.(2) lit.c) Cod penal.

În acest context, Colegiul reține că sentința de condamnare a unei persoane se adoptă

în condiția în care vina inculpatului a fost demonstrată prin ansamblul de probe cercetate de

instanța de judecată și nu poate fi bazată doar pe presupuneri.

Colegiul penal, atestă că obiectul juridic special al infracțiunii de escrocherie este

constituit din relațiile sociale cu caracter patrimonial, nașterea și dezvoltarea cărora trebuie să

se bazeze pe buna-credință și încrederea între subiecții afacerilor, fie persoane fizice, fie

juridice; buna-credință și încrederea subiecților raporturilor juridice patrimoniale se prezumă,

iar în anumite cazuri este și protejată prin legea penală.

Latura obiectivă a escrocheriei se exprimă prin dobândirea ilicită a bunurilor altei

persoane prin înșelăciune și abuz de încredere.

Astfel, prin dobândirea ilicită a bunurilor legiuitorul prezumă un act opus celui licit,

efectuat cu rea-credință, prin care făptuitorul obține transmiterea voită în proprietate,

posesiune, detenție a bunului mobil sau imobil, a altor valori străine sau dreptul asupra

acestora.

Înșelăciunea întrunește în sine variate metode, procedee și tehnici de operare ale

făptuitorului - denaturarea informațiilor despre sine sau prin ascunderea unor informații a

căror anunțare era obligatorie. Datele false se pot referi atât la persoana făptuitorului sau a

altor persoane, cât și la unele obiecte, fenomene.

4

Prin modalitatea înșelăciunii făptuitorul induce victima în eroare, îi crează o falsă

reprezentare a realității, indiferent de mijloacele utilizate, pentru a realiza transmiterea voită,

sub incidența sa ori a altei persoane, a bunului sau dreptului asupra lui.

Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune a face să se creadă, a trece

drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există și a fost inventată. Această

prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a realității, trebuie să fie aptă de a capta buna-

credință, încrederea victimei și să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o mențină în

eroarea produsă anterior.

Abuzul de încredere - are la bază relațiile interpersonale stabilite între făptuitor și

victimă, care la rândul lor au în suport - relații de prietenie, de serviciu, de afaceri, pot

decurge din încheierea unor convenții de drept civil sau din alte fapte juridice etc. care,

cunoscând o anumită evoluție și având amprenta încrederii, sunt exploatate cu rea-credință de

potențialul escroc la realizarea rezoluției infracționale.

Astfel, pentru existența infracțiunii de escrocherie este necesar ca victima să fi fost

indusă în eroare și să fi ajuns la o reprezentare greșită a unei situații sau împrejurări. Iar latura

subiectivă a infracțiunii date se manifestă prin vinovăție sub formă de intenție directă.

Primirea bunurilor cu condiția îndeplinirii unui angajament poate fi calificată ca escrocherie

doar în cazul în care făptuitorul, încă la momentul intrării în stăpânire asupra acestor bunuri,

urmărea scopul de a le sustrage și nu avea intenția să-și onoreze angajamentul asumat.

Prin urmare, prima instanță, ținând cont în plină măsură de prevederile art.26, 27, 99-

101 Cod de procedură penală, a constatat că din declarațiile părții vătămate A.Florea, cât și

din declarațiile martorului M.Cebanu nu se probează faptul că inculpatul din start a avut

intenția de a însuți bunurile părții vătămate și de nu-și onora obligațiunile asumate față de

aceasta. Cert s-a constatat că inculpatul, în scopul executării obligației asumate, a prezentat

automobilul la stația autoservice, a procurat și prezentat unele piese pentru repararea acestuia

persoanei care repara automobilul, dar din motiv că nu se găseau toate piesele necesare și că

ulterior și-a frânt piciorul, nu și-a putut onora obligațiile până la capăt, fapt despre care l-a

anunțat pe A.Florea, acesta aducând unele piese necesare pentru repararea automobilului,

care s-a finisat în luna august, când s-a găsit farul de iluminat din dreapta. Declarațiile

inculpatului că un motiv pentru care nu și-a putut onora până la capăt obligațiile asumate față

de partea vătămată, a servit faptul că a fost bolnav, se confirmă prin certificatul nr.01-6/43

din 12.02.2016 eliberat de Instituția medico-sanirată publică „Spitalul raional Cantemir”,

conform căruia I.Butnaru la 09.06.2014 s-a adresat la secția internare a spitalului cu diagnoza

- fractura maleolei laterale a piciorului drept.

În atare circumstanțe, prima instanță a concluzionat că inculpatul I.Butnaru a primit

1500 euro pentru a procura piese pentru repararea automobilului lui A.Florea, dar nu a avut

intenția de a însuși prin înșelăciune și abuz de încredere de la ultimul acești bani, iar probe ce

ar demonstra acuzația adusă inculpatului nu au fost prezentate de partea acuzării.

La acest capitol Colegiul atestă că, potrivit dispoziției art.415 alin.(21) Cod de

procedură penală, după o sentință de achitare instanța de apel nu este în drept să pronunțe o

hotărâre de condamnare fără audierea inculpatului prezent, precum și a părții vătămate și a

martorilor acuzării, dacă declarațiile lor constituie o mărturie acuzatorie, susceptibilă să

întemeieze într-un mod substanțial condamnarea inculpatului.

Reieșind din procesul-verbal, procurorul, în instanța de apel, nu a solicitat audierea

părții vătămate și a martorilor acuzării în susținerea învinuirii înaintate inculpatului, iar în

ședința primei instanțe a refuzat de la proba cu partea vătămată A.Florea, nefiind respectat

principiul contradictorialității în procesul penal.

Instanța de recurs menționează că, în sensul art.6 al Convenției Europene, noțiunea de

„acuzație în materie penală” este distinctă de noțiunea „drepturi și obligații cu caracter

civil”, astfel, în cauza Perez vs Franța din 12.02.2004, Curtea Europeană a notat că „...în

ciuda existenței unei autonomii a noțiunii de drepturi și obligații cu caracter civil, este

5

necesară analiza legislației interne a statului, atît sub aspectul calificării juridice, cât și în

privința conținutului material și a efectelor pe care dreptul intern al statului le conferă

pentru ca un drept să poată fi considerat ca avînd un caracter civil”.

Prin urmare, Colegiul penal, conchide că este justificată și constatarea instanței că

delimitarea infracțiunii de escrocherie de încălcarea normelor de drept civil trebuie făcută

luându-se în considerație două aspecte: - atitudinea făptuitorului față de faptul transmiterii lui

a bunurilor; - prezența disponibilității efective a făptuitorului de a-și executa angajamentele.

Reieșind din circumstanțele menționate, Colegiul conchide că concluzia primei

instanțe este corectă în ce privește faptul că între I.Butnaru și partea vătămată A.Florea au

existat doar raporturi civile, iar neexecutarea obligațiilor, nu constituie infracțiunea de

înșelăciune sau abuz de încredere, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive față

de creditorul obligației cu ocazia încheierii contractului.

Colegiul penal atestă că potrivit art.6 CEDO, nici o persoană nu poate fi condamnată

pentru neonorarea obligațiunilor ori neexecutarea acestora.

Concomitent, Colegiul remarcă că învinuirea adusă inculpatului nu este bazată pe

probe directe și concrete ce ar confirma vinovăția acestuia, iar potrivit art.8 alin.(3) în

coroborare cu art.389 Cod de procedură penală, sentința de condamnare se adoptă numai în

condiția în care, în urma cercetării judecătorești, vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe exacte, cercetate de instanța de

judecată, când toate versiunile au fost verificate, iar divergențele apărute au fost lichidate și

apreciate corespunzător. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se

interpretează în favoarea inculpatului.

Prin urmare, toate probele pe care acuzarea le-a pus la baza învinuirii inculpatului

I.Butnaru în nici un mod nu dovedesc vinovăția acestuia în dobândirea ilicită a bunurilor altei

persoane prin înșelăciune și abuz de încredere, cu cauzarea de daune în proporții

considerabile.

Țînând seama de cele menționate mai sus, Colegiul penal consideră greșită concluzia

instanței de apel, precum că sentința de achitare a lui I.Butnaru pe art.190 alin.(2) lit.c) Cod

penal este ilegală, deoarece cumulul de probe sus menționate, care au constituit obiectul

cercetării judecătorești, dovedesc incontestabil nevinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunii

imputate.

Din considerentele menționate supra, Colegiul conchide că eroarea comisă de instanța

de apel urmează a fi corectată având în vedere că apelul procurorului greșit a fost admis, prin

casarea deciziei instanței de apel, cu menținerea sentinței primei instanțe. Pe motivul dat,

recursul declarat de procuror urmează a fi respins.

Cu referire la recursul ordinar declarat de inculpatul I.Butnaru la 22 ianuarie 2018.

Colegiul penal atestă că, potrivit art.422 Cod de procedură penală, termenul de

declarare a recursului ordinar împotriva hotărârilor instanței de apel este de 30 de zile de la

data pronunțării deciziei. La calcularea termenelor pe zile nu se ia în calcul ziua de la care

începe să curgă termenul, nici ziua în care acesta se împlinește.

Instanța de recurs constată că, cu excepția căii ordinare de atac - recursul ordinar,

legea procesual penală nu face careva mențiuni referitor la declararea recursului ordinar

desfășurat și nu stabilește alte termene pentru actele suplimentare ori de concretizare,

decât cele prevăzute la art.422 Cod de procedură penală. Respectiv, un recurs ordinar fie

el desfășurat sau unul suplimentar de concretizare, va fi considerat ca depus în termen

doar dacă se încadrează în termenul de 30 de zile de la data pronunțării deciziei instanței

de apel.

Potrivit art.230 alin.(2) Cod de procedură penală, în cazul în care pentru exercitarea

unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune

pierderea dreptului procesual și nulitatea actului efectuat peste termen.

6

Momentul de la care începe să decurgă termenul de atac este riguros precizat de

lege, adică data pronunțării deciziei, iar depășirea acestui termen duce la decăderea

părților din dreptul de a folosi calea de atac.

Astfel, reieșind din procesul-verbal al ședinței de judecată din 14 noiembrie 2017,

I.Butnaru a fost prezent la pronunțarea deciziei motivate, primind inclusiv copia acesteia

(f.d.224)

Totodată, instanța de apel, respectând prevederile art.338 alin.(4) Cod de procedură

penală, la 15 noiembrie 2017, a expediat pentru informare în adresa avocatului C.Crețu copia

deciziei motivate (f.d.285).

Astfel, termenul de 30 de zile pentru depunerea recursului ordinar urma să expire la

sfârșitul zilei de 14 decembrie 2017.

Reținând faptul că avocatul C.Crețu în numele inculpatului și inculpatul au declarat

recurs ordinar în termenul prevăzut de art.422 Cod de procedură penală, iar după

expirarea acestui termen, inculpatul a mai declarat la 22.01.2018 recurs suplimentar, de

concretizare, Colegiul penal conchide că acesta nu poate fi considerat ca declarat în

termen.

Colegiul atestă că termenul de recurs este absolut și are caracter imperativ, în sensul că

depășirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar recursul declarat

după expirarea termenului se va respinge ca tardiv, deoarece legea procesual penală ce

reglementează procedura examinării recursului ordinar, nu prevede posibilitatea de repunere

în termen a recursului.

Astfel, recursurile declarate de procuror și de inculpat la 22 ianuarie 2018 urmează a

fi respinse, iar cel declarat de avocat în numele inculpatului și inculpat la 05 decembrie 2017

este întemeiat și urmează a fi admis, cu casarea deciziei instanței de apel și menținerea

sentinței primei instanțe.

procedură penală, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

D E C I D E :

Respinge, ca inadmisibile, recursurile ordinare declarate de Adjunct al Procurorului-

șef al Procuraturii de circumscripție Chișinău, Bolduratu Vasile și de inculpatul Butnaru Ion

din 22 ianuarie 2018, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 17

octombrie 2017.

Admite recursul ordinar declarat la 05 decembrie 2017 de către avocatul Crețu

Constantin în numele inculpatului Butnaru Ion și inculpat, casează total decizia Colegiului

penal al Curții de Apel Chișinău din 17 octombrie 2017, cu menținerea sentinței Judecătoriei

Buiucani, mun.Chișinău din 04 mai 2016, în cauza penală în privința lui Butnaru Ion.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 13 martie 2018.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Elena Covalenco

Iurie Diaconu

Liliana Catan

Ion Guzun

7