RYANAIR DESIGNATED ACTIVITY COMPANY c. FRANCE et 1 autre affaire

Publicat la 24 noiembrie 2025 CINCE SECȚIUNEA A CINCEA DECIZII n 4357/24 și 4439/24 RYANAIR DESEMNATED ACTIVITY COMPANY contra Franței și AIRPORT MARKETING SERVICII LIMITED împotriva Franței introduse la 9 februarie 2024 comunicate la 3 noiembrie 2025 OBIECTUL CAUZELOR faptul că instanțele franceze au respins două hotărâri arbitrale pronunțate în favoarea recurentelor de către Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra (inclusiv LCIA, în continuare) într-un litigiu împotriva unei persoane publice. Prima reclamantă, Ryanair DesignatedActivity Company, este o companie aeriană. A doua reclamantă, Airport Marketing Services Limited, este o filială a primei, specializată în marketing. Ambele sunt societăți de drept irlandez.

În februarie 2008, sindicatul mixt al aeroporturilor Charente ( Prin urmare, Comisia consideră că, în cazul de față, nu există niciun motiv întemeiat pentru a considera că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Cele două convenții erau supuse dreptului francez și aveau o clauză compromisorie care desemnează LCIA. În februarie 2010, prima reclamantă notifia către SMAC, decizia sa de a elimina linia aeriană dintre Angoulême și Londra din cauza unei scăderi semnificative a rentabilității. Prin urmare, acordul de servicii de marketing a încetat, de asemenea,. La 30 decembrie 2010, recurentele au solicitat LCIA să declare rezilierea celor două convenții valabile și fără a aduce atingere obligațiilor contractuale.

Prin hotărârea din 22 iulie 2011, LCIA s-a declarat competentă să soluționeze litigiul și, printr-o a doua hotărâre din 18 iunie 2012, a considerat că prima reclamantă a reziliat în mod valabil acordul de servicii aeroportuare și a pronunțat, de asemenea, rezilierea acordului de servicii de marketing și a condamnat SMAC să plătească recurentelor suma de 200 000 de lire sterline (GBP) [1] și 100 000 de euro (EUR) pentru cheltuielile juridice, precum și o sumă de 53 038 GBP [2] pentru cheltuielile de arbitraj. La 19 aprilie 2013, Consiliul de Stat a declarat incompetent pentru a cunoaște acțiunile în anulare formulate de SMAC împotriva celor două sentințe arbitrale, acestea fiind pronunțate de o instanță care își are sediul în străinătate.

Prin hotărârea din 20 iunie 2013, Tribunalul Administrativ din Poitiers s-a declarat incompetent, având în vedere clauza compromisorie și sesizarea efectivă a LCIA, pentru a cunoaște acțiunea introdusă de SMAC la 30 iunie 2010 pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii, considerată eronată, a celor două convenții de către recurente. În iulie 2016, Curtea Administrativă din Bordeaux a respins recursul împotriva acestei hotărâri. Nu s-a formulat nicio acțiune împotriva acestei hotărâri, care a devenit definitivă. Prin două ordonanțe din 21 mai și 5 septembrie 2012, delegatul președintelui Tribunalului de Mare Instanță din Paris a consimțit la exequatur la cele două sentințe arbitrale ale LCIA.

Sesizarea unui apel formulat de SMAC împotriva ordonanței de exequatur a sentinței arbitrale care hotărăște pe fond, tribunalul de apel al Parisului sesizează instanța de conflict, care a declarat instanța administrativă competentă pentru a cunoaște cererea de exequatur. La 4 februarie 2019, recurentele au sesizat Tribunalul Administrativ din Poitiers cu o cerere de exequatur a sentințelor arbitrale ale LCIA. Prin hotărârea din 15 decembrie 2020, tribunalul administrativ a respins această cerere, considerând că clauza compromisorie era ilegală. La 29 martie 2022, Curtea Administrativă din Bordeaux a respins acțiunea împotriva acestei hotărâri.

La 17 octombrie 2023, Consiliul de Stat a respins recursul recurentelor, reținând următoarele elemente: În principiu, recursul la arbitraj este interzis persoanelor juridice de drept public, în conformitate cu principiile generale ale dreptului public francez; Acesta concluzionează că, în aceste condiții, clauza compromisorie care stă la baza competenței LCIA era ilicită și a declarat că, din moment ce litigiul prezentat LCIA nu era arbitrabil, recurentele nu erau întemeiate să se plângă de o încălcare a dreptului lor la executarea sentințelor arbitrale pronunțate la 22 iulie 2011 și 18 iunie 2012. Invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentele se plâng de refuzul instanțelor interne d în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiului, precum și a hotărârilor pronunțate anterior de instanțele administrative în aceeași cauză, care au recunoscut, de asemenea, arbitrabilitatea litigiului.

A existat o încălcare a dreptului recurentelor la executarea hotărârilor judecătorești garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție și/sau a dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a refuzului instanțelor interne de a acorda exequatur sentințelor arbitrale pronunțate în favoarea acestora la 22 iulie 2011 și 18 iunie 2012 Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, n 13427/87, 9 decembrie 1994, §§ 58-75, seria A n 301 Bourdov c. Rusia, n 59498/00, §§ 34-42, CEDH 2002-III, și BTS Holding, a.s. Slovacia, n 55617/17, § 64-71, 30 iunie 2022) [1] Sau 249 213 EUR la data respectivă. [2] Asta înseamnă 66 089 EUR la data respectivă.

[3] Cass. 1 e.c., Galakis , 2 mai 1966, Buletinul nr. 256. În această hotărâre de principiu, Curtea de Casație susține că principiul (d) interzicerea recursului la arbitraj de către persoanele juridice de drept public nu se aplică litigiilor care au legătură cu un contract încheiat în scopul comerțului internațional.

Publié le 24 novembre 2025

CINQUIÈME SECTION

Requêtes n os 4357/24 et 4439/24 RYANAIR DESIGNATED ACTIVITY COMPANY contre la France et AIRPORT MARKETING SERVICES LIMITED contre la France introduites le 9 février 2024 communiquées le 3 novembre 2025

OBJET DES AFFAIRES

Les requêtes concernent le refus des juridictions françaises d’ordonner l’exequatur de deux sentences arbitrales rendues en faveur des requérantes par la Cour d’arbitrage international de Londres (« LCIA », ci-après) dans un litige les opposant à une personne publique. La première requérante, Ryanair Designated Activity Company, est une compagnie aérienne. La seconde requérante, Airport Marketing Services Limited, est une filiale de la première, spécialisée dans le marketing. Les deux sont des sociétés de droit irlandais. En février 2008, le syndicat mixte des aéroports de Charente (« SMAC », ci-après), propriétaire de l’aéroport d’Angoulême, conclut une convention de services aéroportuaires avec la première requérante, aux fins de développer une liaison aérienne entre Angoulême et Londres.

Le même jour, il signa une convention de services marketing avec la seconde requérante pour promouvoir la Charente en tant que destination touristique. Les deux conventions étaient soumises au droit français et comportaient une clause compromissoire désignant la LCIA. En février 2010, la première requérante notifia au SMAC sa décision de supprimer la ligne aérienne entre Angoulême et Londres en raison d’une baisse significative de rentabilité. Par voie de conséquence, la convention de services marketing prit également fin. Le 30 décembre 2010, les requérantes demandèrent à la LCIA de déclarer la résiliation des deux conventions valable et exempte de tout manquement contractuel. Par une sentence du 22 juillet 2011, la LCIA se déclara compétente pour connaître du litige et, par une seconde sentence du 18 juin 2012, elle jugea que la première requérante avait valablement résilié la convention de services aéroportuaires.

Elle prononça en outre la résiliation de la convention de services marketing et condamna le SMAC à payer aux requérantes les sommes de 200 000 livres sterling (GBP) [1] et 100 000 euros (EUR) au titre des frais juridiques, ainsi qu’une somme de 53 038 GBP [2] au titre des frais d’arbitrage. Le 19 avril 2013, le Conseil d’État se déclara incompétent pour connaître des recours en annulation formés par le SMAC à l’encontre des deux sentences arbitrales, celles-ci ayant été rendues par une juridiction siégeant à l’étranger. Par un jugement du 20 juin 2013, le tribunal administratif de Poitiers se déclara incompétent, compte tenu de la clause compromissoire et de la saisine effective de la LCIA, pour connaître de l’action introduite par le SMAC le 30 juin 2010 afin d’obtenir indemnisation du préjudice subi en raison de la résiliation, jugée fautive, des deux conventions par les requérantes.

Le 12 juillet 2016, la cour administrative d’appel de Bordeaux rejeta le recours à l’encontre de ce jugement. Aucun recours ne fut formé contre cet arrêt, qui devint définitif. Par deux ordonnances des 21 mai et 5 septembre 2012, le délégataire du président du tribunal de grande instance de Paris accorda l’exequatur aux deux sentences arbitrales de la LCIA. Saisie d’un appel formé par le SMAC contre l’ordonnance d’exequatur de la sentence arbitrale statuant au fond, la cour d’appel de Paris saisit le tribunal des conflits, qui déclara la juridiction administrative compétente pour connaître de la demande d’exequatur. Le 4 février 2019, les requérantes saisirent le tribunal administratif de Poitiers d’une demande d’exequatur des sentences arbitrales de la LCIA.

Par un jugement du 15 décembre 2020, le tribunal administratif rejeta cette demande, considérant que la clause compromissoire était illicite. Le 29 mars 2022, la cour administrative d’appel de Bordeaux rejeta le recours contre ce jugement. Le 17 octobre 2023, le Conseil d’État rejeta le pourvoi des requérantes, en retenant les éléments suivants : – l’article V de la Convention de New York du 10 juin 1958 pour la reconnaissance et l’exécution des sentences arbitrales étrangères permet de refuser l’exequatur d’une sentence si le litige n’était pas arbitrable ; – le recours à l’arbitrage est en principe interdit aux personnes morales de droit public en vertu des principes généraux du droit public français ; – les dispositions dérogatoires de la Convention européenne sur l’arbitrage commercial international du 21 avril 1961 n’étaient pas applicables en l’espèce.

Il conclut que, dans ces conditions, la clause compromissoire fondant la compétence de la LCIA était illicite. Il déclara en outre que, dès lors que le litige soumis à la LCIA n’était pas arbitrable, les requérantes n’étaient pas fondées à se plaindre d’une violation de leur droit à l’exécution des sentences arbitrales rendues les 22 juillet 2011 et 18 juin 2012. Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, les requérantes se plaignent du refus des juridictions internes d’accorder l’exequatur aux sentences arbitrales rendues en leur faveur, compte tenu en particulier de la jurisprudence constante de la Cour de cassation [3] quant à l’arbitrabilité du litige, ainsi que des décisions rendues antérieurement par les juridictions administratives dans la même affaire, qui avaient également reconnu l’arbitrabilité du litige.

QUESTION AUX PARTIES

Y a-t-il eu violation du droit des requérantes à l’exécution des décisions de justice, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention et/ou de leur droit au respect de leurs biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, du fait du refus des juridictions internes d’accorder l’exequatur aux sentences arbitrales rendues en leur faveur les 22 juillet 2011 et 18 juin 2012 ( Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , n o 13427/87, 9 décembre 1994, §§ 58-75, série A n o 301 ‑ B, Bourdov c. Russie , n o 59498/00, §§ 34-42, CEDH 2002-III, et BTS Holding, a.s. c. Slovaquie , n o 55617/17, §§ 64-71, 30 juin 2022)? [1] Soit 249 213 EUR à la date en question. [2] Soit 66 089 EUR à la date en question.

[3] Cass. 1 ère civ., Galakis , 2 mai 1966, bulletin n° 256. Dans cet arrêt de principe, la Cour de cassation affirme que le principe d’interdiction du recours à l’arbitrage par les personnes morales de droit public ne s’applique pas aux litiges nés d’un contrat passé pour les besoins du commerce international.