1ra-1256/2017 — art. 201-1 alin. 2 lit. b CP

1ra-1256/2017 — art. 201-1 alin. 2 lit. b CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-1256/2017

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

DECIZIE

10 octombrie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit în componența:

Președinte Gordilă Nicolae

Judecători Covalenco Elena

Diaconu Iurie

Catan Liliana

Guzun Ion

judecând, fără citarea părților, recursul ordinar declarat de avocatul

Nicoară Vasile în numele inculpatului, prin care se solicită casarea sentinței

Judecătoriei Călărași din 25 noiembrie 2015 și a deciziei Colegiului penal al

Curții de Apel Chișinău din 15 martie 2017, în cauza penală privindu-l pe

Costin Dumitru Xxxxx, născut la xxxxx, originar și

domiciliat în r-nul Xxxxx, s. Xxxxx.

Termenul de examinare a cauzei:

21.02.2017 - 15.03.2017

04.07.2017 - 10.10.2017

A C O N S T A T A T:

Dumitru Xxxxx a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 2011 alin.

(2) lit. b) Cod penal, la 180 ore de muncă neremunerată în folosul comunității.

Costin Dumitru, aflându-se în relații de căsătorie cu Costin Tamara, care

potrivit art. 1331 Cod penal, se consideră membru al familiei, intenționat,

dându-și seama de caracterul prejudiciabil al acțiunilor sale, prevăzând

urmările lor și admițând în mod conștient survenirea acestor urmări,

sistematic a aplicat violență psihică și fizică asupra acesteia, manifestată prin

înjurături, insultări și lovituri peste diferite părți ale corpului.

1

La 25 februarie 2014, în jurul orei 22:00, aflându-se în domiciliul său,

amplasat pe adresa or. Xxxxx, str. Xxxxx, a inițiat un scandal în cadrul căruia a

lovit-o pe soția sa, Costin Tamara, cu palma în regiunea pieptului, a apucat-o

cu mâna de gât și a lovit-o cu piciorul în partea stângă a abdomenului,

cauzându-i părții vătămate echimoze în regiunea pieptului și toracelui pe

stânga, ce se califică ca vătămări corporale neînsemnate.

Tot el, Costin Dumitru, la o dată nestabilită de către organul de urmărire

penală, aflându-se la domiciliul său, amplasat în or. Xxxxx, str. Xxxxx, i-a

aplicat soției sale, Costin Tamara, lovituri peste diferite părți ale corpului,

cauzându-i vătămări corporale medii cu dereglarea sănătății de lungă durată.

Reieșind din starea de fapt reținută, instanța de fond a încadrat acțiunile

inculpatului în baza art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal, conform indicilor

calificativi - violența în familie, adică acțiunea intenționată, manifestată fizic și

verbal, comisă de un membru al familiei asupra altui membru al familiei, care

a provocat vătămarea medie a integrității corporale.

sentinței și pronunțarea unei hotărâri, prin care procesul penal să fie încetat în

legătură cu împăcarea părților.

În motivarea apelului, partea vătămată a invocat, că până la pronunțarea

sentinței, în ședința preliminară din 11 martie 2015, instanța de judecată a emis

o încheiere cu privire la respingerea cererii de încetare a procesului penal în

temeiul împăcării părților.

În acest context, apelantul și-a exprimat dezacordul atât cu încheierea

nominalizată cât și cu sentința adoptată, considerând că prima instanță a

încălcat prevederile art. 109 Cod penal.

3.1. Avocatul Nicoară Vasile în numele inculpatului, a contestat sentința

cu apel, solicitând casarea acesteia cu pronunțarea unei hotărâri de achitare.

A mai solicitat ca în cazul reținerii nulității absolute a rechizitoriului și a

sentinței, să se dispună casarea încheierii Judecătoriei Călărași din 11 martie

2015, privind respingerea cererii de încetare a procesului în temeiul art. 109

Cod penal, din motivul împăcării părților.

În motivarea apelului a invocat că în cadrul ședinței preliminare, la

prima înfățișare a părților, inculpatul și partea vătămată au prezentat instanței

un acord bilateral privind împăcarea și câte o cerere, semnată de fiecare din

părți, prin care s-a solicitat expres încetarea procesului penal.

Contrar celor enunțate, instanța de judecată a dispus respingerea cererii

avocatului, fără a se expune asupra cererilor formulate de părțile în proces, iar

2

în dosar lipsește un act de dispoziție prin care instanța ar fi soluționat cererea

solicitanților.

Totodată, apelantul a invocat că la emiterea încheierii, instanța de

judecată a invocat două argumente ilegale, și anume că infracțiunea prevăzută

la art. 2011 Cod penal nu se cuprinde în dispoziția art. 276 alin. (1) Cod de

procedură penală și norma prevăzută la art. 2011 Cod penal nu face parte din

Capitolul II-VI din Partea Specială a Codului penal.

În ambele cazuri, apelantul a invocat, că prima instanță nu a ținut cont

de Recomandarea nr. 56 a Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea

art. 109 Cod penal și art. 276 Cod de procedură penală în cazurile împăcării

părților” și de prevederile art. 3441 Cod de procedură penală.

Astfel, în opinia apărării încheierea primei instanțe din 11 martie 2015,

prin care a fost respinsă cererea cu privire la încetarea procesului penal în

temeiul art. 109 Cod penal, este afectată de nulitate și ca urmare a generat

nulitatea actelor de procedură ulterioare, inclusiv a sentinței, deoarece în

circumstanțele descrise prima instanță a lipsit inculpatul și partea vătămată de

un drept acordat prin lege.

La fel a menționat că în cadrul ședinței preliminare, partea apărării a

invocat și nulitatea actului de sesizare a instanței de judecată, însă partea

acuzării nu a adus nici un argument ce ar combate poziția apărării, iar instanța

de judecată, contrar prevederilor art. 24 Cod de procedură penală, nu a

examinat și nu a adoptat soluția care se impunea.

Apelantul a subliniat că prima instanță s-a limitat doar la indicarea în

sentință a frazelor cu caracter general, fără a demonstra pertinența lor, iar

referitor la argumentul privind nulitatea rechizitoriului, a reținut că

„inculpatul nu a contestat acțiunile procesuale de urmărire penală la

judecătorul de instrucție, respectiv se deduce legalitatea acestora”, concluzie

care este ilegală, deoarece rechizitoriul nu poate fi contestat la judecătorul de

instrucție.

Mai mult, fapta criminală considerată ca fiind dovedită, descrisă în

sentință depășește elementele faptice indicate în rechizitoriu, ceea ce denotă că

prima instanță a încălcat prevederile art. 325 alin. (1) Cod de procedură penală.

Apelantul a invocat că la descrierea faptelor pe fiecare episod, nu au fost

indicate careva acțiuni prejudiciabile, care ar fi permis încadrarea faptei

conform indiciului structural al laturii obiective - „violența psihică”, în situația

în care faptele reținute în sarcina inculpatului nu se exprimă prin „violența

3

psihică”, fapt prin care partea acuzării și instanța de judecată au admis

derogări de la art. art. 51, 52, 113 Cod penal.

Suplimentar, apelantul a invocat că potrivit declarațiilor părții vătămate,

a celor transcrise în rechizitoriu și a celor date în ședința de judecată, la 25

februarie 2014, între soți a avut loc un „conflict”, care s-a soldat cu cauzarea

leziunilor corporale lui Costin Tamara, care potrivit raportului de expertiză nr.

47D din 19 martie 2014 au fost calificate ca vătămări corporale neînsemnate.

Privind această chestiune, apelantul a subliniat că prin „violență fizică”

urmează de înțeles cauzarea vătămării ușoare a integrității corporale, iar

vătămările indicate, după gravitatea lor nu cad sub incidența dispoziției art.

2011 Cod penal.

Totodată, apelantul a remarcat că încercarea organului de urmărire

penală și a primei instanțe de a indica că fapta a fost săvârșită „la o dată

nestabilită de organul de urmărire penală” confirmă că inculpatul a fost

condamnat arbitrar și ilegal, în baza unor proceduri inechitabile, or potrivit

pct. 86 din Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 27 mai 2014, „timpul

săvârșirii faptei este un element inerent al componenței de infracțiune, care

urmează a fi indicat cu precizie”, iar nestabilirea (neindicarea) în actele de

procedură a unui element constitutiv al componenței de infracțiune

echivalează cu lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, soluția inerentă

fiind cea de achitare.

2016, apelurile declarate au fost respinse, ca nefondate, cu menținerea

sentinței.

4.1. În motivarea soluției nominalizate, instanța de apel a notat că deși

inculpatul nu și-a recunoscut vina, aceasta se dovedește prin declarațiile părții

vătămate Costin Tamara și prin raportul de expertiză medico-legală nr. 143 D

din 06 august 2014.

Instanța de apel a constatat că probele expuse confirmă vinovăția

inculpatului în săvârșirea infracțiunii de violență în familie, care a provocat

vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății.

Cu referire la solicitarea recunoașterii nulității rechizitoriului și a

sentinței, instanța de apel a indicat, că potrivit art. 251 alin. (4) Cod de

procedură penală, invocarea nulității ar fi fost relevantă dacă era invocată în

cursul efectuării acțiunii, când partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi

penale când partea ia cunoștință de materialele dosarului, sau în instanța de

4

judecată când partea a fost absentă la efectuarea acțiunii procesuale precum și

în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanță.

La caz, instanța de apel a remarcat că o asemenea încălcare nu a fost

invocată nici la faza urmăririi penale, nici la ancheta judiciară și din acest

considerent argumentul dat a fost apreciat ca declarativ.

Totodată, instanța de apel a menționat, că nu există temei nici pentru

încetarea procesului penal din motivul împăcării părților, deoarece art. 109

Cod penal imperativ prevede că împăcarea părților se admite doar în cazul

infracțiunilor prevăzute la Capitolele II-VI din Partea specială a Codului penal,

însă art. 2011 Cod penal face parte din Capitolul VII al actului normativ

menționat - infracțiuni contra familiei și minorilor, și în atare situație, pentru

infracțiunea săvârșită de inculpat, nu sunt aplicabile prevederile art. 109 Cod

penal.

Instanța de apel a remarcat că nu sunt aplicabile la caz nici prevederile

art. 276 alin. (1) Cod de procedură penală, deoarece articolul 2011 Cod penal

nu este inclus în lista componențelor de infracțiune, prevăzută la acest alineat.

În concluzie, instanța de apel a conchis că apelurile declarate sunt

nefondate.

alin. (1) pct. 6), 8) Cod de procedură penală, a declarat recurs ordinar

solicitând casarea hotărârilor judecătorești adoptate, cu pronunțarea unei

hotărâri de achitare, iar în cazul în care nu vor fi reținute temeiuri de achitare a

inculpatului, să fie dispusă încetarea procesului penal în temeiul acordului de

împăcare a părților.

ianuarie 2017, s-a admis recursul ordinar declarat cu casarea totală a deciziei

instanței de apel și dispunerea rejudecării cauzei de către aceeași instanță de

apel, în alt complet de judecată.

6.1. Instanța de recurs a reținut că apărarea a invocat temeiurile

prevăzute de pct. 6) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală, constatând că

argumentele expuse în cererea de recurs își găsesc reflectare în starea reală a

lucrurilor statuată în cauză, inclusiv sub aspectul că judecând apelul, instanța

de judecată nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apelul

declarat în susținerea cerințelor privind casarea hotărârii primei instanțe.

Instanța de recurs a reținut și faptul că instanța de apel nu a verificat nici

legalitatea aplicării de prima instanță a pedepsei stabilite inculpatului Costin

Dumitru, sub forma de muncă neremunerată în folosul comunității, or după

5

cum rezultă din procesul-verbal al ședinței de judecată în prima instanță din

30 septembrie 2015, la solicitarea procurorului privind stabilirea pedepsei

inculpatului în mărime de 240 ore muncă neremunerată în folosul comunității,

apărarea a obiectat referitor la acest fapt, menționând că normele

internaționale interzic aplicarea unei asemenea pedepse inculpaților care nu și-

au exprimat acordul prealabil în acest sens.

Generalizând cele expuse, instanța de recurs a constatat că în speță și-au

găsit confirmare temeiurile invocate de recurent și prevăzute în art. 427 alin.

(1) pct. 6) Cod de procedură penală, și anume că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel și că decizia atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, ceea ce impunea casarea

deciziei instanței de apel, cu dispunerea rejudecării cauzei în instanța de apel,

în alt complet de judecată, în cadrul căreia urmau a fi apreciate toate aspectele

evidențiate în speță, deoarece aceste erori nu puteau fi corectate de instanța de

recurs.

2017, au fost admise apelurile declarate, casată parțial sentința, inclusiv din

oficiu, în baza art. 409 alin. (2) Cod de procedură penală, în partea

individualizării pedepsei și pronunțată o nouă hotărîre potrivit modului

stabilit pentru prima instanță, prin care Costin Dumitru a fost recunoscut

vinovat în comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod

penal și condamnat prin aplicarea art. 79 Cod penal la pedeapsa sub formă de

amendă în mărime de 500 u.c., ceea ce constituie 10 000 lei.

În rest, sentința a fost menținută.

7.1. Instanța de apel a constatat, că starea de fapt și de drept este în

concordanță deplină cu materialele cauzei și corect a fost statuată de către

prima instanță. În plus, aceasta a dat o apreciere corectă probelor și

circumstanțelor cauzei penale, examinîndu-le din punctul de vedere al

utilității și veridicității lor, sub toate aspectele, complet și în mod obiectiv,

călăuzindu-se de Lege, încadrînd just acțiunile inculpatului în baza

dispozițiilor art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal și anume “violența în familie,

adică acțiunea intenționată, manifestată fizic și verbal, comisă de un membru

al familiei asupra altui membru al familiei, care a provocat vătămarea medie a

integrității corporale”.

Instanța de apel a reținut că vinovăția inculpatului, deși nu a fost

recunoscută de ultimul, a fost confirmată prin probe pertinente, concludente,

utile și veridice ce coroborează între ele, și anume declarațiile părții vătămate

6

Costin Tamara și raportul de expertiză medico-legală nr. 143 D din 06 august

2014.

În aceste condiții, în urma examinării mijloacelor de probă, instanța de

apel a conchis că prima instanță a analizat obiectiv cumulul de probe prin

prisma prevederilor art. 95, 101 Cod de procedură penală, a stabilit corect

situația de fapt, dând faptelor reținute în sarcina inculpatului încadrarea

juridică corectă și anume în baza art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că, reieșind din circumstanțele

cauzei, în acțiunile inculpatului sunt prezente elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal, iar vinovăția în cele

imputate este dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil.

Sub aspectul încetării procesului penal în legătură cu împăcarea părților,

instanța de apel a accentuat că nu există temei pentru adoptarea acestei soluții,

deoarece art. 109 Cod penal imperativ prevede că împăcarea părților se admite

doar în cazul infracțiunilor prevăzute la Capitolele II-VI din Partea specială a

Codului penal, însă art. 2011 Cod penal face parte din Capitolul VII al Codului

penal - infracțiuni contra familiei și minorilor, și în atare situație pentru

infracțiunea săvârșită de inculpat nu sunt aplicabile prevederile art. 109 Cod

penal.

Cât privește argumentele ce țin de nulitatea rechizitoriului, instanța de

apel a constatat că la cazul dedus judecății nu persistă temeiuri pentru o astfel

de sancțiune procedurală.

Ce ține de individualizarea pedepsei, instanța de apel a reținut că la

momentul pronunțării sentinței, sancțiunea art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal

prevedea pedeapsele sub formă muncă neremunerată în folosul comunității de

la 180 la 240 de ore sau închisoare de până la 5 ani, iar prima instanță a

considerat că aplicarea pedepsei închisorii nu este proporțională și rațională în

prezenta speță, astfel stabilind inculpatului pedeapsa sub formă de muncă

neremunerată, nesolicitând acordul acestuia.

În acest context, instanța de apel a menționat că în virtutea caracterului

obligatoriu al deciziei Curții Constituționale nr. 15 din 07.02.2017 de

inadmisibilitate a sesizării nr. 13g/2017 privind excepția de

neconstituționalitate a articolului 67 alin. (4) din Codul penal și a unor

prevederi ale articolului 194 alin. (2) din Codul de executare (munca

neremunerată în folosul comunității), și-a însușit aceste statuări și a observat

că, în speță, partea apărării a optat pentru soluția de achitare și nu s-a

pronunțat asupra eventualei pedepse aplicabile inculpatului, în acest caz

7

instanța de judecată având plenitudinea stabilirii unei pedepse echitabile și

individualizată adecvat, or chiar și în cazul în care partea apărării sau partea

acuzării se pronunță în favoarea unei pedepse, instanța are marja sa de

apreciere. Mai mult, în cazul în care instanța ar întreba dacă inculpatul este de

acord cu munca neremunerată în folosul comunității atunci când acesta a

solicitat achitarea sa, s-ar fi sugerat potențiala soluție a instanței, ceea ce este

inadmisibil.

Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că prima instanță nu a

individualizat în mod corespunzător pedeapsa.

În speță, instanța de apel a luat în calcul anume comportamentul

inculpatului după săvârșirea infracțiunii în raport cu partea vătămată,

chestiune care se desprinde și din însuși declarațiile ultimei, din care rezultă că

față de inculpat nu are careva pretenții materiale sau morale. Instanța de apel a

considerat că acestei împrejurări urmează a-i fi acordată valență juridică prin

prisma prevederilor art. 79 alin. (1) din Codul penal. Față de cele ce preced,

instanța de apel a considerat echitabil de a-i stabili inculpatului, în baza art.

2011 alin. (2) lit. b) Cod penal, prin aplicarea prevederilor art. 79 Cod penal,

pedeapsa sub formă de amendă în mărime de 500 u.c., ceea ce constituie 10 000

lei.

avocatul Nicoară Vasile în numele inculpatului, care invocând prevederile art.

427 alin. (1) pct. 6), 8) Cod de procedură penală, solicită casarea acestora, cu

pronunțarea unei hotărâri de achitare, iar în cazul în care nu vor fi reținute

temeiuri de achitare a inculpatului, să fie dispusă încetarea procesului penal în

temeiul acordului de împăcare a părților.

În motivarea cererii, recurentul a invocat că deși în cererea de apel partea

vătămată a contestat și încheierea primei instanțe privind respingerea

solicitării de încetare a procesului penal în temeiul împăcării părților, instanța

de apel nu a examinat și nu s-a expus pe acest capăt de cerere, efectuând o

transcriere în decizie a elementelor faptice reflectate în sentință, fără a ține cont

că ele depășesc limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.

Recurentul a evidențiat prezența divergențelor privind învinuirea

inculpatului și anume:

- în rechizitoriu a fost indicat că, inculpatul „...sistematic aplica violența

fizică ... manifestată prin diverse lovituri peste suprafața corpului și violența

psihică, manifestată prin injurii și tratament degradant”, pe când în sentință și

decizie, modalitățile faptice ale pretinsei infracțiuni nu au fost diferențiate,

8

indicându-se: „... sistematic a aplicat violență psihică și fizică ... manifestată

prin injurii, insultări și lovituri peste diferite părți ale corpului”;

- în rechizitoriu, cu referire la fapta pretinsă a fi săvârșită la 25 februarie

2014, nu se indică timpul acțiunii infractorice;

- în sentință și în decizie, contrar prevederilor art. 24 Cod de procedură

penală, instanțele asumându-și atribuțiile organului de urmărire penală au

constatat că acțiunea ar fi fost săvârșită la „ora 22:00”;

- în rechizitoriu, referitor la primul episod, procurorul a indicat: ,,...i-a

aplicat ultimei multiple lovituri cu pumnii si picioarele peste diferite părți ale

corpului provocându-i suferințe fizice și cauzând ... „vătămări corporale

neînsemnate””, înaintând astfel o învinuire iluzorie, ignorând exigențele

instituite de dreptul la apărare - art. 6§3 CEDO;

- în sentință și în decizie, acționând contrar prevederilor art. art. 19 alin.

(3), 24, 254 alin. (1) Cod de procedură penală, instanțele de judecată și-au

asumat atribuțiile procurorului, lansând în esență noi acuzații, după cum

urmează: „... a inițiat un scandal în cadrul căruia a lovit-o pe soția, Costin

Tamara, cu palma în regiunea pieptului, a apucat-o cu mâna de gât și a lovit-o

cu piciorul în partea stângă a abdomenului, cauzându-i părții vătămate

echimoze în regiunea pieptului și toracelui pe stânga”;

- în rechizitoriu, referitor la al doilea episod, procurorul a indicat: „...

fiind la domiciliul comun, i-a aplicat...”, pe când în sentință și în decizie,

instanțele de judecată, asumându-și rolul și atribuțiile procurorului, au

concretizat învinuirea: „... aflându-se la domiciliul său din or. Xxxxx, str.

Xxxxx...”;

- în rechizitoriu, procurorul a indicat „... multiple lovituri peste diferite

părți ale corpului, cauzându-i... leziuni corporale medii...”, pe când în sentință

și în decizie, instanțele de judecată, în mod ilegal, și-au permis să concretizeze

elementele acuzațiilor penale indicând: „... vătămări corporale medii ... sub

formă de fractură a coastei 9 pe stânga linia axilară posterioară ”;

- în rechizitoriu, referitor la ambele episoade, procurorul a descris

conținutul vinovăției sub formă de intenție indirectă, pe când în sentință și în

decizie, instanțele de judecată au reținut că acțiunile inculpatului „se

caracterizează prin intenție directă”.

Apărarea a invocat prezența temeiului pentru recurs prevăzut la art. 427

alin. (1) pct. 8) Cod de procedură penală, potrivit căruia hotărârile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel în cazul când instanța a pronunțat o hotărâre de

9

condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost pus

sub învinuire, menționând, că inițial prima instanță, mai apoi, instanța de apel

a sesizat temeinicia argumentelor aduse de partea apărării, însă, asumându-și

atribuțiile transmise în competența procurorului, a încercat să modifice, pe

alocuri esențial, acuzațiile penale.

- în principiu, modificarea acuzațiilor penale, în anumite condiții, este

admisă de lege (hotărârea CEDO în cauza Adrian Constantin vs. România)

însă, nu în modul în care au înțeles instanțele de judecată să o facă;

- instanțele de judecată, în încercarea de a înlătura condițiile nulității

absolute a rechizitoriului, s-au aventurat în promovarea unor proceduri ilegale

de modificare a acuzațiilor penale, care denotă neglijarea totală a echității

procesului, în special, ignorarea principiului contradictorialității și a dreptului

la apărare, iar în consecință, inculpatul a fost condamnat pentru o altă faptă

decât cea pentru care a fost pus sub învinuire;

- sub aspectul temeiurilor pentru recurs prevăzute de art. 427 alin. (1)

pct. 6), 8) Cod de procedură penală – “instanța a admis o eroare gravă de fapt,

care a afectat soluția adoptată” și „nu au fost întrunite elementele infracțiunii”,

recurentul a menționat că referitor la primul episod, partea acuzării a indicat

expres că urmările prejudiciabile se exprimă prin „suferințe fizice”, deși acest

episod are la bază prima modalitate faptică de realizare a laturii obiective -

„violența fizică”, însă instanțele de judecată nu au perceput esența învinuirii;

- în ședința preliminară, în dezbaterile judiciare și în cererea de apel cu

referire la prevederile art. 325 Cod de procedură penală, s-a invocat că

procurorul a admis o eroare gravă de fapt, care s-a soldat cu sesizarea instanței

de judecată în cazul în care elementele reale ale faptei nu întrunesc semnele

obiective ale infracțiunii;

- pentru a încadra fapta în baza art. 2011 alin. (1) Cod penal, este necesar

ca urmările prejudiciabile să atingă nivelul prevăzut de dispoziția legii - să fie

catalogate drept vătămare ușoară a integrității corporale, pe când în speță,

potrivit rechizitoriului și a actelor judecătorești contestate, vătămările au fost

neînsemnate;

- referitor la al doilea episod, așa după cum a fost invocat în rechizitoriu

și descris în hotărârile judecătorești, încă la ședința preliminară în prima

instanță s-a invocat nerespectarea exigențelor privind procesul de acțiunilor

inculpatului și, inclusiv, inadmisibilitatea acuzării persoanei pentru săvârșirea

unei fapte care la momentul respectiv nu era prevăzută de legea penală;

10

- la descrierea faptei nu au fost indicate careva acțiuni prejudiciabile care

ar permite încadrarea faptei conform indiciului structural al laturii obiective -

„violența psihică”;

- s-a fost invocat și în cererea de apel că în situația în care faptele reținute

în sarcina inculpatului nu se exprimă prin „violența psihică”, este de neînțeles

care au fost temeiurile avute în vedere de partea acuzării și instanța de

judecată la admiterea derogărilor de la art. art. 51, 52, 113 Cod penal;

- potrivit declarațiilor părții vătămate, a celor transcrise în rechizitoriu și

a celor date în ședința de judecată, la 25 februarie 2014, între soți a avut loc un

„conflict”, soldat cu cauzarea leziunilor corporale lui Costin Tamara, leziuni

care potrivit raportului de expertiză nr. 47 D din 19 martie 2014, se califică ca

vătămări corporale neînsemnate;

- instanța de apel a ignorat încercarea organului de urmărire penală și a

instanței de judecată de a indica că fapta a fost săvârșită „la o dată nestabilită

de organul de urmărire penală”, fapt ce confirmă încă o dată în plus că

inculpatul a fost condamnat arbitrar și ilegal, în baza unor proceduri

inechitabile;

- cu privire la temeiul pentru recurs prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 6)

Cod de procedură penală, potrivit căruia hotărârile instanței de apel pot fi

supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de

fond și de apel în cazul când instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate în apel, recurentul a indicat că din toate motivele relevate

în apel, în mod superficial a fost examinat doar unul, cel fondat pe încetarea

procesului în baza acordului de împăcare a parților;

- concluzia instanței de apel, precum că art. 109 Cod penal, imperativ

prevede că împăcarea părților se admite doar în cazul infracțiunilor prevăzute

la Capitolul II-VI din Partea Specială a Codului penal, este una arbitrară și

lipsită de sens;

- în cererea de apel a fost invocat caracterul ilegal și neîntemeiat al

încheierii Judecătoriei Călărași din 11 martie 2015 privind respingerea cererii

de încetare a procesului penal în temeiul art. 3441 Cod de procedură penală,

însă contrar celor enunțate, instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei, nu a

examinat și nu a prezentat motive în raport cu argumentul părții apărării și nu

a indicat în partea dispozitivă a deciziei soluția în privința încheierii

contestate;

- în mod inexplicabil, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

argumentului invocat în cererea de apel, și anume că fapta criminală descrisă

11

în sentință și considerată ca fiind dovedită depășește elementele faptice

descrise în rechizitoriu, situație ce denotă că instanța de judecată a încălcat

prevederile art. 325 alin. (1) Cod de procedură penală, prin asumarea

atribuțiilor date în competența procurorului, contrar art. 24 Cod de procedură

penală;

- în ședința preliminară și în cererea de apel s-a invocat că primul episod

nu are la bază o faptă care ar întruni elementele infracțiunii, urmările

prejudiciabile nu coincid prevederilor legii - „vătămări corporale

neînsemnate”, legea stabilind răspundere penală pentru un grad mai sporit de

gravitate, însă instanța de apel a tratat acest argument ca fiind inexistent;

- în mod inexplicabil, aceeași instanță a indicat în decizie o concluzie de

ordin general, potrivit căreia: „...probele expuse, confirmă vinovăția

inculpatului în săvârșirea violenței în familie, care a provocat vătămare medie

a integrității corporale”, în situația în care, potrivit rechizitoriului, au fost

cauzate vătămări corporale neînsemnate;

- referitor la al doilea episod, în privința faptei săvârșite într-o perioadă

nestabilită de timp, recurentul a susținut că în ședința preliminară și în cererea

de apel a invocat argumente fondate pe neretroactivitatea legii penale, care nu

au fost examinate de instanța de apel;

- la toate etapele procesului recurentul a invocat erorile de drept, inclusiv

încălcarea dreptului la apărare, ce afectează valabilitatea actului de sesizare a

instanței de judecată, făcând trimitere la jurisprudența CEDO și a Curții

Supreme de Justiție, nulitatea fiind una absolută, ce survine în condițiile legii,

nefiind nevoie de a fi respectate careva formalități, însă instanțele judecătorești

au tratat acest argument ca fiind inexistent;

- caracterul inechitabil al procedurilor, judecarea cauzei contrar

exigențelor fondate pe art. 6 CEDO, rezultă și din faptul că instanța de apel și-a

motivat soluția în baza declarațiilor părții vătămate date la faza urmăririi

penale, declarații administrate contrar prevederilor art. 21 Cod de procedură

penală, or, aflându-se în relații de căsătorie cu Costin Dumitru, partea

vătămată a fost obligată să dea declarații, fiind amenințată cu răspunderea

penală pentru „eschivarea de a face declarații”.

Tamara, care consideră că inculpatului corect i-a fost aplicată pedeapsa sub

formă de amendă, din motiv că aceasta este mai blîndă decât celelalte categorii

de pedepse și solicită respingerea recursului declarat de avocat în numele

ultimului.

12

11.1 Referință a fost depusă și de procuror, care consideră că instanța de

apel în procesul rejudecării cauzei s-a pronunțat asupra tuturor indicațiilor

instanței de recurs, iar motivarea soluției corespunde dispozitivului hotărîrii

contestate.

Cît privește alegația privind respingerea acordului de împăcare a

părților, procurorul consideră că instanța de apel just a reținut că infracțiunea

prevăzută de art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal, nu cade sub incidența

dispozițiilor art. 109 Cod penal și art. art. 276, 3441 Cod de procedură penală,

ce ar servi temei de încetare a procesului penal, în legătură cu împăcarea

părților.

În ce privește afirmația precum că organul de urmărire penală i-a

încriminat lui Costin Dumitru două episoade de violență în familie, acuzarea

consideră că acest argument este unul neîntemeiat, or potrivit învinuirii și

soluției adoptate de către instanțele judecătorești, inculpatul a fost învinuit,

recunoscut vinovat și condamnat în limitele acuzației incriminate, adică

pentru fapta de cauzare părții vătămate, Costin Tamara, a leziunilor corporale

medii și nicidecum pentru cauzarea leziunilor corporale neînsemnate.

În atare circumstanțe, procurorul consideră că lipsesc temeiuri de casare

a hotărârii contestate și solicită dispunerea inadmisibilității recursului ordinar

declarat ca fiind vădit neîntemeiat.

lărgit ajunge la concluzia admiterii acestuia, inclusiv din alte motive decât cele

invocate în recurs, din următoarele considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel doar în cazurile stipulate în acest articol.

Totodată, conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de

recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art. 427,

fiind în drept să judece și în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situația

condamnaților.

În conformitate cu art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală,

instanța de recurs, judecând recursul, îl admite, casează hotărârea atacată și

dispune rejudecarea cauzei de către instanța de apel, în cazul în care eroarea

judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs.

Colegiul penal lărgit constată că argumentele recurentului, în parte, își

găsesc reflectare în starea reală a lucrurilor statuată în cauza dată, inclusiv sub

aspectul că judecând apelul, instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra

13

tuturor motivelor invocate în apelul declarat în susținerea cerințelor privind

casarea hotărârii primei instanțe, expuse în pct. 3.1 din prezenta decizie.

Instanța de recurs ține să aprecieze corectitudinea cocluziilor instanței de

apel asupra necesității respingerii cererii apelantului privind împăcarea

părților. În recursul ordinar deferit prezentei examinări, recurentul a invocat

că instanța de apel arbitrar s-a condus de prevederile art. 109 Cod penal, fără a

lua în considerare cele de la art. 3441 Cod de procedură penală, critici pe care

Colegiul penal le apreciază drept neîntemeiate.

Pentru concretizarea și soluționarea acestei divergențe, Colegiul penal

reține că potrivit art. 3441 alin. (1) Cod de procedură penală, “În cazul învinuirii

persoanei în săvârșirea unei infracțiuni ușoare ori mai puțin grave…instanța de

judecată…adoptă o încheiere prin care dispune efectuarea procedurii medierii ori

împăcării părților.”

Totodată, Colegiul penal reține că potrivit art. 109 alin. (1) Cod penal,

“Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară

sau mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, și pentru o infracțiune gravă, infracțiuni

prevăzute la capitolele II – VI din Partea specială…”.

Reieșind din expunerea textuală menționată, Colegiul penal lărgit

consideră ca fiind cert determinat faptul că împăcarea părților poate avea loc

în cazul săvârșirii infracțiunilor ușoare sau mai puțin grave, prevăzute la

capitolele II – VI din Partea specială a Codului penal.

În acest sens, prevederile art. 109 Cod penal vin să le completeze pe cele

de la art. 3441 Cod de procedură penală și instuie obligativitatea aprecierii

cumulative a criteriilor legale pentru aplicarea instituției împăcării părților – și

anume că infracțiunea nu doar trebuie să facă parte din categoria celor ușoare

sau mai puțin grave, ci și să fie prevăzută la capitolele II – VI din Partea

specială a Codului penal.

În legătură cu acest fapt, Colegiul penal apreciază justețea concluziilor

instanței de apel privind imposibilitatea împăcării părților în cauză, întemeiat

bazată pe prevederile art. 109 Cod penal, deoarece infracțiunea săvârșită de

inculpat întrunește criteriul gravității, fiind mai puțin gravă, însă nu este

prevăzută la capitolele II – VI din Partea specială a Codului penal.

În același context, instanța de recurs ține să respingă argumentul

recurentului asupra faptului că soluția de respingere a cererii de împăcare a

părților urma a fi expusă în dispozitivul deciziei atacate. În legătură cu acest

fapt, Colegiul penal menționează că prevederile art. 395 alin. (1) Cod de

procedură penală, privind dispozitivul sentinței de condamnare, prevederi ce

14

sunt aplicabile în cumul cu cele de la art. 415 alin. (1) Cod de procedură

penală, care stabilesc conținutul deciziei instanței de apel, nu stabilesc

necesitatea indicării soluției adoptate în privința încheierii judecătorești

atacate o dată cu sentința.

În plenitudinea constatărilor expuse, Colegiul penal lărgit va respinge

argumentele recurentului, ca neîntemeiate.

Totodată, instanța de recurs constată că argumentele recurentului

privind caracterul imprecis și defectuos al rechizitoriului au fost lăsate fără o

apreciere corespunzătoare. Constatarea instanței de apel asupra acestei

chestiuni, și anume că “…la cazul dedus judecății nu persistă temeiuri pentru o

astfel de sancțiune (nulitate) a rechizitoriului”, Colegiul o apreciază drept vagă,

deoarece nu este în nici un fel raportată la motivele invocate de apelant, prin

abordare și combatere a lor, ceea ce denotă că această concluzie nu are o

fundamentare juridică. Sub acest aspect, reieșind din considerentul că instanța

de apel a dat un răspuns superficial argumentelor apelantului, ceea ce

echivalează cu nepronunțarea asupra acestora, Colegiul penal consideră că

temeiul respectiv pentru recurs, prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală, și-a găsit confirmare.

În mod subsidiar, Colegiul penal consideră admisibile argumentele

recurentului invocate în susținerea temeiului de recurs prevăzut de art. 427

alin. (1) pct. 8) Cod de procedură penală, deoarece au fost formulate în

corelație cu criticile asupra rechizitoriului, care după cum s-a menționat

anterior, au fost lăsate fără o expunere motivată.

Mai mult, Colegiul penal lărgit constată, că în fapta săvârșită de inculpat

(al doilea episod), considerată ca fiind dovedită, instanțele de judecată au

reținut că aceasta a fost săvârșită “la o dată nestabilită de organul de urmărire

penală”, ceea ce reprezintă o încălcare esențială a dispozițiilor art. 394 alin. (1)

pct. 1) Cod de procedură penală, potrivit cărora partea descriptivă a sentinței de

condamnare trebuie să cuprindă descrierea faptei criminale, considerată ca fiind

dovedită, indicându-se locul, timpul, modul săvârșirii ei, forma și gradul de vinovăție,

motivele și consecințele infracțiunii. Colegiul penal constată că această chestiune

a constituit obiect de critică în cererea de apel, asupra căreia instanța de apel a

omis să se expună în mod absolut.

În prezența acestor circumstanțe și în mod corelativ, instanța de recurs

constată că instanța de apel a omis de a lua în considerație indicațiile instanței

de recurs, respectarea cărora este obligatorie potrivit art. 436 alin. (2) Cod de

procedură penală.

15

Din considerentul că temeiul pentru recurs, prevăzut de art. 427 alin. (1)

pct. 6) Cod de procedură penală, și anume că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor motivelor invocate în apel, și-a găsit confirmare la judecarea

recursului și constituie o eroare pasibilă de a fi corectată doar de către instanța

de apel, Colegiul penal lărgit va admite recursul ordinar declarat în cauză, cu

casarea totală a deciziei instanței de apel și cu dispunerea rejudecării cauzei de

către aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

La rejudecarea cauzei, instanța de apel urmează să țină cont de cele

expuse în prezenta decizie, să se expună detaliat și cu referire la prevederile

legale asupra tuturor motivelor invocate în apel și inclusiv să țină cont de cele

invocate în recurs, să identifice și să expună conținutul acelor probe, ce

urmează a fi apreciate în deplină conformitate cu prevederile art. 101 Cod de

procedură penală, care demonstrează sau infirmă acțiunile inculpatului, să

aprecieze relevanța modificărilor legislative privind infracțiunea de violență în

familie și aplicabilitatea acestora în situația inculpatului și să adopte o hotărâre

legală și întemeiată, în conformitate cu prevederile art. 414 și 419 Cod de

procedură penală.

procedură penală, Colegiul penal lărgit,

D E C I D E:

Se admite recursul ordinar declarat de către avocatul Nicoară Vasile în

numele inculpatului, se casează total decizia Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 15 martie 2017, în cauza penală privindu-l pe Costin Dumitru

Xxxxx și se dispune rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt

complet de judecată.

Decizia nu se supune căilor de atac, pronunțată integral la 07 noiembrie

2017.

Președinte Gordilă Nicolae

Judecător Covalenco Elena

Judecător Diaconu Iurie

Judecător Catan Liliana

Judecător Guzun Ion

16