1ra-6/2017 — art. 201/1 alin. 2 lit.b CP

1ra-6/2017 — art. 201/1 alin. 2 lit.b CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-6/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

17 ianuarie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit în următoarea componență:

Președinte – Petru Ursache,

Judecătorii – Petru Moraru, Ghenadie Nicolaev, Vladimir Timofti și Constantin Alerguș,

a judecat, fără citarea părților, recursul ordinar, declarat de avocatul Nicoară Vasile

în numele inculpatului, prin care se solicită casarea sentinței Judecătoriei Călărași din

25 noiembrie 2015 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din

15 aprilie 2016, în cauza penală în privința lui

Costin Dumitru Nicolae, născut la 02 noiembrie

1964, originar și domiciliat s. Seliștea Nouă, r-nul

Călărași.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 22.10.2014 – 25.11.2015;

Instanța de apel: 14.01.2016 – 15.04.2016;

Instanța de recurs: 11.07.2016 – 17.01.2017.

A C O N S T A T A T:

recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal, la 180 (una

sută optzeci) ore de muncă neremunerată în folosul comunității.

Costin Dumitru, aflându-se în relații de căsătorie cu Costin Tamara, care potrivit art. 1331

Cod penal, se consideră membru al familiei, intenționat, dându-și seama de caracterul

prejudiciabil al acțiunilor sale, prevăzând urmările lor și admițând în mod conștient

survenirea acestor urmări, sistematic a aplicat violență psihică și fizică asupra soției sale,

Costin Tamara, manifestată prin înjurături, insultări și lovituri peste diferite părți ale

corpului.

La 25 februarie 2014, aproximativ la ora 22:00, aflându-se în domiciliul său,

amplasat pe adresa or. Călărași, str. P. Halippa, 17, a inițiat un scandal în cadrul căruia a

lovit-o pe soția sa, Costin Tamara cu palma în regiunea pieptului, a apucat-o cu mâna de

gât și a lovit-o cu piciorul în partea stângă a abdomenului, cauzându-i părții vătămate

echimoze în regiunea pieptului și toracelui pe stânga, ce se califică ca vătămări corporale

neînsemnate.

Tot el, Costin Dumitru, la o dată nestabilită de către organul de urmărire penală,

aflându-se la domiciliul său, amplasat în or. Călărași, str. P. Halippa, 17, i-a aplicat soției

sale, Costin Tamara, lovituri peste diferite părți ale corpului, cauzându-i vătămări

corporale medii cu dereglarea sănătății de lungă durată.

1

cu pronunțarea unei hotărâri prin care să fie încetat procesul penal în legătură cu

împăcarea părților.

În motivarea apelului, partea vătămată a invocat, că până la pronunțarea sentinței,

în ședința preliminară din 11 martie 2015, instanța de judecată a emis o încheiere cu

privire la respingerea cererii de încetare a procesului penal în temeiul împăcării părților.

În acest context, apelantul și-a exprimat dezacordul atât cu încheierea nominalizată

cât și cu sentința adoptată, considerând că prima instanță a încălcat prevederile art. 109

Cod penal.

3.1. Avocatul Nicoară Vasile în numele inculpatului, a contestat sentința cu apel,

solicitând casarea acesteia cu pronunțarea unei hotărâri de achitare.

A mai solicitat ca în cazul reținerii nulității absolute a rechizitoriului și a sentinței,

să se dispună casarea încheierii Judecătoriei Călărași din 11 martie 2015, privind

respingerea cererii de încetare a procesului în temeiul art. 109 Cod penal, cu pronunțarea

unei noi hotărâri prin care să se dispună admiterea cererilor cu privire la încetarea

procesului penal în temeiul art. 109 Cod penal, din motivul împăcării părților.

În motivarea apelului a invocat, că în cadrul ședinței preliminare, la prima

înfățișare a părților, inculpatul și partea vătămată au prezentat instanței un acord bilateral

privind împăcarea și câte o cerere, semnată de fiecare din părți, prin care s-a solicitat

expres încetarea procesului penal.

Contrar celor enunțate, instanța de judecată a dispus respingerea cererii avocatului,

fără a se expune asupra cererilor formulate de părțile în proces, iar în dosar lipsește un

act de dispoziție prin care instanța ar fi soluționat cererea solicitanților.

Totodată apelantul a invocat, că la emiterea încheierii, instanța de judecată a

invocat două argumente ilegale: „infracțiunea prevăzută la art. 2011 Cod penal, nu se

cuprinde în dispoziția art. 276 alin. (1) Cod de procedură penală” și norma prevăzută la

art. 2011 Cod penal, nu face parte din Capitolul II-VI din Partea Specială a Codului penal.

În ambele cazuri, apelantul a invocat, că prima instanță nu a ținut cont de

Recomandarea nr. 56 a Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea art. 109 Cod

penal și art. 276 Cod de procedură penală în cazurile împăcării părților” și de prevederile

art. 3441 Cod de procedură penală.

Astfel, în opinia apărării încheierea primei instanțe din 11 martie 2015, prin care a

fost respinsă cererea cu privire la încetarea procesului penal în temeiul art. 109 Cod penal,

este afectată de nulitate și ca urmare a generat nulitatea actelor de procedură ulterioare,

inclusiv a sentinței, deoarece în circumstanțele descrise prima instanță a lipsit ambele

părți: inculpatul și partea vătămată de un drept acordat prin lege.

La fel a menționat, că în cadrul ședinței preliminare, partea apărării a invocat și

nulitatea actului de sesizare a instanței de judecată, însă partea acuzării nu a adus nici un

argument care ar combate poziția apărării, iar instanța de judecată, contrar prevederilor

art. 24 Cod de procedură penală, nu a examinat și nu a adoptat soluția care se impunea.

A subliniat, că prima instanță s-a limitat doar a indica în sentință fraze cu caracter

general, fără a demonstra pertinența lor speței în cauză, iar referitor la argumentul privind

nulitatea rechizitoriului, prima instanță a invocat că „inculpatul nu a contestat acțiunile

procesuale de urmărire penală la judecătorul de instrucție, respectiv se deduce legalitatea

acestora”, concluzie care este ilegală, deoarece rechizitoriul nu poate fi contestat la

judecătorul de instrucție.

2

Mai mult, fapta criminală considerată ca fiind dovedită, descrisă în sentință

depășește elementele faptice indicate în rechizitoriu, fapt ce denotă că prima instanță a

încălcat prevederile art. 325 alin. (1) Cod de procedură penală.

A evidențiat, că la descrierea faptelor pe fiecare episod, nu au fost indicate careva

acțiuni prejudiciabile, care ar fi permis încadrarea faptei conform indiciului structural al

laturii obiective - „violența psihică”, în situația în care faptele reținute în sarcina

inculpatului nu se exprimă prin „violența psihică”, fapt prin care partea acuzării și instanța

de judecată au admis derogări de la art. art. 51, 52, 113 Cod penal.

A mai reliefat apelantul, că potrivit declarațiilor părții vătămate (f.d. 12) a celor

transcrise în rechizitoriu (f.d. 88) și a celor date în ședința de judecată, la

25 februarie 2014, între soți a avut loc un „conflict”, care s-a soldat cu cauzarea leziunilor

corporale lui Costin Tamara, care potrivit raportului de expertiză nr. 47D din

19 martie 2014 (f.d. 22), au fost calificate ca vătămări corporale neînsemnate.

La acest aspect, apelantul a subliniat, că prin „violență fizică” urmează de înțeles

cauzarea vătămării ușoare a integrității corporale, iar vătămările indicate, după gravitatea

lor nu cad sub incidența dispoziției art. 2011 Cod penal.

Totodată, a remarcat avocatul, că încercarea organului de urmărire penală și a

primei instanțe de a indica că fapta a fost săvârșită „la o dată nestabilită de organul de

urmărire penală”, confirmă încă o dată în plus că inculpatul a fost condamnat arbitrar și

ilegal, în baza unor proceduri inechitabile.

Or, potrivit § 86 din Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 27 mai 2014,

„timpul săvârșirii faptei, este un element inerent al componenței de infracțiune, care

urmează a fi indicat cu precizie”. Nestabilirea (neindicarea) în actele de procedură a unui

element constitutiv al componenței de infracțiune echivalează cu lipsa elementelor

constitutive ale infracțiunii, soluția inerentă fiind cea de achitare.

fost respinse ca nefondate apelurile cu menținerea sentinței.

4.1. Pentru motivarea soluției nominalizate, instanța de apel a notat, că deși

inculpatul nu a recunoscut vina, vinovăția acestuia se dovedește prin declarațiile părții

vătămate, Costin Tamara și prin raportul de expertiză medico-legală nr. 143 D din

06 august 2014 (f.d. 70).

Instanța de apel a constatat, că probele expuse confirmă vinovăția inculpatului în

săvârșirea infracțiunii de violență în familie, care a provocat vătămare medie a integrității

corporale sau a sănătății.

Cu referire la solicitarea recunoașterii nulității rechizitoriului și a sentinței, instanța

de apel a indicat, că potrivit art. 251 alin. (4) Cod de procedură penală, încălcarea unui

asemenea act poate fi declarat nul, dacă a fost invocat în cursul efectuării acțiunii - când

partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale - când partea i-a cunoștință de

materialele dosarului, sau în instanța de judecată - când partea a fost absentă la efectuarea

acțiunii procesuale precum și în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanță.

La caz, instanța de apel a remarcat, că o asemenea încălcare nu a fost sesizată nici

la faza urmăririi penale, nici la ancheta judiciară și din acest considerent, argumentul dat

a fost apreciat ca declarativ.

Totodată, instanța de apel a menționat, că nu există temei nici pentru încetarea

procesului-penal din motivul împăcării părților, deoarece art. 109 Cod penal, imperativ

prevede că împăcarea părților se admite doar în cazul infracțiunilor prevăzute la

3

Capitolele II-VI din Partea Specială a Codului penal, însă art. 2011 Cod penal, face parte

din Capitolul VII Cod penal - infracțiuni contra familiei și minorilor și în atare situație,

pentru infracțiunea săvârșită de inculpat, nu sunt aplicabile prevederile art. 109 Cod

penal.

A remarcat instanța de apel, că nu sunt aplicabile la caz nici prevederile art. 276

Cod de procedură penală, deși alin. (5) prevede imperativ că, în cazurile violenței în

familie, urmărirea penală încetează în cazul în care infracțiunea prevăzută de articolul dat

ar fi menționată în alin. (1) art. 276 Cod de procedură penală, însă, articolul 2011 Cod

penal nu este inclus în șirul de articole prevăzut la acest alineat.

În concluzie, instanța de apel a stabilit, că apelurile declarate de partea vătămată,

Costin Tamara și avocatul Nicoară Vasile în numele inculpatului Costin Dumitru, sunt

nefondate.

pct. 6), 8) Cod de procedură penală, a declarat recurs ordinar solicitând casarea hotărârilor

judecătorești adoptate cu pronunțarea unei hotărâri de achitare, iar în cazul în care nu vor

fi reținute temeiuri de achitare a inculpatului, să fie dispusă încetarea procesului penal în

temeiul acordului de împăcare a părților.

În motivarea recursului, apărarea a invocat, că deși în cererea de apel partea

vătămată a contestat și încheierea primei instanțe privind respingerea solicitării de

încetare a procesului penal în temeiul împăcării părților, instanța de apel nu a examinat

și nu s-a expus pe acest capăt de cerere, or, instanța de apel a transcris în decizie

elementele faptice reflectate în sentință, fără a ține cont că acestea depășesc limitele

învinuirii formulate în rechizitoriu (f.d. 90), întrucât Costin Dumitru a fost condamnat în

baza unor elemente faptice care nu se conțin în rechizitoriu.

Evidențiază avocatul prezența divergențelor privind învinuirea inculpatului și

anume:

a) În rechizitoriu a fost indicat că, inculpatul „... sistematic aplica violența fizică ...

manifestată prin diverse lovituri peste suprafața corpului și violența psihică, manifestată

prin injurii și tratament degradant ”, pe când în sentință și decizie, modalitățile faptice ale

pretinsei infracțiuni nu au fost diferențiate, indicându-se: „... sistematic a aplicat violență

psihică și fizică ..., manifestată prin injurii, insultări și lovituri peste diferite părți ale

corpului”.

b) În rechizitoriu, cu referire la fapta pretinsă a fi săvârșită la 25 februarie 2014, nu

se indică timpul acțiunii infractorice (art. 281 alin. (2), 296 alin. (2) Cod de procedură

penală).

Totodată, în sentință și în decizie, contrar prevederilor art. 24 Cod de procedură

penală, instanțele asumându-și atribuțiile organului de urmărire penală au constatat că

acțiunea ar fi fost săvârșită la „ora 22:00”.

În rechizitoriu, referitor la primul episod, procurorul a indicat: „…i-a aplicat

ultimei multiple lovituri cu pumnii și picioarele peste diferite părți ale corpului

provocându-i suferințe fizice și cauzând ... „vătămări corporale neînsemnate””,

înaintând astfel o învinuire iluzorie, ignorând exigențele fondate pe dreptul la apărare -

art. 6 § 3 CEDO.

În sentință și în decizie, instanțele de judecată acționând contrar prevederilor

art. art. 19 alin. (3), 24, 254 alin. (1) Cod de procedură penală, și-au asumat atribuțiile

procurorului, lansând, în esență noi acuzații, după cum urmează: „... a inițiat un scandal

4

în cadrul căruia a lovit-o pe soția Costin Tamara cu palma în regiunea pieptului, a

apucat-o cu mâna de gât și a lovit-o cu piciorul în partea stângă a abdomenului,

cauzându-i părții vătămate echimoze în regiunea pieptului și toracelui pe stânga”.

În rechizitoriu, referitor la al doilea episod, procurorul a indicat: „... fiind la

domiciliul comun, i-a aplicat...”, pe când în sentință și în decizie, instanțele de judecată,

asumându-și rolul și atribuțiile procurorului, au concretizat învinuirea: „... aflându-se la

domiciliul său din or. Călărași, str. P. Halippa, 17...”.

c) În rechizitoriu, procurorul a indicat „... multiple lovituri peste diferite părți ale

corpului, cauzându-i... leziuni corporale medii...”, pe când în sentință și în decizie,

instanțele de judecată, în mod ilegal, și-au permis să concretizeze elementele acuzațiilor

penale indicând: „... vătămări corporale medii ... sub formă de fractură a coastei 9 pe

stânga linia axilară-posterioară”.

d) În rechizitoriu, referitor la ambele episoade, procurorul a descris conținutul

vinovăției sub formă de intenție indirectă, pe când în sentință și în decizie, instanțele de

judecată au reținut că acțiunile inculpatului „se caracterizează prin intenție directă”.

Reieșind din argumentele descrise, apărarea invocă prezența temeiului pentru

recurs prevăzut la art. 427 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură penală, potrivit căruia

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise

de instanțele de fond și de apel în cazul când instanța a pronunțat o hotărâre de

condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost pus sub

învinuire, menționând, că inițial prima instanță, mai apoi, instanța de apel a sesizat

temeinicia argumentelor aduse de partea apărării, însă, asumându-și atribuțiile transmise

în competența procurorului, a încercat să modifice, pe alocuri esențial, acuzațiile penale.

În principiu, modificarea acuzațiilor penale, în anumite condiții, este admisă de

lege (hotărârea CEDO în cauza Adrian Constantin vs. România) însă, nu în modul în care

au înțeles instanțele de judecată să o facă.

În opinia avocatului, instanțele de judecată în încercarea de a înlătura condițiile

nulității absolute a rechizitoriului, s-au aventurat în promovarea unor proceduri ilegale de

modificare a acuzațiilor penale, care denotă neglijarea totală a echității procesului, în

special, ignorarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, iar în

consecință, inculpatul a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea pentru care a fost

pus sub învinuire.

Sub aspectul temeiurilor pentru recurs prevăzute de art. 427 alin. (1) pct. 6), 8) Cod

de procedură penală, instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția și nu

au fost întrunite elementele infracțiunii, recurentul a menționat, că referitor la primul

episod, partea acuzării a indicat expres că urmările prejudiciabile se exprimă prin

„suferințe fizice”.

Respectiv, acest episod are la bază prima modalitate faptică de realizare a laturii

obiective - „violența fizică”, însă instanțele de judecată nu au perceput esența învinuirii.

Susține recurentul, că în ședința preliminară, în dezbaterile judiciare și în cererea

de apel cu referire la prevederile art. 325 Cod de procedură penală, a invocat că,

procurorul a admis o eroare gravă de fapt, care s-a soldat cu sesizarea instanței de judecată

în cazul în care elementele reale ale faptei nu întrunesc semnele obiective ale infracțiunii.

Or, pentru a încadra fapta în baza art. 2011 alin. (1) Cod penal, este necesar ca

urmările prejudiciabile să atingă nivelul prevăzut de dispoziția legii - să fie catalogate

5

drept vătămare ușoară a integrității corporale, pe când în speță, potrivit rechizitoriului și

a actelor judecătorești contestate, vătămările au fost neînsemnate.

Referitor la al doilea episod, așa după cum a fost invocat în rechizitoriu și descris

în actele judecătorești contestate, evidențiază recurentul că, încă la ședința preliminară în

prima instanță a invocat nerespectarea exigențelor privind procesul de calificare a

infracțiunii și, inclusiv, inadmisibilitatea acuzării persoanei pentru săvârșirea unei fapte,

care la momentul respectiv nu era prevăzută de legea penală.

Așadar, la descrierea faptei nu au fost indicate careva acțiuni prejudiciabile, care

ar permite încadrarea faptei conform indiciului structural al laturii obiective - „violența

psihică”.

Susține, că a fost invocat și în cererea de apel, că în situația în care, faptele reținute

în sarcina inculpatului nu se exprimă prin „violența psihică”, este de neînțeles care au fost

temeiurile, avute în vedere de partea acuzării și instanța de judecată la admiterea

derogărilor de la art. art. 51, 52, 113 Cod penal.

Totodată, art. 2011 a fost inclus în Codul penal, prin Legea nr. 167 din 09 iulie

2010 (M.O. 155-158/03.09.2010, art. 551).

Potrivit declarațiilor părții vătămate (f.d. 12) a celor transcrise în rechizitoriu

(f.d. 88) și a celor date în ședința de judecată, la 25 februarie 2014, între soți a avut loc

un „conflict”, care s-a soldat cu cauzarea leziunilor corporale cet. Costin Tamara, leziuni

care potrivit raportului de expertiză nr. 47D din 19 martie 2014 (f.d. 22), se califică ca

vătămări corporale neînsemnate.

Remarcă avocatul că, instanța de apel a ignorat prezența erorilor de drept,

încercarea organului de urmărire penală și a instanței de judecată de a indica că fapta a

fost săvârșită „la o dată nestabilită de organul de urmărire penală”, fapt ce confirmă încă

o dată în plus că inculpatul a fost condamnat arbitrar și ilegal, în baza unor proceduri

inechitabile. Ori, potrivit § 86 din Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 27 mai 2014,

„timpul săvârșirii faptei, este un element inerent al componenței de infracțiune, care

urmează a fi indicat cu precizie”.

Cu privire la temeiul pentru recurs prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală, potrivit căruia hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului

pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel în cazul când

instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, recurentul a indicat,

că din toate motivele invocate în apel, în mod superficial, a fost examinat doar unul, cel

fondat pe încetarea procesului în baza acordului de împăcare a parților.

În opinia recurentului, o asemenea hotărâre nu corespunde standardelor de

motivare a actului judecătoresc în sensul art. 6 § 1 CEDO.

În primul rând, consideră, că dacă se întâlnesc dificultăți în interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (1) Cod penal, urmează să se țină cont de prevederile

art. 3 alin. (2) Cod penal, potrivit cărora interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale

este interzisă.

Respectiv, concluzia instanței de apel precum că „art. 109 Cod penal, imperativ

prevede că împăcarea părților se admite doar în cazul infracțiunilor prevăzute la Capitolul

II-VI din Partea Specială a Codului penal” este una arbitrară, lipsită de sens.

Totodată, relevă că în cererea de apel a invocat caracterul ilegal și neîntemeiat al

încheierii Judecătoriei Călărași din 11 martie 2015 privind respingerea cererii de încetare

a procesului penal în temeiul art. 3441 Cod de procedură penală”, însă contrar celor

6

enunțate, instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei, nu a examinat, nu a adus motive

în raport cu argumentul părții apărării și nu a indicat în partea dispozitivă a deciziei soluția

în privința încheierii contestate.

Consideră, că în mod inexplicabil, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

argumentului invocat în cererea de apel: „fapta criminală, considerată ca fiind dovedită,

descrisă în sentință depășește elementele faptice descrise în rechizitoriu, situație ce denotă

că instanța de judecată a încălcat prevederile art. 325 alin. (1) Cod de procedură penală,

prin asumarea atribuțiilor date în competența procurorului, contrar art. 24 Cod de

procedură penală”.

Mai notează apărarea, că în ședința preliminară și în cererea de apel a invocat, că

primul episod nu are la bază o faptă care ar întruni elementele infracțiunii, urmările

prejudiciabile nu coincid prevederilor legii - „vătămări corporale neînsemnate”, legea

stabilind răspundere penală pentru un grad mai sporit de gravitate, însă instanța de apel a

tratat acest argument ca fiind inexistent.

În mod inexplicabil, aceeași instanță a indicat în decizie o concluzie de ordin

general potrivit căreia: „... probele expuse, confirmă vinovăția inculpatului în săvârșirea

violenței în familie, care a provocat vătămare medie a integrității corporale”.

Aceasta în situația în care, potrivit rechizitoriului, au fost cauzate vătămări

corporale neînsemnate.

Referitor la al doilea episod, în privința faptei săvârșite într-o perioadă nestabilită

de timp, susține recurentul, că în ședința preliminară și în cererea de apel a invocat

argumente fondate pe neretroactivitatea legii penale, argumente care nu au fost auzite

de instanța de apel.

Suplimentar, mai invocă recurentul, că la toate etapele procesului a invocat erorile

de drept, inclusiv încălcarea dreptului la apărare, care afectează valabilitatea actului de

sesizare a instanței de judecată, făcând trimitere la jurisprudența CEDO și a Curții

Supreme de Justiție. Nulitatea fiind una absolută, care survine în condițiile legii, nefiind

nevoie de a fi respectate careva formalități, însă instanțele judecătorești au tratat acest

argument ca fiind inexistent.

Mai critică recurentul și concluzia primei instanțe prin care a fost respins

argumentul apărării cu privire la nulitatea absolută a rechizitoriului, prin motivul că

acțiunile procesuale nu au fost contestate la judecătorul de instrucție.

Totodată, relevă că referitor la același argument instanța de apel a menționat, că

„Apărarea solicită recunoașterea nulității rechizitoriului și a sentinței pronunțate în cauză.

Însă, potrivit art. 251 alin. (4) Cod de procedură penală, încălcarea unui asemenea

act poate fi declarat nul, dacă a fost invocat în cursul efectuării acțiunii - când partea este

prezentă, sau la terminarea urmăririi penale - când partea i-a cunoștință de materialele

dosarului...”.

Remarcă, că caracterul inechitabil al procedurilor, judecarea cauzei contrar

exigențelor fondate pe art. 6 CEDO, rezultă și din faptul că instanța de apel și-a motivat

soluția în baza declarațiilor părții vătămate date la faza urmăririi penale, declarații

administrate contrar prevederilor art. 21 Cod de procedură penală, or, aflându-se în relații

de căsătorie cu Costin Dumitru, partea vătămată a fost obligată să dea declarații, fiind

amenințată cu răspunderea penală pentru „eschivarea de a face declarații”.

apărării, solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii contestate.

7

În opinia acuzatorului de stat, temeiurile de drept invocate pentru declararea

recursului, nu și-au găsit confirmare la examinarea acestuia, iar instanțele judecătorești,

reieșind din totalitatea probelor examinate, corect au ajuns la concluzia vinovăției lui

Costin Dumitru în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal.

La fel, procurorul consideră că în speță nu există temei pentru încetarea procesului

penal din motivul împăcării părților, deoarece cazurile de violență în familie nu cad sub

incidența prevederilor art. 109 Cod penal.

la concluzia admiterii acestuia, inclusiv din alte motive decât cele invocate în recurs, din

următoarele considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de apel pot

fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de

apel doar în cazurile stipulate în acest articol.

Totodată, conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art. 427, fiind în drept să

judece și în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situația condamnaților.

În conformitate cu art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, instanța

de recurs, judecând recursul, admite recursul, casează hotărârea atacată și dispune

rejudecarea cauzei de către instanța de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi

corectată de către instanța de recurs.

De asemenea, instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârile atacate și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

Conform art. 414 Cod de procedură penală, instanța de apel, judecând apelul,

verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor examinate de prima

instanță, conform materialelor din dosar, și oricăror probe noi prezentate instanței de apel

sau cercetează suplimentar probele administrate de prima instanță.

Instanța de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosar.

Instanța de apel, este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în

apel. Chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunțat sau trebuia să se pronunțe prima

instanță și care prin apel se transmit instanței de apel sunt: dacă fapta reținută ori numai

imputată s-a săvârșit ori nu, dacă fapta a fost săvârșită de inculpat și în ce împrejurări

s-a comis, dacă probele corect au fost apreciate prin prisma cumulului de probe anexate

și administrate la dosar în conformitate cu art. 101 Cod de procedură penală.

La chestiunile de drept se referă cele ce țin de următoarele: dacă fapta întrunește

elementele infracțiunii, dacă infracțiunea a fost corect calificată, dacă pedeapsa a fost

individualizată și aplicată just, dacă normele de drept procesual, penal sau administrativ

au fost corect aplicate și hotărârea adoptată urmând să conțină răspuns la toate motivele

invocate.

Colegiul penal lărgit constată, că aceste prevederi legale, deși sunt obligatorii, nu

au fost respectate pe deplin la judecarea cauzei în apel, iar erorile admise nu pot fi

corectate în ordinea procedurii de recurs.

Așadar, după cum rezultă din conținutul recursului declarat, apărarea invocă

temeiul prevăzut de pct. 6) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală, potrivit căruia,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise

de instanțele de fond și apel atunci când instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

8

motivelor invocate în apel, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

soluția sau instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția instanței.

În această privință se constată că argumentele invocate de avocatul Nicoară Vasile

în cererea de recurs își găsesc reflectare în starea reală a lucrurilor statuată în cauza dată,

inclusiv sub aspectul că, judecând apelul, instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor invocate în apelul declarat în susținerea cerințelor privind casarea

hotărârii primei instanțe, expuse în pct. 3.1. din prezenta decizie.

Astfel, în apelul declarat de partea apărării au fost invocate motivele privind

ilegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate prin faptul că instanța pripit a decis asupra

soluției adoptate ignorând argumentele invocate în sprijinul apărării, și anume:

- din conținutul cererii de apel rezultă că odată cu ilegalitatea sentinței, partea

apărării a invocat dezacordul și cu încheierea primei instanțe din 11 martie 2015 cu

privire la respingerea solicitării de încetare a procesului penal în temeiul împăcării

părților, însă după cum rezultă din textul deciziei contestate, instanța de apel nu a dat

apreciere referitor la legalitatea acestei încheieri;

- nu a fost combătut argumentul apărării, referitor la faptul că învinuirea înaintată

inculpatului este una incertă, neclară și imprecisă, subliniind la acest aspect că potrivit

raportului de expertiză medico-legală nr. 47 D din 19 martie 2014, la partea vătămată au

fost depistate vătămări corporale neînsemnate, pe când din dispoziția art. 2011 Cod penal,

rezultă că prin violență fizică se subînțelege cauzarea vătămării ușoare a integrității

corporale;

- cu referire la ultimul episod incriminat inculpatului Costin Dumitru, partea

apărării a indicat în cererea de apel, că acuzatorul de stat i-a imputat inculpatului

săvârșirea faptelor de violență în familie „la o dată nestabilită de organul de urmărire

penală”, pe când potrivit explicațiilor conținute în § 86 din Hotărârea Curții

Constituționale nr. 14 din 27 mai 2014, „timpul săvârșirii faptei, este un element inerent

al componenței de infracțiune, care urmează a fi indicat cu precizie, în conformitate cu

prevederile art. 9 Cod penal”.

Argumentele menționate nu au fost supuse verificării de către instanța de apel, iar

partea apărării nu a primit răspuns la motivele invocate în apel.

Art. 6 § 3 lit. a) din Convenția Europeană îi recunoaște acuzatului dreptul de a fi

informat cu privire la încadrarea juridică a faptelor, dar și cu privire la cauza acuzației,

adică privitor la expunerea detaliată a faptelor materiale pentru care este acuzat și pe care

se bazează acuzația (cauza Pelissier și Sassi contra Franței nr. 2544/94 pct. 52-54,

CEDO 1999-11). Sfera de aplicare a acestei dispoziții trebuie apreciată, în special, în

lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

În materia penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse

unei persoane constituie o condiție esențială a echității procedurii.

Generalizând cele menționate supra, Colegiul penal conchide, că motivele din apel

trebuie examinate printr-o analiză obiectivă, completă și sub toate aspectele de fapt și de

drept, confruntându-le cu întreg materialul probator al cauzei.

Motivarea insuficientă efectuată de instanța de apel, se apreciază ca un viciu de

judecată care afectează hotărârea adoptată și reprezintă temei legal de a casa decizia

atacată și a dispune rejudecarea cauzei în instanța de apel.

9

La același segment, Colegiul penal lărgit amintește, că potrivit jurisprudenței

constante a CEDO, rolul unei decizii motivate este să demonstreze părților că ele au fost

auzite.

O decizie motivată oferă părții posibilitatea de a o contesta, precum și posibilitatea

ca decizia să fie revizuită de către o instanță de recurs.

Doar prin adoptarea unei decizii motivate poate avea loc un control public al

administrării justiției.

Prin urmare, dreptul de a fi auzit include nu doar posibilitatea de a aduce argumente

instanței, dar și obligația corespunzătoare a instanței de a arăta, în motivarea sa, motivele

pentru care anumite argumente au fost acceptate sau respinse (§ 30, 31 cauza Fomin vs

R. Moldova, decizia din 11 octombrie 2011; § 36, 37 cauza Suominen vs Finlanda

hotărârea din 01 iulie 2003)

Distinct de cele relatate, instanța de recurs reține și faptul că instanța de apel nu a

verificat nici legalitatea aplicării de prima instanță a pedepsei stabilite inculpatului

Costin Dumitru, sub forma de muncă neremunerată în folosul comunității, or, după cum

rezultă din procesul - verbal al ședinței de judecată în prima instanță din 30 septembrie

2015 (f.d. 144-145), la solicitarea procurorului privind stabilirea pedepsei inculpatului în

mărime de 240 ore muncă neremunerată în folosul comunității, apărarea a obiectat

referitor la acest fapt, menționând că normele internaționale interzic aplicarea unei

asemenea pedepse inculpaților care nu și-au exprimat acordul prealabil în acest sens.

Ignorând argumentele apărării, prima instanță prin sentința din 25 noiembrie 2015,

la condamnat pe Costin Dumitru în baza art. 2011 alin. (2) lit. b) Cod penal, la 180 ore de

muncă neremunerată în folosul comunității, iar instanța de apel a menținut sentința fără a

se expune referitor la legalitatea aplicării pedepsei penale.

La acest aspect, Colegiul penal evidențiază că în practica judiciară constantă a

Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea pedepsei sub formă de

muncă neremunerată în folosul comunității, formată în corespundere cu Recomandarea

nr. R 16(92) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 19 octombrie 1992 către

statele membre referitoare la regulile europene asupra sancțiunilor aplicate în comunitate,

s-a subliniat că Regulile 31 și 35 stabilesc, că spre deosebire de pedepsele cu închisoare

sau amendă, care pot fi aplicare coercitiv indiferent de voința infractorului, sancțiunile și

măsurile comunitare necesită cooperarea acestuia pentru a-și atinge scopurile, de aceea

munca neremunerată în folosul comunității poate fi aplicată doar persoanelor care

acceptă să execute o asemenea pedeapsă.

Neconstatarea acceptului inculpatului la executarea unei asemenea pedepse a priori

poate duce la stabilirea unei pedepse care nu va fi executată, deci va fi aplicată o pedeapsă

care nu va influența asupra corectării și reeducării inculpatului, criteriu obligatoriu

prevăzut de art. 75 Cod penal pentru individualizarea pedepsei și o atare pedeapsă ulterior

va fi înlocuită cu o altă pedeapsă mai gravă.

Colegiul penal notează, că la stabilirea pedepsei sub formă de muncă neremunerată

în folosul comunității instanța trebuie să țină cont de necesitățile individuale,

posibilitățile, drepturile și responsabilitățile sociale ale inculpatului (Regula 32), inclusiv

și de recomandările serviciului de resocializare.

Pentru aceasta organele de urmărire penală sau instanța de judecată vor dispune

efectuarea unei anchete sociale, dacă aceasta o cer împrejurările cauzei.

10

Generalizând cele expuse supra, Colegiul constată că în speța discutată și-a găsit

confirmare temeiul invocat de recurent și prevăzut în art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală, „instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în

apel și decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția”, ceea ce duce

la casarea deciziei instanței de apel, cu dispunerea rejudecării cauzei în instanța de apel,

în alt complet de judecată, în cadrul căreia urmează a fi apreciate toate aspectele

evidențiate în speță, deoarece aceste erori nu pot fi corectate de instanța de recurs.

La noua rejudecare a cauzei, instanța de apel are obligația să înlăture erorile

menționate, să țină seama de împrejurările expuse, care au servit temei de casare a soluției

adoptate și, cu respectarea prevederilor art. 414 Cod de procedură penală, să verifice

legalitatea și temeinicia sentinței atacate, să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate

în apel și, în dependență de datele obținute, să pronunțe o hotărâre legală, întemeiată și

motivată, care să corespundă prevederilor art. 417 Cod de procedură penală, precum și să

cerceteze amănunțit aspectele învinuirii înaintate, argumentând clar concluziile sale în

decizia adoptată, ținând cont de motivele expuse în pct. 7. al prezentei decizii.

penală, Colegiul penal lărgit,

D E C I D E :

Se admite recursul ordinar, declarat de avocatul Nicoară Vasile în numele

inculpatului, se casează total decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din

15 aprilie 2016, în cauza penală în privința lui Costin Dumitru Nicolae și se dispune

rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

Decizia nu se supune căilor de atac, pronunțată integral la 16 februarie 2017.

Președinte Petru Ursache

Judecătorii Petru Moraru

Ghenadie Nicolaev

Vladimir Timofti

Constantin Alerguș

11