1ra-599/16 — art.264 alin.3 lit.a CP

1ra-599/16 — art.264 alin.3 lit.a CP (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

Dosarul nr.1ra-599/16

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

16 martie 2016 mun.Chișinău

Colegiul penal în următoareacomponență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Elena Covalenco,

Iurie Diaconu,

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar și cel suplimentar, prin care

se solicită casarea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 02 noiembrie

2015, declarat de avocatul Țaulean Vitalie în numele inculpatului

Roibu Nicolae Ion, născut la 13 septembrie 1963,

originar din s.Ciopleni, r-nul Criuleni, domiciliat în

mun.Chișinău, str.Independenței 10/3, ap.10.

Termenul examinării cauzei:

1.Prima instanță:26.07.2012 - 31.03.2015,

2.Instanța de apel:19.05.2015 - 02.11.2015,

3.Instanța de recurs:04.02.2016 - 16.03.2016.

C O N S T A T Ă :

fost condamnat în baza art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal la 3 ani închisoare, cu privarea de

dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de 1 an.

În temeiul art.90 Cod penal, executarea pedepsei aplicate inculpatului a fost suspendată

condiționatpe un termen de probă de 1 an.

13.30, conducîndpe ruta nr.180 microbuzul de model „Mercedes 312 D”, cu n/î C OD 065, și

deplasîndu-se pe str.Drumul Viilor din direcția str.Academiei spre direcția str.Moroșan,

ajungînd la oprirea transportului public aflată în preajma casei de locuit nr.28 din str.Drumul

Viilor, a oprit la stație pentru a debarca un pasager. Reluîndu-și mișcarea, nu a manifestat

prudență la trafic și, ingorînd cerințele pct.80 lit.d), 39 alin.1) și 45 alin.1) din Regulamentul

circulației rutiere, care indică că „conducătorul vehiculului de rutieră este obligat să repună în

mișcare vehicululu din stație după ce a luat măsurile necesare de precauție pentru a evita

accidentul în traficul rutier, că înaintea începerii deplasării, reîncolonării sau altei schimbări a

direcției de mers, conducătorul de vehicul trebuie să se asigure că această manevră va fi

executată în siguranță și nu va crea obstacole pentru ceilalți participanți la trafic și trebuie să

conducă vehiculul în conformitate cu limita de viteză stabilita ținînd permanent seama de

starea psihofiziologică ce influențează atenția și reacția, dexteritatea în conducere care i-ar

permite să prevadă situațiile periculoase, starea tehnică a vehiculului și particularitățile

încărcăturii, situația rutieră, iar în cazul în care în limita vizibilității apar obstacole care pot fi

observate de conducătorel trebuie să reducă viteza sau chiar să oprească, pentru a nu pune în

pericol siguranța traficului”, drept consecință, cu roata dreaptă spate a automobilului, a călcat

peste piciorul cet.Untura Vera, care intenționa să se urce în rutiera respectivă, cauzîndu-i

1

conform raportului de expertiză medico-legală nr.1455/D din 21.06.2012, vătămări corporale

grave.

- procurorul,care a solicitat casarea acesteia, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi

hotărîri potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care lui N.Roibu în baza art.264

alin.(3) lit.a) Cod penal să-i fie stabilită pedeapsa de 6 ani închisoare, cu privarea de dreptul

de a conduce mijloace de transport pe un termen de 5 ani, argumentînd că pedeapsa stabilită

de prima instanță este prea blîndă și nu va atinge scopul de restabilire a echității sociale, de

corectare a inculpatului și prevenirea de săvîrșirea de noi infracțiuni;

- instanța incorect a aplicat în privința inculpatului dispozițiile art.90 Cod penal, fără a

ține cont de prevederile art.75 Cod penal, de gravitatea infracțiunii și urmările provocate în

urma accidentului rutier, considerînd că pedeapsa stabilită este inechitabilă și nu va atinge

scopul pedepsei penale.

În apelul suplimentar declarat, procurorul a solicitat pe lîngă casarea sentinței în partea

stabilirii pedepsei, casarea acesteia și în partea calificării acțiunilor lui N.Roibu, considerînd

că instanța a ignorat prevederile art.395 alin.(1) pct.2) Cod de procedură penalăși în partea

dispozitivă a sentinței nu a constatat de săvîrșirea cărei infracțiuni a legii penale totuși

inculpatul se face vinovat, deoarece în partea descriptivă a încadrat fapta acestuia în baza

art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal, însă în dispozitiv l-a recunoscut vinovat doar în baza art.264

alin.(3) Cod penal, prin urmare partea dispozitivă contravine cu cea descriptivă, prin ce nu s-

au respectat prevederile art.385 alin.(1) pct.3) Cod de procedură penală;

- avocatul V.Țaulean în numele inculpatului, care a solicitat casarea acesteia,

rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărîri de achitare, invocînd că în cauză nu au fost

administrate careva probe ce ar demonstra vinovăția inculpatului în săvîrșirea infracțiunii

imputate, iar la baza concluziei sale instanța a luat în considerație doar probele acuzării

ignorînd probele apărării;

- instanța neîntemeiat a apreciat critic concluziile expertizei auto-tehnice, prin care a

fost stabilit că inculpatul nu a avut posibilitatea tehnică de a evita tamponarea pietonului prin

frînare în condițiile în carea avut loc accidentul rutier;

- instanța apreciind unele probe ca admisibile și respingîndu-le pe altele ca

inadmisibile, care confirmă nevinovăția inculpatului, nu a respectat prevederile art.93-95 Cod

de procedură penală și nu și-a argumentat soluția de ce unele probe urmează a fi admise, iar

altele respinse;

- instanța a ignorat declarațiile inculpatului, care a relatat că reluînd mișcarea

autovehiculului a luat toate măsurile de precauție necesare pentru a evita orice accident rutier

și numai după aceasta a început deplasarea, iar după ce a văzut că doamna a căzut jos sub

roata automobilului, imediat a frînat;

- instanța nu a luat în considerație faptul că vinovată de producerea accidentului rutier

se face pietonul;

- în mod eronat s-a reținut încălcarea prevederilor art.80 lit.d) din Regulamentul

circulației rutiere, vizavi de fapta incriminată inculpatului, deoarece pretinsa încălcare nu se

află în raport de cauzalitate cu urmările survenite, împrejurare care denotă lipsa acțiunii-

inacțiunii penale, care au calitate de semen obligatorii ale conținutului constitutiv al

infracțiunii prevăzute de art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal.

fost respins, ca nefondat, apelul avocatului în numele inculpatului și admis parțial apelul

procurorului, casată sentința și pronunțată o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit pentru

prima instanță, prin care Roibu Nicolae a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza

art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal la 3 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a conduce

mijloace de transport pe un termen de 1 an.

2

În temeiul art.90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei

cu închisoarea pe un termen de probă de 1 an.

Instanța de apel ținînd cont de prevederile art.414 alin.(1), (2) Cod de procedură

penală, a conchis că prima instanță corect a reținut situația de fapt și vinovăția inculpatului,

dînd faptei săvîrșite o încadrare juridică corespunzătoare materialului probator administrat,

însă din motiv că în dispozitiv greșit a indicat că Roibu Nicolae a comis infracțiunea

prevăzută de art.264 alin.(3) Cod penal, omițînd a indica calificativul lit.a) al normei date,

întru respectarea prevederilor legale a casat sentința și a pronunțat o nouă hotărîre potrivit

modului stabilit pentru prima instanță, constatînd repetat aceiași faptă, precum a fost stabilită

de prima instanță, expusă la pct.2 al prezentei deciziei.

Totodată, instanța de apel, din motiv că participanții la proces probe suplimentare nu

au invocat, dar au solicitat doar cercetarea probelor din prima instanță, a supus verificării în

ședința de judecată probele administrate, care au fost cercetate de prima instanță în

conformitate cu prevederile art.101 Cod de procedură penală, din punct de vedere al

pertinenței, concludenței, utilității și veridicității lor, și anume declarațiile:

- părții vătămate V.Untura, care a declarat că dînsa, văzînd că rutiera staționa și că are

puțini pasageri, s-a apropiat din față și s-a apucat de mîner intenționînd să urce în rutieră, însă

aceasta s-a pornit și dînsa a căzut jos, după care a fost trasportată la spital, la fel, a concretizat

că nu are careva pretenții sau obiecții față de șoferul microbuzului, deoarece acesta a ajutat-o

cu cele necesare;

- martorului O.Stavinsckii, care a explicat că dînsul a văzut rutiera nr.180, precum și

urmările accidentului, dar nu și momentul tamponării părții vătămate, dînsul s-a apropiat de

locul accidentului după ce sosise ambulanța, a văzut partea vătămată pe asfalt, căreia i s-a

aplicat garoul, aceasta era situată lîngă bordură, iar rutiera puțin mai jos;

- martorului A.Costin, care a explicat că se deplasa pe str.Drumul Viilor, au oprit la o

stație așteptînd să se deplaseze rutierea din fața lor, a văzut o persoană care s-a apropiat de

rutieră din partea dreaptă în a doua parte a automobilului, după ce rutiera a pornit de la stație

a observat că persoana a căzut jos, după care șoferul microbuzului, cît și persoanele care se

aflau la stație, i-au acordat ajutor;

- martorului C.Costin, care a lămurit că deplsîndu-se pe str.Drmul Viilor în apopiere de

stație, a oprit în urma unei rutiere, fiindcă drumul avea 2 bezi, iar în fața sa un microbuz a

stopat la stație pentru debarcarea/îmbarcarea călătorilor, după care a pornit deplasarea, însă de

acesta s-a apropiat o doamnă, dar ușa era închisă și aceasta s-a lovit de rutieră, s-a clătinat și

a căzut cu partea laterală jos, de parcă i s-a dus piciorul sub microbuz.

cît și actele cauzei:

- procesele-verbale de cercetare a locului accidentului rutier, fototabelul și schița

acestuia, de reconstituire a faptei și schița acestuia, de examinare medicală și constatarea

faptului de consum alcoolic;

- ceritificatul accidentului rutier din 04.04.2012;

- raportul de expertiză medico-legală nr.1455/D, conform căruia părții vătămate

V.Untura, în urma accidentului i-au fost cauzate vătămări corporale grave;

- raportul de expertiză tehnică-auto nr.1222 din 08.07.2014, prin care s-a constat că

viteza automobilului în momentul producerii accidentului era de 27 km/h, că la momentul

declanșării obstacolului pentru circulație de către pieton, șoferul microbuzului nu avea

posibilitatea tehnică de a evita tamponarea pietonului prin frînare, însă în situația dată din

punct de vedere tehnic conducătorul microbuzului trebuia să acționeze conform cerințelor

pct.45.2 din Regulamentul circulației rutiere.

Aceste probe analizate în ansamblu demonstrează vinovăția lui N.Roibu în săvîrșirea

infracțiunii prevăzute de art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal, și că acțiunile ultimului corect au

fost încadrate în baza acestei norme penale, ca încălcarea regulilor de securitate a circulației

3

de către persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a căuzat din imprudență

vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății.

De asemenea, instanța de apel a respins agrumentul avocatului, precum că prima

instanță nu a ținut cont de concluziile din raportul de expertiză auto-tehnică, prin care s-a

constatat că șoferul microbuzului nu a avut posibilitatea tehnică de a evita tamponarea

pietonului prin frînare în condițiile în care a avut loc accidentul rutier, deoarece din același

raport la care face trimitere apelantul, la fel s-a constatat că în situația dată conducătorul

microbuzului din punct de vedere tehnic trebuia să acționeze conform prevederilor pct.45

alin.(2) din Regulamentul circulației rutiere, care stipulează că în cazul în care în limita

vizibilității apar obstacole care pot fi observate de conducător, el trebuie să reducă viteza sau

chiar să oprească, pentru a nu pune în pericol siguranța traficului.

La fel, instanța de apel a respins versiunea inculpatului, precum că dînsul nu se face

vinovat de comiterea accidentului rutier, de rînd ce probele administrate, cercetate și

verificate din punct de vedere a pertinenței și concludenței, dovedesc cu certitudine săvîrșirea

de către N.Roibu a infracțiunii imputate, iar nerecunoașterea vinovăției de către acesta fiind o

metodă de apărare și evitare a răspunderii penale pentru fapta comisă.

Neîntemeiată a fost considerată de instanțăși versiunea apărării, că probele

administrate nu au fost cercetate obiectiv, complet și sub toate aspectele, iar constatările

instanței sînt succeptibile criticii, deoarece aceste afirmări nu și-au găsit confirmare, fiind

îndreptate exclusiv în vederea formării poziției de apărare, iar probele administrate -

declarțiile părții vătămate, reprezentantului părții vătămate și a martorilor au fost cercetate în

prima instanță, și verificate în apel, care coroborează între ele și în ansamblu demonstrează

săvîrșirea de către inculpatul N.Roibu, cu vinovăție, a infracțiunii pentru care a fost pus sub

învinuire, în modalitatea reținută prin hotărîrea instanței de apel este confirmată, dincolo de

orice îndoială rezonabilă, de probe certe și legal administrate.

Lipsit de temei instanța a considerat și argumentul avocatului, precum că prin

declarațiile martorilor A.Costin și C.Costin, direct se dovedeșete nevinovăția inculpatului,

deoarece acestea vin în contrazicere cu declarațiile părții vătămate și a celorlalți martori, cît și

cu probele materiale administrate în cauză.

La stabilirea categoriei și termenului pedepsei inculpatului instanța a reținut prevederile

art.7, 75 Cod penal, a ținut cont de gravitatea infracțiunii săvîrșite de către N.Roibu, de

persoana acestuia, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării lui, și, apreciind

aceste împrejurări a conchis de a-i fixa pedeapsa sub formă de închisoare, cu aplicarea

dispozițiilor art.90 Cod penal, considerînd-o drept una echitabilă, deoarece inculpatul poate

beneficia de posibilitatea corectării și reeducării în condiții neprivative de libertate și, pe

motivele reținute, a conchis că solicitarea procurorului privind privarea efectivă de libertate a

inculpatului, în condițiile în care infracțiunea este din imprudență, acesta are familie, loc

permanent de trai, loc de serviciu, a recuperat părții vătămate prejudiciul cauzat, ultima

neavînd careva pretenții, este nejustificată, deoarece inculpatului urmează a-i fi dată o șansă

de a se reabilita față de societate pentru fapta comisă.

recurs suplimentar la 15.03.2016 avocatul V.Țaulean în numele inculpatului care, invocînd

temeiurile prevăzute la art.427 alin.(1) pct.6), 8, 12) Cod de procedură penală, solicită casarea

acesteia, cu dispunerea rejudecării cauzei, pe motiv că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra motivelor din cererea de apel, referitor la admisibilitatea sau inadmisibilitatea probelor

administrate și prezentate de apărare, care demonstrează nevinovăția inculpatului de

producerea accidentului rutier; instanța de apel incorect a reținut că inculpatul a încălcat

cerințele pct.80 lit.d) din Regulamentul Circulației Rutiere, deoarece pretinsa încălcare nu se

află în cauzalitate cu urmările survenite, împrejurare ce denotă lipsa acțiunii-inacțiunii penale

și a raportului de cauzalitate dintre fapta incriminată și consecințele infracțiunii, care sînt

4

semne obligatorii ale conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art.264 alin.(3) lit.a)

Cod penal; instanța de apel nu a fost în drept să corecteze eroarea comisă de prima instanță,

fapt ce contravine prevederilor art.248, 249 alin.(2), (3) Cod de procedură penală, fiindcă

erorile materiale din cuprinsul unui act se corectează de însuși instanța de judecată care a

întocmit actul, din oficiu.

raport cu materialele dosarului și motivele invocate, ținînd cont de opinia procurorului expusă

în referință, care a solicitat declararea inadmisibilității recursului ordinar, Colegiul penal

decide inadmisibilitatea recursului ordinar din următoarele considerente.

Cu referire la recursul declarat la 30 decembrie 2015.

Conform art.427 alin.(1) Cod de procedură penală, hotărîrile instanței de apel pot fi

supuse recursului pentru repararea erorilor de drept comise de instanțele de fond și de apel în

cazurile stipulate în acest articol.

Drept temei pentru recurs avocatul în numele inculpatului invocă prevederile art.427

alin.(1) pct.6), 8), 12) Cod de procedură penală, care stipulează că hotărîrile instanței de apel

pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel

în cazul cînd instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, hotărîrea

atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, sau instanța a admis o eroare gravă

de fapt, care a afectat soluția instanței, cînd nu au fost întrunite elementele infracțiunii sau

faptei săvîrșite i s-a dat o încadrare juridică greșită.

Colegiul constată că motivele invocate de recurent nu sînt aplicabile din punct de

vedere al prezenței erori de drept, care ar fi temei de implicare a instanței de recurs în sensul

casării deciziei instanței de apel.

Conform art.414 Cod de procedură penală, instanța de apel, judecînd apelul, verifică

legalitatea și temeinicia hotărîrii atacate pe baza probelor examinate de prima instanță,

conform materialelor din dosar, poate administra, la cererea părților orice probe noi, și poate

da o nouă apreciere probelor din dosar, deoarece judecarea apelului provoacă un control

integral, atît în fapt, cît și în drept, de către jurisdicția de al doilea grad asupra hotărîrii primei

instanțe.

Ținînd seama de aceste prevederi, Colegiul penal constată că instanța de apel a fost în

drept și, de fapt, întemeiat a dispus casarea hotărîrii primei instanțe, iar verificînd minuțios

toate probele administrate a ajuns la concluzia de vinovăție a inculpatului I.Roibu în

comiterea infracțiunii incriminate, motivîndu-și detaliat și clar soluția adoptată, expunîndu-se

argumentat din motivul cărei erori de drept urmează a fi casată soluția primei instanțe, și

anume că aceasta, deși în partea descriptivă a sentinței a reținut că acțiunile inculpatului

urmează corect a fi calificate în baza art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal, în dispozitiv a omis a

indica calificativul lit.a) a normei date.

Prin urmare, instanța de recurs, în primul rînd va respinge argumentul recurentului că

instanța de apel nu a fost în drept din cauza erorii comise de prima instanță de a casa hotărîrea

acesteia, deoarece chestiunile de drept pe care le poate soluționa instanța de apel sînt: dacă

fapta întrunește elementele infracțiunii; dacă infracțiunea a fost corect calificată; dacă

pedeapsa a fost individualizată și aplicată just; dacă normele de drept procesual, penal,

administrativ ori civil au fost corect aplicate, iar în cazul dacă constată încălcări ale

prevederilor legale referitoare la chestiunile menționate, hotărîrea instanței de fond urmează a

fi desființată, cu rejudecarea cauzei, conform prevederilor art.415 alin.(1) pct.2) și art.419

Cod de procedură penală și în cazul dat, termenul „rejudecare” nu desemnează o nouă

desfășurare, de la început, a întregii activități procesuale ce este îndeplinită de prima instanță,

ci doar efectuarea unor acte procesuale care nu au fost legal îndeplinite sau care sînt necesare,

dar nu au fost efectuate de prima instanță.

5

Astfel că, afirmația recurentului, precum că prima instanță urma singură să-și corecteze

eroarea comisă printr-o încheiere, așa cum prevede art.249 Cod de procedură penală, este

nejustificată, deoarece eroarea comisă de prima instanță nu este una materială, dar de

conținut, care nu poate fi îndreptată conform dispozițiilor articolului comentat, dar prin

intermediul căilor de atac. Erorile materiale sînt niște simple greșeli scriptice asupra numelui

sau prenumelui, unor date calendaristice la care se referă actul, asupra unor indicații numerice

și altele, cu excepția erorilor de conținut.

La fel, instanța de recurs reține că unicul și cel mai de bază argument invocat de

recurent în recurs este că fapta inculpatului nu întruneștele elementele infracțiunii, însă sub

aspectul situației de „neîntrunire a elementelor infracțiunii”, se înțeleg acele cazuri cînd s-a

produs condamnarea persoanei, dar acțiunile acesteia nu întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii respective (persoana nu este subiect al acestei infracțiuni, lipsește latura obiectivă

sau subiectivă, sau legătura cauzală dintre acestea).

Colegiul penal reține că instanța de apel, în baza probelor administrate legal de către

organul de urmărire penală, pe care suplimentar și minuțios le-a verificat în ședința de

judecată, precum probele materiale, cărora le-a dat o apreciere justă din punct de vedere al

pertinenței, concludenței, utilității, veridicității și coroborării reciproce, stabilind cu

certitudine toate aspectele de fapt și de drept, corect a concluzionat asupra vinovăției

inculpatului în săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art.264 alin.(3) lit.a) Cod penal, încadrarea

juridică a acțiunilor acestuia fiind justă.

Din conținutul deciziei rezultă că această concluzie s-a tras avînd în vedere declarațiile

părții vătămate V.Untura și reprezentantului său, a martorilor O.Stavinskii, C.Costin,

A.Costin și actele cauzei - procesul-verbal de cercetare la locul faptei cu scheme și tabelul

fotografic, prin care se constată locul accidentului; rapoartele de expertiză medico-legală

nr.1455 „D”, de constatare auto-tehnică nr.1222 din 08.07.2014, probe care sînt detaliat

descrise în textul deciziei de apel, cît și la pct.4 al prezentei decizii.

Astfel, se constată că în cauză s-au stabilit toate elementele componente ale

infracțiunii, inclusiv vinovăția inculpatului, după cum rezultă din decizia instanței de apel,

care s-a pronunțat asupra circumstanțelor de fapt și și-a motivat concluzia prin cumulul de

probe pertinente și concludente, administrate pe parcursul judecării cauzei și ulterior apreciate

în conformitate cu prevederile art.101 Cod de procedură penală, în mod obiectiv.

Prin urmare, argumentele recurentului, precum că inculpatul nu a comis infracțiunea

pentru care a fost recunoscut vinovat, sînt neîntemeiate și contravin materialelor din dosar, iar

nerecunoașterea vinovăției de către acesta nu echivalează cu achitarea lui, de vreme ce există

probe pertinente și concludente care, în ansamblu, din punct de vedere al coroborării lor,

dovedesc cu certitudine vinovăția lui în săvîrșirea infracțiunii imputate.

Totodată, Colegiul penal constată că recurentul critică modul de apreciere a probelor

de către instanța de apel, considerînd-o ca necorespunzătoare circumstanțelor de fapt ale

cauzei, însă aceste argumente nu pot fi reținute, deoarece, conform art.101 alin.(2) Cod de

procedură penală, la faza judecării cauzei instanța de judecată apreciază probele conform

propriei convingeri formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele și în mod

obiectiv, călăuzindu-se de lege. Mai mult, recurentul dă apreciere probelor conform propriei

opinii și le interpretează din punctul său de vedere, pe cînd instanța a verificat probele după

veridicitatea acestora, adică corespunderea datei de fapt examinată cu realitatea pe care o

probează această dată, și în partea descriptivă a deciziei și-a motivat soluția, prin care se

demonstrează vinovăția inculpatului de comiterea accidentului rutier. Astfel că, declarațiile

martorilor A.Costin și C.Costin, prin care în opinia apărării se demonstrează nevinovăția

inculpatului, nu pot fi luate în considerație, de rînd ce prin raportul de expertiză auto-tehnică

s-a constatat că în situația de fapt, din punct de vedere tehnic conducătorul microbuzului

trebuia să acționeze conform cerințelor pct.45.2 din Regulamentul circulației rutiere.

6

Astfel, probele administrate au primit o apreciere la justa lor valoare, concluziile

privind vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii imputate rezultă din circumstanțele de

fapt stabilite în cauză, iar motivele aduse de recurent, precum că instanța nu a dat o apreciere

cuvenită probelor din dosar, țin de starea de fapt a cauzei și nu sînt prevăzute ca temei pentru

recurs în art.427 Cod de procedură penală.

Lipsită de temei este și afirmația recurentului, precum că este incorectă concluzia

instanței de apel, care a reținut că din motivul nerespectării de către N.Roibu a dispozițiile

pct.80 lit.d) din Regulamentul circulației rutiere, s-a produs accidentul rutier sus menționat,

pe cînd, în opinia Colegiului penal, reieșind din împrejurările cauzei, cert se poate conchide

că accidentul rutier constituie o consecință cauzală a încălcării de către inculpat a prevederilor

normei sus menționate, care ca consecință a provocat vătămarea gravă a integrității corporale

a părții vătămate.

Prin urmare, semnele faptei prejudiciabile comise de N.Roibu coincid cu semnele

componenței de infracțiune prevăzute de norma juridico-penală de care a fost recunoscut

vinovat (264 alin.(3) lit.a) Cod penal), ceea ce respinge afirmația recurentului că fapta reținută

în seama inculpatului poartă un caracter nedefinit și incert și acesta ar fi condamnat pentru

careva acțiuni neîncadrate în normele materiale.

Din acest punct de vedere se consideră neîntemeiată și trimiterea făcută de avocat la

art.427 alin.(1) pct.12) Cod de procedură penală, neexistînd o careva eroare de drept,

deoarece instanța de judecată nu a făcut o altă încadrare juridică a faptei comise de către

N.Roibu, decît cea în baza căreia acesta a fost pus sub învinuire - în baza art.264 alin.(3) lit.a)

Cod penal (f.d.61-64, v.1).

De asemenea, Colegiul remarcă că recursul repetă textul apelului declarat de avocat în

numele inculpatului și argumentele expuse de recurent au fost anteriror invocate în apel, iar

instanța de apel pe deplin le-a examinat și, apreciind toate probele în ansamblu, conform

art.414 alin.(3) Cod de procedură penală, s-a pronunțat detaliat asupra tuturor motivelor

invocate de partea apărării în apel, pe care le-a considerat neîntemeiate (f.d.37-52, v.2). Mai

mult, recurentul în recurs nici nu specifică asupra căror anume motive invocate în apel nu s-a

pronunțat instanța.

Neîntemeiate sînt și argumentele apărării, precum că în cauză s-a comis o eroare de

fapt, deoarece prin „eroare de fapt” se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în

cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, cînd în realitate aceasta nu există sau

atunci cînd se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra

existența unei împrejurări, cînd în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea

gravă de fapt presupune deci, reținerea unei împrejurări esențiale fară ca probele administrate

să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o

confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

În acest context, Colegiul penal constată că nu există contradicție evidentă între cele

reținute prin hotărîrea recurată și conținutul probelor administrate, starea de fapt reținută

nefiind consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a

acestora, astfel că decizia nu cuprinde vreun viciu sub aspect de fapt sau de drept material sau

procesual.

Reținînd cele relatate, Colegiul penal constată că și pedeapsa stabilită inculpatului

N.Roibu a fost aplicată cu respectarea prevederilor art.7, 61, 75 Cod penal, în limita

sancțiunii normei penale în baza căreia a fost declarat vinovat, ținîndu-se seama de

criteriile generale de individualizare a pedepsei, de gradul pericolului social al infracțiunii

comise, persoana acestuia și de toate circumstanțele cauzei, care agravează ori atenuează

răspunderea, inclusiv și de circumstanțele invocate de recurent.

7

Cu referire la recursul avocatului V.Țaulean declarat la 15.03.2016.

Colegiul penal constată că, cu excepția căii ordinare de atac- recursul ordinar, legea

procesual penală nu face careva mențiuni referitor la declararea suplimentară a recursului

ordinar și nu stabilește alte termene pentru actele suplimentare, decît cele prevăzute la

art.422 Cod de procedură penală. De aceea, persoanele menționate în dispoziția art.421

Cod de procedură penală, care au declarat în termen recurs ordinar, iar ulterior au depus

recursuri suplimentare, acestea se vor considera ca depuse în termen, dacă ele se

încadrează în termenul de 30 zile de la data pronunțării deciziei instanței de apel.

Potrivit art.230 alin.(2) Cod de procedură penală, în cazul în care pentru exercitarea

unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune

pierderea dreptului procesual și nulitatea actului efectuat peste termen. Termenul de recurs

este un termen procesual legal, durata lui fiind stabilită prin lege. El este absolut și are

caracter imperativ, adică depășirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de

atac.

Momentul de la care începe să decurgă termenul de atac este riguros precizat de

legedata pronunțării deciziei, iar depășirea acestui termen duce la decăderea părților din

dreptul de a folosi calea de atac.

Reținînd făptul că avocatul V.Țaulean a depus recurs suplimentar la data de

15.03.2016, adică după expirarea termenului legal de 30 zile prevăzut de art.422 Cod de

procedură penală, Colegiul penal conchide asupra inadmisibilității acestuia, ca fiind

declarat peste termen.

Potrivit art.432 alin.(2) pct.2), 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs va

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este vădit

neîntemeiat sau declarat peste termen.

În acest context, Colegiul penal conchide asupra inadmisibilității recursului ordinar

declarat la 30.12.2015 de avocatul V.Țaulean în numele inculpatului N.Roibu, ca fiind

vădit neîntemeiat, iar cel declarat suplimentar la 15.03.2016, ca fiind depus peste termen.

penală, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul Țaulean Vitalie în numele

inculpatului Roibu Nicolae, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău

din 02 noiembrie 2015 în cauza penală în privința lui Roibu Nicolae, ca fiind vădit

neîntemeiat și a recursului suplimentar declarat la 15 martie 2016, ca fiind declarat peste

termen.

Decizia este irevocabilă, publicată integral la 13 aprilie 2016.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Elena Covalenco

Iurie Diaconu

8