B. c. FRANCE

Publicat la 15 mai 2023 SECȚIUNEA CINCICE A SECȚIUNEA C: Cererea nr. 40038/22 împotriva Franței, introdusă la 12 august 2022, comunicată la 27 martie 2023 CU PRIVIRE LA LUXEMBURG Cererea se referă la presupusa încălcare a principiului ne bis in idem , ca urmare a urmăririi penale împotriva reclamantului și a condamnării acestuia, în pofida unei decizii anterioare a Comisiei pentru sancțiuni a Autorității pentru valori mobiliare și piețe (AMF) referitoare la aceleași fapte și confirmate de Curtea de Apel din Paris. Reclamantul a fost, în același timp, unul dintre directorii generali delegați și membru al consiliului de administrație al societății A., cotată pe prima piață a întreprinderii Euronext din Paris, care avea mai multe filiale.

La 11 septembrie 2002, un alt director general delegat, dl F., a depus o plângere la directorul general al Comisiei pentru operațiunile de bursă (COB, devenită Autoritatea pentru piețele financiare, AMF), pentru difuzarea de informații false având ca scop manipularea cursurilor.

În același timp, notele de la serviciile interne la COB au menționat, de asemenea, deficiențe și au solicitat deschiderea unei anchete asupra societății A. La 30 septembrie 2002, directorul general al COB a inițiat o anchetă privind informațiile financiare și piața titlului acestei societăți începând cu 31 decembrie 2001. La 29 martie 2007, Comisia pentru sancțiuni în temeiul mai multor dispoziții a pronunțat o sancțiune în valoare de un milion de euro (EUR) împotriva reclamantului, mai ales că, pe de o parte, ar trebui să știe că cifra de afaceri la 31 decembrie 2001 și 30 iunie 2002 fusese majorat în mod artificial ca urmare a înregistrării facturilor fictive și a diferitelor înregistrări contabile ilegale, luând în considerare faptul că a recunoscut că a participat personal la acest proces și, pe de altă parte, a cunoașterii informațiilor publice referitoare la ratele de activitate ale consultanților, la rata de creștere a cifrei de afaceri și a rezultatului, la cesiunile de creanțe profesionale și la suplimentele de preț referitoare la răscumpărarea societăților comerciale, încălcând articolele L. 621-14 și L. 621-15 din Codul monetar și financiar, precum și din art. 632-1 din Regulamentul general al l În paralel, la 4 decembrie 2002 și, respectiv, la 30 ianuarie 2003, au fost deschise o anchetă preliminară, ca urmare a descoperirilor experților contabili ai societății A.,

în ceea ce privește existența unor anomalii constatate în cadrul revizuirii contabile. La 29 noiembrie 2011, instanța judecătorească a dispus trimiterea reclamantului, a societății A. și a mai multor lideri ai acestuia în fața Tribunalului Penal.

Reclamantul a fost trimis înapoi de la șefii : complicitate la difuzarea de informații false sau înșelătoare cu privire la perspectivele și situația societății A. și mai multe dintre filialele sale, prin îmbunătățirea cifrei lor de afaceri și ascunderea situației lor financiare reale; fals și utilizarea de falsuri, prin crearea de facturi false și documente justificative false ; și, în cele din urmă, prezentarea de conturi infidele pentru exercițiile financiare închise la 31 decembrie 2001. Prin hotărârea din 30 martie 2017, tribunalul corecțional din Paris, după ce a amintit, printre altele, desfășurarea anchetei penale desfășurate de Brigada financiară a poliției judiciare și a informațiilor judiciare, a luat în considerare faptul că, având în vedere caracterul inseparabil al acțiunilor reproșate în fața sa și cele care au condus deja la o sancțiune de natură penală de către AMF la 29 martie 2017, În martie 2007, Consiliul a constatat că obligația privind acțiunea publică pentru toate faptele reproșate reclamantului, prin aplicarea art. 465-3-6 din Codul Monetar și Finanțial.

La 7 aprilie 2007, ministerul public și părțile civile au intervenit în apelul la această hotărâre. Prin hotărârea din 10 martie 2020, instanța de apel din Paris a hotărât în special că principiul ne bis in idem nu a fost aplicabilă și că prescrierea acțiunii publice a mijloacelor de difuzare a informațiilor înșelătoare nu a avut niciun efect asupra infracțiunilor de prezentare a conturilor incorecte și a celor false. Ea a declarat că reclamantul este vinovat, pentru mai multe societăți din grup, de prezentarea unor conturi incorecte, în calitate de autor sau complice în funcție de societățile în cauză, și de complicitate la falsuri și la utilizarea falsurilor, condamnându-l la o pedeapsă de doi ani de închisoare.

La 13 aprilie 2022, Curtea de Casație a clasat parțial hotărârea instanței de recurs cu privire la dispozițiile referitoare la acțiunea civilă. În schimb, aceasta a eliminat motivul reclamantului întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem În ceea ce privește cazul și constatările Curții potrivit cărora urmărirea penală a șefului de prezentare a conturilor anuale incorecte, precum și a celor de falsificare și utilizare, s-au bazat pe fapte diferite, în esență, de cele care au fost sancționate de către l.A.F. Reclamantul a invocat încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. (7) În timp ce susține că rezerva emisă de Franța la ratificarea acestui protocol este restantă, el susține că a suferit două condamnări de natură penală pentru fapte identice, și anume de către L.A.F.

în decizia sa din 29 martie 2007, apoi de către instanța de apel de la Paris în hotărârea sa din 10 martie 2020 confirmată de Curtea de Casație. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența Curții (a se vedea, printre altele, Belilos c. Elveția, 29 aprilie 1988, §§ 50-60, seria A n 132, și Grande Stevens și alții c. Italia, n 18640/10, §§ 204-211, 4 martie 2014), rezerva formulată de Franța în temeiul articolului 4 din Protocolul nr 7 îndeplinește cerințele articolului 57 § 2 din Convenția nr. În caz contrar, și având în vedere jurisprudența Curții (Marele Stevens și alții c. Italia, citată anterior, A și B c. Norvegia [GC], nr. 24130/11 și 29758/11, 15 noiembrie 2016 și Nodet c. Franța, nr. 47342/14, 6 iunie 2019), reclamantul a fost, în detrimentul articolului 4

Publié le 15 mai 2023

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 40038/22 B. contre la France introduite le 12 août 2022 communiquée le 27 mars 2023

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne la violation alléguée du principe ne bis in idem , en raison des poursuites pénales diligentées à l’encontre du requérant et la condamnation de celui-ci, malgré une décision antérieure de la commission des sanctions de l’Autorité des marchés financiers (AMF) portant sur les mêmes faits et confirmée par la cour d’appel de Paris. Le requérant était à la fois l’un des directeurs généraux délégués et membre du conseil d’administration de la société A., cotée sur le premier marché d’Euronext à Paris, qui avait plusieurs filiales. Le 11 septembre 2002, un autre directeur général délégué, M.F., déposa plainte auprès du directeur général de la Commission des opérations de bourse (COB, devenue l’Autorité des Marchés Financiers, AMF), pour diffusion de fausses informations ayant pour objectif une manipulation des cours.

En parallèle, des notes émanant de services internes à la COB avaient également évoqué des carences et demandé l’ouverture d’une enquête sur la société A. Le 30 septembre 2002, le directeur général de la COB ouvrit une enquête sur l’information financière et le marché du titre de cette société à compter du 31 décembre 2001. Le 29 mars 2007, la commission des sanctions de l’AMF prononça une sanction d’un million d’euros (EUR) à l’encontre du requérant, estimant qu’il devait, d’une part, savoir que le chiffre d’affaires aux 31 décembre 2001 et 30 juin 2002 avait été artificiellement majoré du fait de l’enregistrement de factures fictives et de divers enregistrements comptables irréguliers, étant noté qu’il avait reconnu avoir personnellement participé à ce processus et, d’autre part, connaître l’inexactitude de l’information communiquée au public relative aux taux d’activité des consultants, au taux de croissance du chiffre d’affaires et du résultat, aux cessions de créances professionnelles et aux compléments de prix relatifs à des rachats de sociétés, en violation des articles L. 621-14 et L. 621-15 du code monétaire et financier, et de l’article 632-1 du Règlement général de l’AMF.

Par un arrêt du 27 mai 2008, la cour d’appel de Paris débouta le requérant de son appel. Le 23 juin 2009, la Cour de cassation rejeta son pourvoi. En parallèle, une enquête préliminaire, puis une information judiciaire furent ouvertes, respectivement les 4 décembre 2002 et 30 janvier 2003, à la suite de révélations des experts-comptables de la société A., quant à l’existence d’anomalies constatées lors de leur revue comptable. Le 29 novembre 2011, le juge d’instruction ordonna le renvoi du requérant, de la société A. et de plusieurs autres de ses dirigeants devant le tribunal correctionnel.

Le requérant fut renvoyé des chefs de : complicité de diffusion d’informations fausses ou trompeuses sur les perspectives et la situation de la société A. et plusieurs de ses filiales, par l’amélioration de leur chiffre d’affaires et la dissimulation de leur réelle situation financière ; faux et usage de faux, par la création de fausses factures et de fausses pièces justificatives ; et, enfin, présentation de comptes infidèles pour les exercices clos au 31 décembre 2001. Par un jugement du 30 mars 2017, le tribunal correctionnel de Paris, après avoir notamment rappelé le déroulement de l’enquête pénale diligentée par la brigade financière de la police judiciaire et l’information judiciaire, considéra qu’en raison du caractère indissociable des actions reprochées devant lui et de celles ayant déjà donné lieu à une sanction de nature pénale par l’AMF le 29 mars 2007, il devait constater la prescription de l’action publique pour l’ensemble des faits reprochés au requérant, par application de l’article L. 465-3-6 du code monétaire et financier.

Le 7 avril 2007, le ministère public et les parties civiles interjetèrent appel de ce jugement. Par un arrêt du 10 mars 2020, la cour d’appel de Paris jugea notamment que le principe ne bis in idem n’était pas applicable et que la prescription de l’action publique des délits de diffusion d’informations trompeuses était sans effet sur les infractions de présentation de comptes inexacts et de faux. Elle déclara le requérant coupable, pour plusieurs sociétés du groupe, de présentation de comptes inexacts, en qualité d’auteur ou de complice selon les sociétés concernées, et de complicité de faux et usage de faux, le condamnant à une peine de deux ans d’emprisonnement. Elle le relaxa pour le surplus.

Le requérant se pourvut en cassation. Le 13 avril 2022, la Cour de cassation cassa partiellement l’arrêt de la cour d’appel, sur les dispositions relatives à l’action civile. En revanche, elle écarta le moyen du requérant tiré de la violation du principe ne bis in idem , estimant qu’il résultait du dossier et des constatations de la cour d’appel que les poursuites pénales du chef de présentation de comptes annuels inexacts, ainsi que celles de faux et usage, se fondaient sur des faits différents en substance de ceux qui avaient été sanctionnés par l’AMF. Le requérant invoque la violation de l’article 4 du Protocole n o 7. Tout en soutenant l’invalidité de la réserve émise par la France lors de la ratification de ce protocole, il allègue avoir subi deux condamnations de nature pénale pour des faits identiques, à savoir par l’AMF dans sa décision du 29 mars 2007, puis par la cour d’appel de Paris dans son arrêt du 10 mars 2020 confirmé par la Cour de cassation.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. À la lumière des principes dégagés par la jurisprudence de la Cour (voir, notamment, Belilos c. Suisse , 29 avril 1988, §§ 50-60, série A n o 132, et Grande Stevens et autres c. Italie , n o 18640/10, §§ 204-211, 4 mars 2014), la réserve formulée par la France au titre de l’article 4 du Protocole n o 7 satisfait-elle aux exigences de l’article 57 § 2 de la Convention ? 2. À défaut, et compte tenu de la jurisprudence de la Cour ( Grande Stevens et autres c. Italie , précité, A et B c. Norvège [GC], n os 24130/11 et 29758/11, 15 novembre 2016, et Nodet c. France , n o 47342/14, 6 juin 2019), le requérant a-t-il été, au mépris de l’article 4 § 1 du Protocole n o 7, condamné deux fois pour des faits identiques ou qui sont en substance les mêmes ?