SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 57098/15 Jean-Bernard LAFONTA împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 24 septembrie 2019 într-un comitet compus din Mārti După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Jean-Bernard Lafonta, este un resortisant francez născut în 1961 și rezident la Paris. El a fost reprezentat în fața Curții de către Mennesson, avocat care exercită la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Din mai 2005 până în martie 2009, reclamantul a condus societatea de investiții W., societate cotată la bursa de valori din Paris, în calitate de președinte al consiliului de conducere. În iulie 2005, W. a încheiat cu banca H. un contract Total Return Swaps TRS A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2002:291, punctul 41. După ce a refuzat să vadă societatea W. devenind un acționar stabil, W. a decis să semneze noi contracte TRS. În perioada decembrie 2006 - iunie 2007, acestea din urmă au urmărit să constituie o expunere economică la societatea S.-G., care putea reprezenta până la peste 20% din capitalul acesteia. Semnat cu patru bănci, prin intermediul a patru societăți luxemburgheze pe care le deținea, a TRS în valoare de câteva miliarde de euro. Două contracte semnate cu banca D. se referă la un TRS calificat ca Cu o dimensiune inițială de un miliard și jumătate de euro înainte de a ajunge la două miliarde și jumătate. În același timp, W. obține credite bancare de cinci bănci, în valoare de peste cinci miliarde de euro, în special în valoare de un miliard și jumătate de euro cu banca D. Ulterior, societatea W. a decis să-și schimbe poziția asupra societății S.-G. și, ca urmare a unei scăderi a piețelor bursiere, care a dus la o pierdere latentă de trei sute optsprezece milioane de euro, a decis să cumpere mai mult de șaizeci și șase de milioane de acțiuni, adică 17,6% din capitalul societății S.-G. pentru aproximativ patru miliarde și jumătate de euro. La 26 septembrie 2007, societatea W. a declarat către Autoritatea pentru valori mobiliare și piețe (denumită în continuare "AMF") creșterea pragului de 5 % din capitalul S.-G. La 24 octombrie 2007, aceasta a declarat depășirea pragului de 10 % din capitalul și drepturile de vot, în timp ce, în același timp, nu a vizat preluarea controlului asupra S.-G. în noiembrie 2007, a declarat că a depășit pragul de 15% din capitalul și drepturile de vot și apoi, în martie și aprilie 2008, depășirea pragului de 20% din capitalul și drepturile de vot. În urma acestor declarații ale W. privind depășirea pragurilor de 5, 10 și 15 %, Secretarul General al AMF a dispus la 5 În februarie 2008, la 4 iunie 2009, Colegiul a examinat un raport întocmit de către Hotărârea pentru Investigații și Supravegherea Piețelor din cadrul acesteia cu privire la condițiile de creștere a capitalului său începând cu 1 ianuarie 2006. La 10 iulie 2009, președintele lanului AMF, acționând în numele Colegiului, notatifia de obiecții împotriva societății W. și a reclamantului în calitatea sa de conducător, în temeiul articolelor 223-2 și 223-6 din Regulamentul general al AMF, și anume: pe de o parte, să nu fi adus la cunoștința publicului principalele caracteristici ale operațiunii financiare pregătite de W. pentru a-i permite să dobândească o participare semnificativă la capitalul societății S.-G., cel mai devreme la data încheierii primelor contracte de TRS cu banca D. și cel târziu la data încheierii tuturor TRS cu diferitele instituții bancare, în iunie 2007 ; pe de altă parte, nu a adus la cunoștința publicului informații privilegiate care au implicat punerea în aplicare a acestei operațiuni, în orice caz, înainte de a fi supus obligației de declarare a depășirii pragului de 5 %. Banca D. este, de asemenea, notificată cu privire la obiecțiile privind participarea sa la această operațiune. La 14 septembrie 2009, președintele Comisiei pentru sancțiuni în cadrul L.A.F., informat cu privire la notificarea acestor obiecții, a numit un raportor. Societatea W., reclamantul și banca D. pot, asistate de avocații lor, să obțină comunicarea documentelor lipsă, să prezinte observații ca răspuns la o prelungire a termenului și să fie ascultate de raportor. Acesta din urmă și-a prezentat raportul la 10 octombrie 2010. Vineri, 26 noiembrie 2010, A.D., director juridic al societății la momentul respectiv, s-a prezentat din proprie inițiativă în incintele I.A.F., împreună cu avocatul său, pentru a face declarații spontane. După ce directorul pentru investigații și supravegherea pieței și unul dintre anchetatorii săi și-a dat acordul, cuvintele sale au fost consemnate într-un proces-verbal, care a fost imediat transmis președintelui Comisiei pentru sancțiuni și care, începând cu prima zi lucrătoare următoare, a efectuat o transmitere electronică a procesului-verbal către consiliile părților, luni, 29 noiembrie 2010. Acestea din urmă nu au prezentat nicio cerere de trimitere a cauzei, chiar dacă ședința în fața Comisiei pentru sancțiuni era deja programată zece zile mai târziu. La 9 decembrie 2010, ședința s-a desfășurat în fața Comisiei pentru sancțiuni a UE. În cursul ședinței, reprezentantul Colegiului de laatif și-a prezentat observațiile, al căror text a fost atât predat părților, cât și citit, în ceea ce privește obiecțiunile notificate părților și numai pe baza elementelor menționate în dosar, care conțineau în special procesul-verbal al declarației de la A.D. După ce au fost citite integral aceste observații, persoanele în cauză, inclusiv reclamantul, și consiliile acestora, au solicitat și au solicitat o suspendare a ședinței, pentru a se retrage într-o sală rezervată pentru a discuta acest lucru fără limită de timp. Prin decizia din 13 decembrie 2010, Comisia pentru sancțiuni a AMF, după ce a respins declarațiile Având în vedere caracterul lor neconcludent, se consideră că societatea W. și reclamantul au săvârșit încălcări ale articolelor 223-2 și 223-6 din Regulamentul general al societății. Comisia a considerat că nu au respectat obligația de a aduce la cunoștința publicului operațiunea financiară care ar fi putut avea o influență semnificativă asupra cursului titlului societății S.-G., deoarece această operațiune a constituit o eludare neloială a cerințelor menite să garanteze informarea financiară indispensabilă bunei funcționări a pieței și dezvăluind o fraudă a legii. Din aceleași motive, acestora li s-a reproșat, de asemenea, că nu a adus în atenția publicului o informație privilegiată, care, în speță, constă în tranzacție financiară în litigiu care permitea, în cele din urmă, să obțină o participare substanțială la capitalul societății S.-G. Luând în considerare în mod explicit importanța de a pune în aplicare normele și principiile de raportare financiară în speță, aceasta a condamnat societatea W. și reclamantul la o sancțiune pecuniară, pentru fiecare, de un milion și jumătate de euro, fie la maximul prevăzut de lege. Banca D. a fost exclusă din discuție. Reclamantul și societatea W. au aplicat o acțiune pentru a contesta această decizie. Prin hotărârea din 31 mai 2012, tribunalul de apel al Parisului a dat primul act de desistență societății W. care, deși a considerat că a fost sancționată în mod eronat, a dorit să își înceteze definitiv partea sa dintr-un litigiu care a apărut în prezent într-o epocă anterioară a istoriei sale. În ceea ce privește reclamantul, Tribunalul de Primă Instanță, în cadrul unei hotărâri motivate pe termen lung, a înlăturat argumentele întemeiate pe existența unei proceduri și a confirmat decizia. la momentul faptei, Comisia a considerat că acesta a luat inițiativa de a se prezenta vineri, 26 noiembrie 2010, împreună cu avocatul său, în spațiile de la ÕAMF, pentru a face declarații spontane. Comisia a precizat că nici un text nu se referea la directorul de anchete, chiar dacă ar fi fost închis, să adune cuvintele sale într-un proces-verbal, înainte de a-l transmite imediat președintelui Comisiei pentru sancțiuni. Curtea de apel a informat părțile că, începând cu 29 noiembrie 2010, acesta din urmă dispunea de o transmitere electronică a acestui proces-verbal către consiliile părților, care, prin urmare, ar fi putut să ia cunoștință de acest lucru, să analizeze și să pregătească apărarea acestora, notând în același timp faptul că:: nicio cerere de trimitere la o ședință ulterioară a comisiei nu a fost prezentată de consiliile părților, în special de cele ale reclamantului. În cele din urmă, aceasta a subliniat faptul că, în plus, Comisia pentru sancțiuni a respins în cele din urmă declarațiile d'A.D., din lipsă de dovezi. În ceea ce privește argumentul reclamantului întemeiat pe o încălcare a articolului 7 din convenție, Comisia a considerat că, pe baza principiului legalității actelor cu putere de lege și a pedepselor, reclamantul critica, în realitate, analiza faptelor și interpretarea textelor aplicabile de comisia de sancțiuni a IATF. Reclamantul a formulat un recurs în casare, ridicând patru motive, în special prin invocarea încălcării articolelor 6 și 7 din convenție, precum și prin luarea în considerare a posibilității de a reține existența unei informații privilegiate La 26 noiembrie 2013, Curtea de Casație a decis să suspende hotărârea cu privire la recursul recurentului, ținând seama de unul dintre motivele invocate de solicitant și de dezacordul dintre părți cu privire la noțiunea de informare privilegiată prevăzută la art. 621-1 din Regulamentul general al l la Curtea a Uniunii Europene (CJUE), referitoare la interpretarea punctului 1 din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind operațiunile de confidențiere și manipulările pieței (abuzul de piață) și a articolului 1 din Directiva 2003/124/CE a Comisiei din 22 decembrie 2003, de stabilire a normelor de punere în aplicare a Directivei 2003/6 în ceea ce privește definirea și publicarea informațiilor privilegiate și definirea manipulării pieței. Prin Hotărârea din 11 martie 2015 (C-628/13), CJUE și-a exprimat punctul 1 din art. 1 din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 iunie 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului ianuarie 2003, privind operațiunile de confidențialitate și manipulările pieței (abuzul de piață) și art. 1 alineatul (1) din Directiva 2003/124/CE a Comisiei din 22 În decembrie 2003, de stabilire a normelor de aplicare a Directivei 2003/6 în ceea ce privește definirea și publicarea informațiilor privilegiate și definirea manipulării pieței, trebuie interpretate în sensul că nu trebuie să fie interpretate, astfel încât informațiile să poată fi considerate ca fiind informații cu caracter precis în sensul acestor dispoziții, astfel încât să se poată deduce, cu o probabilitate suficientă, că influența lor potențială asupra prețurilor instrumentelor financiare în cauză să fie făcută publice într-un anumit sens, odată ce acestea vor fi făcute publice. La 27 mai 2015, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. În ceea ce privește litigiul legat de audierea din A.D., Comisia a confirmat, printre altele, că nu există niciun text sau principiu care să ateste că, chiar dacă ancheta și ancheta erau închise, să se colecteze, într-un proces-verbal de audiere voluntară, declarațiile directorului juridic al societății W., care luase inițiativa de a se prezenta la sediul AMF, manifestând dorința de a face în mod spontan declarații în legătură cu dosarul W. și pe reclamant. Reflectând diferitele elemente de procedură enumerate de instanța de apel a Parisului în hotărârea sa, ea a considerat că aceasta a putut deduce că mai puțin de o încălcare a cerințelor prevăzute în art. 6 din Convenția de la Paris a fost comisă. Comisia a respins, de asemenea, motivele întemeiate în special pe art. 7 din convenție, în special faptul că faptele reproșate și sancțiunile impuse erau prevăzute de lege, că dispozițiile relevante din Regulamentul general al l mai sus, articolele 223-2 și 223-6 erau în vigoare înainte de faptele incriminate și că aplicarea lor în speță era în mod rezonabil previzibilă. În cele din urmă, în ceea ce privește noțiunea de informare privilegiată, Curtea de Casație a făcut trimitere în special la hotărârea CJUE din 11 martie 2005 pentru a arăta că motivul reclamantului susținea o teză contrară și că aceasta trebuia respinsă. I. Orice emitent trebuie să aducă la cunoștința publicului, cât mai curând posibil, orice informație privilegiată definită în art. 621-1 și care o privește direct. II. Emitentul poate, pe propria răspundere, să amâne publicarea unei informații privilegiate pentru a nu aduce atingere intereselor sale legitime, cu condiția ca această omisiune să nu pună în pericol publicul în eroare și ca emitentul să fie în măsură să asigure confidențialitatea informațiilor menționate, controlând accesul la aceasta (...) Art. 223-6 Orice persoană care pregătește, în numele său, o tranzacție financiară care ar putea avea un impact semnificativ asupra cursului unui instrument financiar sau asupra situației și drepturilor deținătorilor acestui instrument financiar trebuie să aducă la cunoștința publicului, cât mai curând posibil, caracteristicile acestei operațiuni. În cazul în care confidențialitatea este necesară momentan pentru realizarea operațiunii și dacă este în măsură să mențină această confidențialitate, persoana menționată la primul paragraf își poate asuma responsabilitatea în ceea ce privește publicarea. În conformitate cu art. 221-1 din Regulamentul general al l director al emitentului, al entității sau al persoanei juridice în cauză art. 621-1 O informație privilegiată este o informație precisă care nu a fost făcută publică, care privește, direct sau indirect, unul sau mai mulți emitenți de instrumente financiare (...) și care, dacă ar fi făcută publică, ar putea avea o influență semnificativă asupra cursului instrumentelor financiare în cauză (...). O informație este considerată precisă dacă menționează un set de circumstanțe sau de evenimente care sunt produse sau care sunt susceptibile să apară și dacă este posibil să se ajungă la o concluzie cu privire la efectul posibil al acestor circumstanțe sau al acestui eveniment asupra prețurilor instrumentelor financiare în cauză sau ale instrumentelor financiare care le sunt legate. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului contradictoriu și a dreptului său de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, denunțând faptul că nu au învățat decât într-un stadiu avansat al procedurii pe care directorul juridic al W. a fost audiată de către agenți ai AIMF, în opinia sa în mod neregulamentar, precum și transmiterea procesului-verbal de audiere către colegiul AMF și utilizarea acestuia pentru a solicita sancțiunea. De asemenea, acesta invocă o încălcare a articolului 7 din Convenție, din cauza interpretării și aplicării normelor pe baza cărora a fost sancționat, și anume articolele 223-2 și 223-6 din Regulamentul general al AMF, Reclamantul invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, Curtea are ca sarcină numai îndeplinirea angajamentelor care decurg din aceasta din partea părților contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Acest lucru este deosebit de adevărat în ceea ce privește interpretarea de către instanțele procedurale (a se vedea în special Schenk c. Elveția. , 12 iulie 1988, §§ 45-46, seria A n 140, Gerard c. Franța (dec.), n 17694/12, 6 martie 2018, și Gohe și altele c. Franța (dec.), n 65883/14, 21434/15, 48044/15 și 51477/15, 3 iulie 2018). De asemenea, Comisia reamintește că, în ceea ce privește întreaga procedură (a se vedea, printre multe altele, Imbrioscia Elveția, 24 noiembrie 1993, § 38, seria A n 275, Peliculă și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 46, CEDH 1999-II, și Marguš c. Croația [GC], n 4455/10, § 90, 27 mai 2014). În speță, Curtea arată că, într-o hotărâre motivată pe termen lung, tribunalul de apel de la Paris a constatat că.A.D., director juridic al societății W. la momentul faptei, el însuși a luat inițiativa de a se prezenta, însoțită de avocatul său, în spațiile de la mail-AMF, pentru a face declarații spontane și că: nici un text nu a fost adresat directorului investigațiilor, chiar dacă se închidea, de a-și aduna cuvintele într-un proces-verbal, înainte de a-l transmite imediat președintelui Comisiei pentru sancțiuni. Curtea de Casație a confirmat această analiză a instanței de apel și ia act apoi de faptul că procesul-verbal a fost întocmit imediat, într-o vineri, apoi transmis președintelui Comisiei pentru sancțiuni care, începând cu luna următoare, l-a pus la dispoziția Consiliului părților. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul și avocații săi au putut lua cunoștință de acest lucru, la analiza și pregătirea apărării lor, fiind în discuție faptul că nu au formulat nicio cerere de trimitere a ședinței comisiei programate zece zile mai târziu. În plus, reclamantul, asistat de avocații săi, a putut să-și prezinte toate argumentele, în cadrul unei dezbateri contradictorii în fața Comisiei pentru sancțiuni din cadrul L.A.F., în cursul căreia a obținut, printre altele, o suspendare a ședinței pentru a se retrage împreună cu avocații săi, fără limită de timp, pentru a discuta concluziile reprezentantului Colegiului L.A.F., apoi în fața instanței de apel din Paris, precum și în fața Curții de Casație în cadrul recursului său. În cele din urmă, aceasta subliniază faptul că Comisia pentru sancțiuni a respins în mod expres declarațiile de la A.D. pentru că nu au fost puse la îndoială. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 § (a) și 4 din convenție. Reclamantul denunță, de asemenea, încălcarea articolului 7 din convenție, care este redactat după cum urmează: Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, a fost incriminată în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Curtea amintește de faptul că art. 7 alineatul (1) din Convenție se aplică procedurii de sancțiune disciplinară urmată în faa AMF ( X și Yc. Franța, nr. 48158/11, § 49, 1 septembrie 2016). În speță, Comisia constată că urmărirea penală a faptelor reproșate reclamantului s-a bazat pe dispozițiile articolelor 223-2 și 223-6 din Regulamentul general al AMF, care erau în vigoare înainte de faptele incriminate. În plus, legea aplicabilă a fost suficient de previzibilă pentru a permite reclamantului, dacă este cazul, prin consiliere în cunoștință de cauză, să știe că răspunderea sa profesională putea fi angajată. Pe de altă parte, Comisia reamintește că caracterul inedit, în special în ceea ce privește jurisprudența, al unei probleme juridice nu constituie în sine o încălcare a cerințelor de accesibilitate și previzibilitate ale legii, întrucât, la fel ca în speță, soluția reținută făcea parte din interpretările posibile și în mod rezonabil previzibile (X și Y, citată anterior, punctul 61). În cele din urmă, Comisia subliniază că, confruntată cu dezacordul dintre părți și cu contestațiile reclamantului cu privire la interpretarea noțiunii de informare privilegiată prevăzută la art. 621-1 din Regulamentul general al mai sus, text care a transpus directivele europene, Curtea de Casație a transmis o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare CJUE, care, în hotărârea sa din 11 martie 2015 (C-628/13), a statuat în sensul contrar tezei reclamantului și a întărit poziția din partea la.AMF și a Tribunalului din Paris. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 17 octombrie 2019. Milano Blaško Mārti
Requête n
o
57098/15
Jean-Bernard LAFONTA
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 24 septembre 2019 en un comité composé de
:
Mārtiņš Mits,
président,
André Potocki,
Lәtif Hüseynov,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 novembre 2015,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jean-Bernard Lafonta, est un ressortissant français né en 1961 et résidant à Paris. Il a été représenté devant la Cour par M
e
N.
Mennesson, avocat exerçant à Paris.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Des mois de mai 2005 à mars 2009, le requérant dirigea la société d’investissement W., société cotée à la bourse de Paris, en qualité de président du conseil de directoire.
En juillet 2005, W. conclut avec la banque H. un contrat
Total Return Swaps
(«
TRS
») lui conférant une exposition économique à l’évolution des actions de la société S.-G. pour 750 millions, représentant 3 à 4 % du capital de cette dernière. Ce TRS permettait à W., sans être propriétaire d’actions de S.-G., de réaliser une plus-value en cas de hausse de leurs cours en bourse.
Ce TRS fut par la suite dénoué et W. fit l’acquisition d’actions de S.-G. en 2006. Après avoir essuyé un refus des dirigeants de S.-G. de voir la société W. devenir un actionnaire stable, W. décida de signer de nouveaux contrats TRS. Ces derniers visaient à constituer une exposition économique à la société S.-G., pouvant représenter jusqu’à plus de 20 % du capital de celle-ci. Entre décembre 2006 et juin 2007, la société W. signa avec quatre banques, par l’intermédiaire de quatre sociétés luxembourgeoises qu’elle contrôlait, des TRS portant sur plusieurs milliards d’euros. Deux contrats signés avec la banque D. portaient sur un TRS qualifié de «
petit
» et évalué à six cent deux millions d’euros et sur un «
grand
», d’une taille initiale d’un milliard et demi d’euros avant d’être portée à deux milliards et demi. Parallèlement, W. obtint des crédits bancaires de cinq banques, pour un montant de plus de cinq milliards d’euros, notamment à hauteur d’un milliard et demi d’euros avec la banque D.
Par la suite, la société W. décida de faire évoluer sa position sur la société S.-G. et, à la suite d’une chute des marchés boursiers qui occasionna une perte latente de trois cent dix-huit millions d’euros, elle décida d’acheter plus de soixante-six millions d’actions, soit 17,6 % du capital de la société S.-G. pour environ quatre milliards et demi d’euros.
Le 26 septembre 2007, la société W. déclara à l’Autorité des marchés financiers («
AMF
») le franchissement à la hausse, le 24 septembre 2007, du seuil de 5 % du capital de S.-G. Le 24 octobre 2007, elle déclara le franchissement du seuil de 10 % du capital et des droits de vote, tout en précisant qu’elle n’envisageait pas de prendre le contrôle de S.-G. et qu’elle n’agissait pas de concert avec un tiers. En novembre 2007, elle déclara avoir franchi le seuil de 15 % du capital et des droits de vote puis, en mars et avril 2008, le franchissement du seuil de 20 % du capital et des droits de vote.
A la suite de ces déclarations de W. concernant le franchissement des seuils de 5, 10 et 15 %, le secrétaire général de l’AMF ordonna, le 5
février 2008, une enquête sur les conditions de sa montée en capital à compter du 1
er
janvier 2006. Le rapport établi par la direction des enquêtes et de la surveillance des marchés de l’AMF fut examiné par le Collège de celle-ci le 4 juin 2009.
Le 10 juillet 2009, le président de l’AMF, agissant pour le Collège, notifia des griefs à l’encontre de la société W. et du requérant en sa qualité de dirigeant, sur le fondement des articles 223-2 et 223-6 du règlement général de l’AMF, à savoir
: d’une part, ne pas avoir porté à la connaissance du public les principales caractéristiques de l’opération financière préparée par W. pour lui permettre d’acquérir une participation significative dans le capital de la société S.-G., et ce au plus tôt à la date de la conclusion de premiers contrats de TRS avec la banque D. et au plus tard à la date de conclusion de l’ensemble des TRS avec les différents établissements bancaires, en juin 2007
; d’autre part, ne pas avoir porté à la connaissance du public l’information privilégiée ayant consisté en la mise en place de cette opération, en tout état de cause avant d’être soumis à l’obligation de déclaration de franchissement du seuil de 5 %. La Banque D. se vit également notifier des griefs pour sa participation dans cette opération.
Le 14 septembre 2009, le président de la commission des sanctions de l’AMF, informé de la notification de ces griefs, nomma un rapporteur. La société W., le requérant et la banque D. purent, assistés de leurs avocats, obtenir la communication de pièces manquantes, produire des observations en réponse avec une prorogation de délai et être entendus par le rapporteur. Ce dernier rendit son rapport le 10 octobre 2010.
Le vendredi 26 novembre 2010, A.D., directeur juridique de la société
Le 9 décembre 2010, la séance se déroula devant la commission des sanctions de l’AMF. Au cours de l’audience, le représentant du Collège de l’AMF présenta ses observations, dont le texte fut à la fois remis aux parties et lu, concernant les griefs notifiés aux parties et sur la base des seuls éléments figurant au dossier, qui contenait notamment le procès-verbal de la déclaration d’A.D. Après la lecture intégrale de ces observations, les mis en cause, dont le requérant, et leurs conseils, demandèrent et obtinrent une suspension de séance, afin de se retirer dans une salle réservée pour en discuter sans limitation de temps.
Par une décision du 13 décembre 2010, la commission des sanctions de l’AMF, après avoir écarté les déclarations «
à charge
» d’A.D. compte tenu de leur caractère non probant, estima que la société W. et le requérant avaient commis des manquements aux articles 223-2 et 223-6 du règlement général de l’AMF. Elle releva qu’ils n’avaient pas respecté leur obligation de porter à la connaissance du public l’opération financière qui était susceptible d’avoir une influence significative sur le cours du titre de la société S.-G., cette opération ayant constitué un contournement déloyal des prescriptions destinées à garantir l’information financière indispensable au bon fonctionnement du marché et révélant une fraude à la loi. Pour les mêmes motifs, il leur fut également reproché de ne pas avoir porté à l’attention du public une information privilégiée, qui consistait en l’espèce en l’opération financière litigieuse permettant, à terme, de prendre une participation substantielle dans le capital de la société S.-G. Relevant expressément l’importance de l’atteinte portée aux règles et principes de l’information financière en l’espèce, elle condamna la société W. et le requérant à une sanction pécuniaire, pour chacun, d’un million et demi d’euros, soit le maximum prévu par la loi. La Banque D. fut mise hors de cause. Le requérant et la société W. exercèrent un recours pour contester cette décision.
Par un arrêt du 31 mai 2012, la cour d’appel de Paris donna tout d’abord acte de son désistement à la société W. qui, tout en considérant qu’elle avait été sanctionnée à tort, indiquait vouloir «
mettre fin définitivement pour sa part à un litige qui appart[tenait] désormais à une époque révolue de son histoire
». Concernant le requérant, la cour d’appel, dans le cadre d’un arrêt longuement motivé, écarta les arguments tirés de l’existence d’irrégularités de procédure et confirma la décision. S’agissant de l’audition d’A.D., directeur juridique de la société W. à l’époque des faits, elle releva que ce dernier avait pris l’initiative de se présenter le vendredi 26 novembre 2010, accompagné de son avocat, dans les locaux de l’AMF afin d’effectuer des déclarations spontanées. Elle précisa qu’aucun texte n’interdisait au directeur des enquêtes, même si l’instruction était close, de recueillir ses propos dans un procès-verbal, avant de le transmettre aussitôt au président de la commission des sanctions. La cour d’appel releva que ce dernier avait, dès le lundi 29 novembre 2010, fait procéder à une transmission électronique de ce procès-verbal aux conseils des parties, qui avaient dès lors pu en prendre connaissance, l’analyser et préparer leur défense, tout en notant qu’aucune demande de renvoi à une séance ultérieure de la commission n’avait été présentée par les conseils des parties, notamment celui du requérant. Enfin, elle souligna le fait que, de surcroît, la commission des sanctions avait finalement écarté les déclarations d’A.D., faute de caractère probant. Concernant l’argument du requérant tiré d’une violation de l’article 7 de la Convention, elle estima que, sous couvert du principe de légalité des délits et des peines, le requérant critiquait en réalité l’analyse des faits et l’interprétation des textes applicables par la commissions des sanctions de l’AMF.
Le requérant forma un pourvoi en cassation, soulevant quatre moyens, notamment en invoquant la violation des articles 6 et 7 de la Convention, ainsi qu’en contestant la possibilité de retenir l’existence d’une «
information privilégiée
».
Le 26 novembre 2013, la Cour de cassation décida de surseoir à statuer sur le pourvoi du requérant, compte tenu de l’un des moyens soulevés par le requérant et d’un désaccord entre les parties sur la notion d’information privilégiée prévue à l’article 621-1 du règlement général de l’AMF, texte ayant transposé des directives européennes. Elle adressa une demande de décision préjudicielle
à la Cour de Justice de l’Union européenne (CJUE), portant sur l’interprétation de l’article
1
er
, point
1, de la directive 2003/6/CE du Parlement européen et du Conseil, du 28
janvier 2003, sur les opérations d’initiés et les manipulations de marché (abus de marché) et de l’article
1
er
, paragraphe
1, de la directive 2003/124/CE de la Commission, du 22
décembre 2003, portant modalités d’application de la directive 2003/6 en ce qui concerne la définition et la publication des informations privilégiées et la définition des manipulations de marché.
Par un arrêt du 11 mars 2015 (C-628/13), la CJUE s’exprima comme suit
:
«
L’article
1
er
, point
1, de la directive 2003/6/CE du Parlement européen et du Conseil, du 28
janvier 2003, sur les opérations d’initiés et les manipulations de marché (abus de marché), et l’article
1
er
, paragraphe
1, de la directive 2003/124/CE de la Commission, du 22
décembre 2003, portant modalités d’application de la directive 2003/6 en ce qui concerne la définition et la publication des informations privilégiées et la définition des manipulations de marché, doivent être interprétés en ce sens qu’ils n’exigent pas, pour que des informations puissent être considérées comme des informations à caractère précis au sens de ces dispositions, qu’il soit possible de déduire, avec un degré de probabilité suffisant, que leur influence potentielle sur les cours des instruments financiers concernés s’exercera dans un sens déterminé, une fois qu’elles seront rendues publiques.
»
Le 27 mai 2015, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Concernant le grief lié à l’audition d’A.D., elle confirma notamment qu’aucun texte ou principe n’interdisaient, même si l’enquête et l’instruction étaient closes, de recueillir dans un « procès-verbal d’audition volontaire » les déclarations du directeur juridique de la société W., qui avait pris l’initiative de se présenter dans les locaux de l’AMF en manifestant la volonté d’effectuer spontanément des déclarations en relation avec le dossier concernant W. et le requérant. Relevant les différents éléments de procédure énumérés par la cour d’appel de Paris dans son arrêt, elle jugea que celle-ci avait pu déduire qu’aucune violation des exigences de l’article 6 de la Convention n’avait été commise. Elle rejeta également les moyens fondés notamment sur l’article 7 de la Convention, relevant en particulier que les faits reprochés et les sanctions infligées étaient prévus par la loi, que les dispositions pertinentes du règlement général de l’AMF, les articles 223-2 et 223-6, étaient en vigueur avant les faits incriminés et que leur application en l’espèce était raisonnablement prévisible. Enfin, concernant la notion d’information privilégiée, la Cour de cassation renvoya en particulier à l’arrêt de la CJUE du 11 mars 2005 pour relever que le moyen du requérant soutenait une thèse contraire et qu’il devait être rejeté.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du règlement général de l’AMF se lisaient comme suit à l’époque des faits
:
Article 223-2
«
»
Article 223-6
«
Toute personne qui prépare, pour son compte, une opération financière susceptible d’avoir une incidence significative sur le cours d’un instrument financier ou sur la situation et les droits des porteurs de cet instrument financier doit, dès que possible, porter à la connaissance du public les caractéristiques de cette opération.
Si la confidentialité est momentanément nécessaire à la réalisation de l’opération et si elle est en mesure de préserver cette confidentialité, la personne mentionnée au premier alinéa peut prendre la responsabilité d’en différer la publication.
»
En vertu de l’article 221-1 du règlement général de l’AMF, les dispositions des articles 223-2 et 223-6 étaient également applicables aux «
dirigeants de l’émetteur, de l’entité ou de la personne morale concernée
».
Article 621-1
«
Une information privilégiée est une information précise qui n’a pas été rendue publique, qui concerne, directement ou indirectement, un ou plusieurs émetteurs d’instruments financiers (...), et qui si elle était rendue publique, serait susceptible d’avoir une influence sensible sur le cours des instruments financiers concernés (...). Une information est réputée précise si elle fait mention d’un ensemble de circonstances ou d’un évènement qui s’est produit ou qui est susceptible de se produire et s’il est possible d’en tirer une conclusion quant à l’effet possible de ces circonstances ou de cet évènement sur les cours des instruments financiers concernés ou des instruments financiers qui leur sont liés.
»
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, le requérant se plaint d’une violation du principe du contradictoire et de son droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, dénonçant le fait de n’avoir appris qu’à un stade avancé de la procédure que le directeur juridique de W. avait été entendu par des agents de l’AMF, selon lui irrégulièrement, ainsi que la transmission du procès-verbal d’audition au collège de l’AMF et son utilisation pour requérir la sanction.
Il allègue également une violation de l’article 7 de la Convention, en raison de l’interprétation et de l’application des normes sur le fondement desquelles il a été sanctionné, à savoir les articles 223-2 et 223-6 du règlement générale de l’AMF, estimant qu’elles n’étaient pas prévisibles, et ce d’autant que la position de l’AMF aurait été inédite.
1.
Le requérant allègue la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
»
La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de cette dernière pour les parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales (voir, notamment,
Schenk c. Suisse
, 12 juillet 1988, §§ 45-46, série A n
o
140,
Gérard c.
France
(déc.), n
o
17694/12, 6 mars 2018, et
Gohe et autres c. France
(déc.), n
os
65883/14, 21434/15, 48044/15,
et 51477/15, 3 juillet 2018).
Elle rappelle également que l’équité d’une procédure s’apprécie au regard de l’ensemble de celle-ci (cf., parmi beaucoup d’autres,
Imbrioscia
c.
Suisse
, 24 novembre 1993, §
38, série A n
o
275,
Pélissier et Sassi c.
France
[GC], n
o
25444/94, § 46, CEDH 1999-II, et
Marguš c. Croatie
[GC], n
o
4455/10, § 90, 27 mai 2014).
En l’espèce, la Cour relève que, dans un arrêt longuement motivé, la cour d’appel de Paris a constaté qu’A.D., directeur juridique de la société W. à l’époque des faits, avait lui-même pris l’initiative de se présenter, accompagné de son avocat, dans les locaux de l’AMF, afin d’effectuer des déclarations spontanées et qu’aucun texte n’interdisait au directeur des enquêtes, même si l’instruction était close, de recueillir ses propos dans un procès-verbal, avant de le transmettre aussitôt au président de la commission des sanctions. La Cour de cassation a confirmé cette analyse de la cour d’appel. Elle note ensuite que le procès-verbal a aussitôt été dressé, un vendredi, puis transmis au président de la commission des sanctions qui, dès le lundi suivant, l’a fait transmettre aux conseils des parties. La Cour estime dès lors que le requérant et ses avocats ont pu en prendre connaissance, l’analyser et préparer leur défense, étant au demeurant relevé qu’ils n’ont formulé aucune demande de renvoi de la séance de la commission programmée dix jours plus tard. En outre, le requérant, assisté de ses avocats, a pu faire valoir tous ses arguments, dans le cadre d’un débat contradictoire devant la commission des sanctions de l’AMF, au cours duquel il a notamment obtenu une suspension de séance pour se retirer avec ses avocats, sans limitation de durée, afin de discuter des conclusions du représentant du Collège de l’AMF, puis devant la cour d’appel de Paris, ainsi que devant la Cour de cassation dans le cadre de son pourvoi. Enfin, elle souligne le fait que la commission des sanctions a expressément écarté les déclarations d’A.D. pour défaut de caractère probant.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
2.
Le requérant dénonce également la violation de l’article 7 de la Convention, qui est rédigé comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
La Cour rappelle d’emblée que l’article 7 § 1 de la Convention est applicable à la procédure de sanction disciplinaire suivie devant l’AMF (
X et Y c. France
, n
o
48158/11, §
49, 1
er
septembre 2016).
En l’espèce, elle note que la poursuite des faits reprochés au requérant se fondait sur les dispositions des articles 223-2 et 223-6 du règlement général de l’AMF, qui étaient en vigueur avant les faits incriminés. De plus, la loi applicable était suffisamment prévisible pour permettre au requérant, le cas échéant à l’aide de conseils éclairés, de savoir que sa responsabilité professionnelle pouvait être engagée. Par ailleurs, elle rappelle que le caractère inédit, au regard notamment de la jurisprudence, d’une question juridique ne constitue pas en soi une atteinte aux exigences d’accessibilité et de prévisibilité de la loi, dès lors que, comme en l’espèce, la solution retenue faisait partie des interprétations possibles et raisonnablement prévisibles (
X et Y
, précité, §
61).
Enfin, elle relève que, confrontée au désaccord entre les parties et aux contestations du requérant quant à l’interprétation de la notion d’information privilégiée prévue à l’article 621-1 du règlement général de l’AMF, texte ayant transposé des directives européennes, la Cour de cassation a transmis une demande de décision préjudicielle
à la CJUE qui, dans son arrêt du 11 mars 2015 (C-628/13), a jugé en sens contraire à la thèse du requérant et conforté la position de l’AMF et de la cour d’appel de Paris.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 17 octobre 2019.
Milan Blaško
Mārtiņš Mits
Greffier adjoint
Président