SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 17694/12 Jacky GerarRD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 6 martie 2018 într-un comitet compus din Mārti Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Jacky Gerard, este un resortisant francez născut în 1956 și rezident în Montagny-les-Lanches. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C. Le Bret-Desache, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, dl F. Alabrune, director al afacerilor juridice al Ministerului Europei și Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 octombrie 1995, reclamantul a fost angajat de către societatea Avantaje, având ca obiect distribuirea de filme, în calitate de director administrativ și financiar. În iulie 2003, societatea Europa Imagini Internaționale (devenită de la Lagardère Entertainment Rights) a preluat integral capitalul societății Avantaje, devenită între timp M5. În aprilie 2004, reclamantul a fost numit director general adjunct salariat al societății M5, iar apoi al societății europene imagini internaționale începând cu 1 octombrie 2004. La 3 februarie 2006, acesta a fost concediat pentru abatere gravă. Printr-o hotărâre din 21 iunie 2007, Consiliul de Primă Instanță din Paris a judecat această concediere fără o cauză reală și serioasă și, prin aplicarea Convenției colective aplicabile industriei cinematografice, a acordat reclamantului 73 253,38 EUR (EUR) cu titlu de despăgubire convențională de concediere, 118 645,20 EUR cu titlu de preaviz și 11 864,52 EUR cu titlu de plată a concediilor plătite în avans. La 3 septembrie 2009, instanța de apel din Paris a confirmat această hotărâre, cu excepția sumei de plată convențională de concediere, pe care a redus-o la 65 254,86 EUR. De asemenea, aceasta a acordat o sumă de 1 500 EUR reclamantului pentru cheltuielile sale. 10. Prin hotărârea din 28 aprilie 2011, Camera Socială a Curții de Casație a respins recursul formulat de societatea europeană imagini internaționale 11. Prin scrisoarea din 9 mai 2011, adresată președintelui Camerei Sociale a Curții de Casație, societatea Europa imagini internaționale a solicitat o declarație în scris, pe motiv că instanța de apel considerase, contrar faptului că Hotărârea din 28 aprilie 2011 afirma că reclamantul nu putea susține numai că nu primise scrisoarea în scris care informase denunțarea convenției colective în cauză. 12. Printr-o scrisoare din 16 iunie 2011, reclamantul a fost informat prin grefa Curții de Casație că aceasta din urmă era sesizată din oficiu în vederea luării în custodie a hotărârii din 28 aprilie 2011, în conformitate cu art. 462 din Codul de procedură civilă 13. Printr-o nouă hotărâre din 28 septembrie 2011, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea pronunțată de instanța judecătorească la 3 septembrie 2009 și a trimis cauza în fața aceleiași instanțe, altfel compuse 14. La 7 octombrie 2011, reclamantul a solicitat, de asemenea, un ordin judecătoresc. La 13 octombrie 2011, președintele Camerei Sociale a Curții de Casație i-a indicat să nu dea curs cererii sale, susținând că atât cererea inițială a societății europene imagini internaționale, cât și avizul de sesizare al Curții de Casație fuseseră aduse la cunoștință. 15. Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2013, Curtea de Primă Instanță a confirmat hotărârea pronunțată de consiliul de pudjești, în sensul că a afirmat că acordul colectiv aplicabil era cel al industriei filmului și a condamnat angajatorul să plătească reclamantului sumele de 118 645,20 EUR cu titlu de avans și 11 864,52 EUR pentru concediile plătite; pe de altă parte, aceasta a infirmat această hotărâre cu privire la suma de concediere, reducând-o la 65 749,21 EUR. 16. La 19 noiembrie 2014, camera socială a Curții de Casație a rupt această hotărâre și a retrimis cauza în fața instanței de apel din Paris, altfel compusă. 17. În iunie 2017, Curtea de apel din Paris a confirmat hotărârea consiliului de prudimeni și a acceptat cererile reclamantului, atât în ceea ce privește acordul colectiv aplicabil pentru calcularea despăgubirilor sale, cât și în ceea ce privește condamnarea angajatorului său la plata a 73 253,38 EUR cu titlu de despăgubire convențională de concediere, 118 645,20 EUR cu titlu de avans și 11 864,52 EUR cu titlu de plată a concediilor plătite în avans. De asemenea, a condamnat reclamantul să plătească o sumă de 3 000 EUR pentru cheltuielile sale, precum și să suporte cheltuielile de judecată, respingând în același timp cererile suplimentare. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentul se plânge de încuviințarea hotărârii din 28 aprilie 2011, invocând o încălcare a dreptului de a avea acces la un tribunal, a dreptului la respectarea preeminenței dreptului și a certitudinii juridice, precum și o lipsă de motivare a hotărârii pronunțate de Curtea de Casație. Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea constată că obiecțiunile reclamantului se confundă și intră sub incidența articolului 1, ale căror dispoziții relevante sunt astfel formulate □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.... Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne, pe motiv că cererea a fost prematură atunci când a prezentat observațiile sale. În subsidiar, acesta consideră că cererea este în mod vădit greșit întemeiată. 21. Reclamantul consideră că cererea sa este admisibilă și bine întemeiată. 22. Curtea amintește că are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din aceasta din partea părților contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În primul rând, este vorba de autoritățile naționale, în special de instanțe și instanțe, că este de competența de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția asupra efectelor acestei interpretări. Acest lucru este deosebit de adevărat în ceea ce privește interpretarea de către instanțele de procedură (a se vedea, printre multe altele, Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, 28 octombrie 1998, § 43, Rec., 1998,-VIII, Krajnjanac c. Elveția (dec.) [comitet], nr 7164/10, § 25, 7 februarie 2017 și Debray c. Franța, nr. 52733/13, § 37, 2 martie 2017). 23. De asemenea, aceasta reamintește că echitatea unei proceduri s 25444/94, § 46, CEDH 1999-II). 24. În speță, Curtea constată că, în fața Curții de Casație, sesizată inițial de partea pârâtă, punerea în aplicare a procedurii de chitanță a camerei sociale din 28 aprilie 2011 a condus, la 28 septembrie 2011, la ruperea hotărârii Tribunalului din 3 septembrie 2011 September 2009 și la trimiterea cauzei în fața aceleiași instanțe judecătorești altfel compuse, pentru a fi judecată din nou în fond. În cele din urmă, instana de apel din Paris a avut, într-o ultimă hotărâre la data de 1 iunie 2017, a fost confirmată hotărârea de primă instanță din 21 iunie 2007, atât în ceea ce privește acordul colectiv aplicabil pentru calcularea indemnizațiilor datorate reclamantului, cât și în ceea ce privește acordarea sumelor solicitate în acest sens (punctul Curtea subliniază în special că judecătorii nu numai că au acceptat cererile reclamantului cu privire la acest aspect, ci au adoptat, de asemenea, o poziție mai favorabilă decât cea reținută în cauza 3 În cele din urmă, Curtea constată că nici reclamantul, nici partea pârâtă nu au formulat recurs în recurs împotriva hotărârii Tribunalului din Paris din data de 1 aprilie 2009, care a redus cuantumul taxei de concediere (punctul 9 de mai sus). iunie 2017, care este, prin urmare, definitivă. 26. 26. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicată în scris la 29 martie 2018. Anne-Marie Dougin Mārti
Requête n
o
17694/12
Jacky GÉRARD
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 6 mars 2018 en un comité composé de
:
Mārtiņš Mits,
président,
André Potocki,
Lado Chanturia,
juges,
et de Anne-Marie Dougin,
greffière adjointe de section f.f.
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 mars 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Jacky Gérard, est un ressortissant français né en
1956 et résidant à Montagny-les-Lanches. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques du ministère de l’Europe et des Affaires étrangères.
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 31 octobre 1995, le requérant fut embauché par la société Avantages, ayant pour objet la distribution de films, en qualité de directeur administratif et financier.
5.
Au mois de juillet 2003, la société Europe images international (devenue depuis la société Lagardère Entertainment Rights) acquit l’intégralité du capital de la société Avantages, devenue entre-temps société
M5.
6.
En avril 2004, le requérant fut nommé directeur général adjoint salarié de la société M5, puis de la société Europe images international à compter du 1
er
octobre 2004.
7.
Le 3 février 2006, il fut licencié pour faute grave.
8.
Par un jugement du 21 juin 2007, le conseil de prud’hommes de Paris jugea ce licenciement dépourvu de cause réelle et sérieuse et, faisant application de la convention collective applicable à l’industrie cinématographique, alloua au requérant 73
253,38 euros (EUR) à titre d’indemnité conventionnelle de licenciement, 118
645,20 EUR à titre d’indemnité de préavis et 11
864,52 EUR à titre d’indemnité compensatrice de congés payés sur préavis.
9.
Le 3 septembre 2009, la cour d’appel de Paris confirma ce jugement, à l’exception du montant de l’indemnité conventionnelle de licenciement, qu’elle réduisit à 65
254,86 EUR. Elle accorda également une somme de 1
500 EUR au requérant au titre de ses frais.
10.
Par un arrêt du 28 avril 2011, la chambre sociale de la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par la société Europe images international.
11.
Par un courrier du 9 mai 2011, adressé à la présidente de la chambre sociale de la Cour de cassation, la société Europe images international sollicita un rabat d’arrêt, au motif que la cour d’appel avait considéré, contrairement à ce que l’arrêt du 28 avril 2011 affirmait, que le requérant ne pouvait soutenir qu’il n’avait pas reçu la lettre l’informant de la dénonciation de la convention collective en cause.
12.
Par un courrier du 16 juin 2011, le requérant fut informé par le greffe de la Cour de cassation que celle-ci s’était saisie d’office en vue du rabat de l’arrêt du 28 avril 2011, en application de l’article 462 du code de procédure civile.
13.
Par un nouvel arrêt du 28 septembre 2011, la Cour de cassation cassa l’arrêt rendu par la cour d’appel le 3 septembre 2009 et renvoya l’affaire devant la même cour autrement composée.
14.
Le 7 octobre 2011, le requérant sollicita également un rabat d’arrêt. Le 13 octobre 2011, le président de la chambre sociale de la Cour de cassation lui indiqua ne pas donner une suite favorable à sa requête, en relevant que tant la requête initiale de la société Europe images international que l’avis de saisine de la Cour de cassation avaient été portés à sa connaissance.
15.
Par un arrêt du 16 avril 2013, la cour d’appel de renvoi confirma le jugement rendu par le conseil de prud’hommes, en ce qu’il avait dit que la convention collective applicable était celle de l’industrie cinématographique et avait condamné l’employeur à verser au requérant les sommes de 118
645,20 euros à titre d’indemnité de préavis et 11
864,52 euros au titre des congés payés. Elle infirma en revanche ce jugement sur le montant de l’indemnité de licenciement, le réduisant à 65
749,21 euros.
16.
Le 19 novembre 2014, la chambre sociale de la Cour de cassation cassa cet arrêt et renvoya à nouveau l’affaire devant la cour d’appel de Paris, autrement composée.
17.
Par un arrêt du 1
er
juin 2017, la cour d’appel de Paris confirma le jugement du conseil de prud’hommes et fit droit aux demandes du requérant, tant en ce qui concerne la convention collective applicable pour le calcul de ses indemnités, que s’agissant de la condamnation de son employeur à lui payer 73
253,38 EUR à titre d’indemnité conventionnelle de licenciement, 118
645,20 EUR à titre d’indemnité de préavis et 11
864,52 EUR à titre d’indemnité compensatrice de congés payés sur préavis. Elle condamna également l’adversaire du requérant à lui verser une somme de 3
000 EUR au titre de ses frais, ainsi qu’à supporter les dépens, tout en rejetant les demandes supplémentaires. L’arrêt est définitif, ni le requérant ni la partie adverse n’ayant formé de pourvoi en cassation.
18.
Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint du rabat de l’arrêt du 28 avril 2011, invoquant une violation du droit d’accès à un tribunal, du droit au respect de la prééminence du droit et de la sécurité juridique, ainsi qu’un défaut de motivation du rabat d’arrêt par la Cour de cassation.
19.
Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour observe que les griefs du requérant se confondent et relèvent de l’article
6
§
1, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil. (...) »
20.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que la requête était prématurée lorsqu’il a déposé ses observations. À titre subsidiaire, il considère que la requête est manifestement mal fondée.
21.
Le requérant considère que sa requête est recevable et bien fondée.
22.
La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article
19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de cette dernière pour les parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne
, 28 octobre 1998, §
43,
Recueil des arrêts et décisions
Krajnjanac c. Suisse
(déc.) [comité], n
o
7164/10, § 25, 7 février 2017, et
Debray c.
France
, n
o
52733/13, §
37, 2 mars 2017).
23.
Elle rappelle également que l’équité d’une procédure s’apprécie au regard de l’ensemble de celle-ci (cf., notamment,
Pélissier et Sassi c.
France
[GC], n
o
24.
En l’espèce, la Cour constate que, devant la Cour de cassation, initialement saisie par la partie adverse, la mise en œuvre de la procédure du rabat de l’arrêt de la chambre sociale du 28 avril 2011 a abouti, le 28
septembre 2011, à la cassation de l’arrêt de la cour d’appel du 3
septembre 2009 et au renvoi de l’affaire devant la même cour d’appel autrement composée, pour être à nouveau jugée au fond. Par la suite, la cour d’appel de Paris a finalement, dans un dernier arrêt en date du 1
er
juin 2017, confirmé le jugement de première instance du 21 juin 2007, et ce concernant tant la convention collective applicable pour le calcul des indemnités dues au requérant que l’octroi des sommes demandées à ce titre (paragraphe
17
ci
‑
dessus). La Cour relève en particulier que les juges ont ainsi non seulement fait droit aux demandes du requérant sur ce point, mais également adopté une position plus favorable que celle retenue dans l’arrêt du 3
septembre 2009, cassé à la suite du rabat litigieux de l’arrêt de la Cour de cassation du 28 avril 2011, lequel avait diminué le montant de l’indemnité conventionnelle de licenciement (paragraphe 9 ci-dessus).
25.
La Cour note enfin que ni le requérant ni la partie adverse n’ont formé de pourvoi en cassation à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 1
er
juin 2017, qui est donc définitif.
26.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 29 mars 2018.
Anne-Marie Dougin
Mārtiņš Mits
Greffière adjointe f.f.
Président