SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30183/06 prezentată de Cyrille VERNES împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 19 mai 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată la 10 iulie 2006, după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA împrejurărilor din speță Reclamantul, dl Cyril Vernes, este un cetățean francez, născut în 1948 și rezident la Geneva. El este reprezentat în fața Curții de către domnul D. Leger, avocat la Paris.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează. Reclamantul este director al societății financiare R., care, începând cu 31 octombrie 1997, a continuat să desfășoare o activitate de gestionare în numele unor terți și o activitate de primire/înmânare. La 3 mai 1999, Comisia pentru valori mobiliare, COB, a decis să inițieze o anchetă privind societatea R. La 18 septembrie 2000, COB a decis, în temeiul competenței sale de poliție administrativă, să retragă autorizația care fusese acordată societății respective la 31 octombrie 1997. La 17 octombrie și 15 decembrie 2000, societatea R. a transmis observațiile sale către COB. La 14 februarie 2001, COB a informat societatea R. cu privire la decizia sa de a nu da curs acestei proceduri de retragere a aprobării în temeiul unei hotărâri a Consiliului din 20 decembrie 2000, care anulase o decizie de retragere a aprobării COB pentru nereguli ale procedurii.
Printr-o scrisoare din 6 iunie 2001, COB notifia societății R., precum și a reclamantului, diverse obiecțiuni care decurg din concluziile raportului d Printr-o decizie din 12 februarie 2002, care urmează unei ședințe din 15 ianuarie în cursul căreia l-a auzit pe raportor și pe consiliul reclamantului, semnată de președinte și de secretarul ședinței, acționând în conformitate cu puterea sa disciplinară, COB adresată societății R. și al președintelui său, reclamantul, interdicția de a exercita definitiv activitatea de gestionare în numele unor terți.
În ceea ce îl privește pe solicitant întemeiat pe dreptul de a iniția o procedură de sancțiune, aceasta consideră că procedura inițiată în temeiul articolului L. 321-1 din Codul monetar și financiar [CMF] care intră sub incidența dispozițiilor articolului 71 din Legea din 2 iulie 1996 era independentă de procedura administrativă de retragere a autorizației care fusese inițiată anterior și la care s-a decis să nu se dea curs. Comisia a susținut că aceste două proceduri au fost de natură diferită, procedura de retragere a autorizației care se referă la o autoritate administrativă și procedura de sancțiune care ține de competența sa disciplinară. COB se referă la imparțialitatea membrilor săi și încheie după cum urmează: Întrucât niciunul dintre membrii Comisiei nu a luat parte la decizia de trimitere a scrisorii din 25 iulie 2000 către Consiliul Piețelor Financiare, această scrisoare menționată de dl Cyrille VERNES.
Cyril VERNES, care a fost adresat numai la inițiativa președintelui Comisiei, în cadrul schimbului de informații între autorități prevăzut la articolul L. 631 din Codul monetar și financiar ; că nici unul dintre membrii Comisiei care hotărăște cu privire la procedura disciplinară în cauză nu a trebuit, de asemenea, să cunoască în exercitarea competenței proprii care îi este atribuită prin articolul L. 631-1 din Codul monetar și financiar în materie de schimb de informații cu alte autorități de control, ale societății Financière R. în condiții de natură să constituie un motiv de părtinire împotriva sa; prin urmare, orice motiv întemeiat pe o parțialitate a Comisiei trebuie respins (...) Întrucât gravitatea greșelilor comise de [reclamantul], în special prin faptul că a permis realizarea unor investiții care s-au dovedit a fi contrare intereselor reclamanților și deținătorilor de acțiuni, într-o societate al cărei administrator era și prin faptul că a permis o nerespectare repetată și sistematică a normelor prudențiale, în special în ceea ce privește divizarea riscurilor care au compromis securitatea activelor administrate în numele investitorilor, justifică o interdicție definitivă împotriva reclamantului (...) Printr-o cerere din 5 aprilie 2002, reclamantul a solicitat Consiliului să anuleze decizia COB.
În sprijinul memoriului său, a invocat art. 6 alineatul (1) din Convenție și, în special, a denunțat faptul că nu a făcut referire la nici una dintre mențiunile deciziei COB că ședința din 15 ianuarie 2002 a fost ținută în ședință publică. De asemenea, Comitetul susține că această decizie a fost pronunțată în urma unei proceduri neregulamentare și a susținut că procedura administrativă, în scopul retragerii unei autorizații, constituie, de fapt, o procedură disciplinară deghizată care împiedică inițierea unei proceduri disciplinare cu același scop. El a invocat faptul că nu a fost stabilit că membrii Comisiei care au participat la procedura administrativă de retragere a autorizației s-au abținut de la participarea la procedura de sancțiune.
Se consideră că acest lucru este la prețul unei escaladări a monedelor și a textelor pe care le considerase lipsite de obligația de diligență în misiunea sa. În cele din urmă, el a denunțat diferența dintre sancțiunile impuse sub aspectul articolului 6 din Convenție. În paralel cu această procedură, legea securității financiare din 1 august 2003 a dus la fuzionarea COB, a Consiliului piețelor financiare și a Consiliului de disciplină al gestiunii financiare prin înființarea Autorității piețelor financiare (AMF). Printr-o hotărâre din 28 decembrie 2005, notificată la 27 ianuarie 2006, Consiliul a respins cererea.
În special, s-a considerat că, având în vedere existența unei căi de atac în deplină instanță în fața Consiliului în privința deciziilor luate de COB în materie disciplinară, care asigură respectarea garanțiilor prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție, caracterul nepublic al ședinței la sfârșitul căreia fusese pronunțată sancțiunea nu permitea să se caracterizeze o necunoaștere a acestor dispoziții. Acesta concluzionează că reclamantul nu a fost întemeiat să susțină pentru acest motiv că decizia atacată ar fi fost luată pe baza unei proceduri neregulamentare. În ceea ce privește restul, acesta a considerat că numărul și gravitatea obiecțiunilor reținute în mod legitim împotriva reclamantului erau de natură să justifice sancțiunea.
în vigoare la data faptelor În cazul în care un prestator de servicii de investiții autorizat să desfășoare serviciile menționate la art. 4 sau o societate de administrare a portofoliului nu și-a îndeplinit obligațiile profesionale prevăzute de actele cu putere de lege și normele administrative în vigoare, Comisia pentru operațiunile de bursă, după ce și-a pus liderii în măsură să își prezinte explicațiile, le poate adresa un avertisment. II. □ Furnizorii de servicii de investiții autorizați să exercite serviciile menționate la art. 4 și societățile de administrare a portofoliului sunt pasibili de sancțiunile pronunțate de Comisie pentru operațiunile de bursă din cauza încălcării obligațiilor lor profesionale definite de legile și reglementările în vigoare.
Comisia pentru operațiuni de bursă acționează fie din oficiu, fie la cererea guvernatorului Băncii Franței, președintele Comisiei bancare, fie la cererea președintelui Consiliului piețelor financiare. Nicio sancțiune nu poate fi pronunțată fără ca reprezentantul legal al prestatorului de servicii de investiții sau al societății de administrare a portofoliului să fi fost audiat sau, în absența acestora, să fi fost solicitat în mod corespunzător. Sancțiunile aplicabile sunt avertismentul, condamnarea, interzicerea temporară sau definitivă a exercitării în totalitate sau parțială a serviciilor prestate. Aceste interdicții implică, după caz, suspendarea sau retragerea autorizației prevăzute în art. 11 pentru serviciul respectiv.
În plus, Comisia operațiunilor de bursă poate pronunța, fie în schimb, fie în plus față de aceste sancțiuni, o sancțiune pecuniară (...) IV. □ Comisia pentru operațiuni de bursă informează, dacă este cazul, Comisia Europeană și autoritățile competente ale celorlalte state membre ale Comunității Europene cu privire la deciziile pe care le ia în aplicarea prezentului articol. De asemenea, Comisia poate face publice aceste decizii. În termen de două luni de la notificarea hotărârii, persoanele sancționate în temeiul prezentului articol pot introduce o acțiune în deplină instanță în fața Consiliului de Stat.
Articolul L. 621-4 din CMF în vigoare la data faptelor Nici președintele, nici un membru al Comisiei nu poate delibera într-un caz în care el însuși sau, după caz, o persoană juridică în cadrul căreia exercită funcții sau deține un mandat are un interes ; nu mai poate participa la deliberări privind o cauză în care el însuși sau, dacă este cazul, o persoană juridică în cadrul căreia exercită funcții sau deține un mandat a reprezentat una dintre părțile interesate în cursul celor 36 de luni anterioare deliberării. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de procedura în fața COB. În primul rând, denunță lipsa de publicitate a ședinței în fața COB. Nici una dintre mențiunile deciziei de sancțiune nu permite să se presupună că instanța a fost publică în ședința din 15 ianuarie 2002 în cursul căreia a fost audiat avocatul său ca și în ziua în care hotărârea a fost pronunțată la 12 februarie.
El precizează că însuși Consiliul de Stat a amintit acest principiu al publicității audierilor într-o hotărâre din 29 noiembrie 1999 privind sancțiunile disciplinare impuse de Comisia bancară (CE, Societatea Rivoli Exchange). El observă că decizia din 12 februarie nu cuprinde identitatea persoanelor care au format formarea de judecată. El a informat că instanța de apel din Paris, într-o hotărâre din 27 iunie 2002, a considerat că decizia care, luată de COB, era, ca în cazul de față, semnată numai de președintele ședinței și de secretară și nu preciza numele membrilor care au intenționat să facă acest lucru, i-ar fi permis să verifice dacă interdicțiile prevăzute la articolul L. 621-4 din CMF au fost respectate.
Reclamantul se plânge, de asemenea, de echitatea procedurii în fața Consiliului de Stat. În primul rând, susține că prezența comisarului guvernului în mod deliberat în formarea de judecată contravine articolului 6 alineatul (1) din convenție. De asemenea, acesta afirmă că comunicarea către comisarul pentru guvern a dosarului raportorului, fără ca acest document să fie comunicat părților, este problematică în ceea ce privește această dispoziție. În sfârșit, se plânge de insuficiența motivării din cauza hotărârii Consiliului de Stat: acesta din urmă nu a distins în hotărârea sa responsabilitățile societății, ale directorului general și ale președintelui său.
; nu a răspuns la întrebarea că COB este incompetentă să inițieze o procedură de sancționare care a fost efectuată în conformitate cu competența Consiliului de disciplină al gestiunii financiare; nu a fost nici răspuns la cauza întemeiat pe încălcarea principiului non bis in idem (Punerea în aplicare a unei proceduri disciplinare după încetarea unei proceduri anterioare care tindea să retragă autorizația societății R.) și a celei bazate pe disproporția sancțiunii. Invocând în cele din urmă art. 6 alin. (1) și (8) din Convenție, reclamantul se plânge de disproporția sancțiunii pronunțate de COB cu privire la aceasta, și anume o interdicție definitivă de exercitare a profesiei sale.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ ï sau în măsura în care este strict necesar de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Reclamantul se plânge de lipsa de publicitate în fața COB și de lipsa de imparțialitate a membrilor care au luat decizia de a-l sancționa. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește prezența comisarului guvernului la deliberările Consiliului de Stat, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.
(ii). Recurentul susține, de asemenea, că comunicarea raportului raportorului către comisarul guvernului contravine articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea consideră că acest motiv trebuie respins pentru lipsa evidentă de temei, având în vedere ceea ce s-a decis în Decizia Flament c. France 28584/03, 21 martie 2006), în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Recurentul se plânge de lipsa motivării în decizia Consiliului da . Curtea a amintit, în hotărârea Wagner c. Luxemburg 6240/01, 28 iunie 2007), principiile care reglementează obligația instanțelor de a răspunde argumentelor părților. Dacă art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument al părților.
mutatis mutandis, Andret c. Franța (dec.), n 1956/02, 25 mai 2004), nu a lipsit în mod evident, de la obligația sa de motivare, care a făcut alegerea de a aprecia procedura în litigiu în ansamblu. Faptul că reclamantul nu împărtășește analiza reținută de Consiliul de Stat nu poate ajunge la concluzia unui deficit de motivare din partea acestei instanțe. Prin urmare, Curtea consideră că litigiul trebuie respins pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de disproporția de sancțiune a acestuia și: art. 6 alineatul (1) sus-menționat și art. 8 din Convenție.
La art. 8 din Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie (...) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. În măsura în care recurentul se plânge de o încălcare a vieții sale private și de familie, Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne; orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea de a evita sau de a corecta presupusele încălcări.
Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie, în primul rând, invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Civet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). În speță, Curtea constată că … Pe de altă parte, în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei, și să presupună că Convenția garantează un principiu general de proporționalitate a pedepselor pe care art. 6 l-ar constitui temeiul, Curtea, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care aceasta era competentă să cunoască afirmații formulate, nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de dispoziția invocată.
În consecință, Comisia consideră că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 3 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe lipsa de judecată publică în fața COB și pe lipsa acesteia din urmă Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen decorière Președintele
de la requête n o 30183/06 présentée par Cyrille VERNES contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 19 mai 2009 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 juillet 2006, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT A. Les circonstances de l’espèce Le requérant, M. Cyrille Vernes, est un ressortissant français, né en 1948 et résidant à Genève. Il est représenté devant la Cour par M e D. Léger, avocat à Paris. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est directeur de la société financière R., laquelle poursuivait, à compter du 31 octobre 1997, une activité de gestion pour le compte de tiers et une activité de réception/transmission d’ordres. Le 3 mai 1999, la Commission des opérations de bourse, la COB, décida d’ouvrir une enquête sur la société R. Le 18 septembre 2000, la COB décida, en vertu de son pouvoir de police administrative, de retirer l’agrément qui avait été délivré à ladite société le 31 octobre 1997. Les 17 octobre et 15 décembre 2000, la société R. fit parvenir ses observations à la COB. Le 14 février 2001, la COB informa la société R. de sa décision de ne pas donner suite à cette procédure de retrait d’agrément au vu des termes d’un arrêt du Conseil d’Etat du 20 décembre 2000, lequel avait annulé une décision de retrait d’agrément de la COB pour irrégularités de la procédure.
Par une lettre du 6 juin 2001, la COB notifia à la société R., ainsi qu’au requérant, divers griefs qui résultaient des conclusions du rapport d’enquête du service de l’inspection de la COB examiné lors de la séance de la Commission du 25 juillet 2000, pouvant donner lieu à des sanctions disciplinaires. Le requérant présenta ses observations écrites en défense le 13 juillet 2001. Par une décision du 12 février 2002, suivant une séance du 15 janvier au cours de laquelle elle entendit le rapporteur et le conseil du requérant, signée du président et de la secrétaire de séance, et agissant en vertu de son pouvoir disciplinaire, la COB prononça à l’encontre de la société R. et de son président, le requérant, l’interdiction d’exercer à titre définitif l’activité de gestion pour le compte de tiers.
Sur le grief du requérant tiré de l’impossibilité d’ouvrir une procédure de sanction, elle considéra que la procédure ouverte sur le fondement de l’article L. 321-1 du Code monétaire et financier [CMF] reprenant les dispositions de l’article 71 de la loi du 2 juillet 1996 était indépendante de la procédure administrative de retrait d’agrément qui avait été précédemment engagée et à laquelle il avait été décidé de ne pas donner suite. Elle fit valoir que ces deux procédures étaient de nature différente, la procédure de retrait d’agrément se rattachant à un pouvoir de police administrative et la procédure de sanction relevant de son pouvoir disciplinaire.
La COB se prononça sur l’impartialité de ses membres et conclut comme suit : « Considérant qu’aucun des membres de la Commission amené à se prononcer sur la procédure de sanction disciplinaire ouverte à l’encontre de M. Cyrille VERNES n’a pris part à la décision d’envoi de la lettre du 25 juillet 2000 au Conseil des marchés financiers, cette lettre évoquée par M. Cyrille VERNES, ayant été adressée à la seule initiative du président de la Commission, dans le cadre de l’échange d’informations entre autorités prévu à l’article L. 631 du Code monétaire et financier ; qu’aucun des membres de la Commission statuant sur la procédure disciplinaire en cause n’a, par ailleurs, eu à connaître dans l’exercice de la compétence propre qui lui est attribuée par l’article L. 631-1 du Code monétaire et financier en matière d’échange d’informations avec d’autres autorités de contrôle, de la société Financière R. dans des conditions de nature à fonder un grief de partialité à son encontre ; que tout moyen tiré d’une prétendue partialité de la Commission doit donc être écarté (...) Considérant que la gravité des fautes commises par [le requérant], notamment en laissant réaliser des investissements qui se sont avérés contraires aux intérêts des mandants et porteurs de parts,
dans une société dont il était administrateur et en permettant un non-respect répété et systématique des règles prudentielles notamment de division des risques qui a compromis la sécurité des actifs gérés pour le compte des investisseurs, justifie que soit prononcée à l’encontre du requérant une interdiction définitive d’exercer (...) » Par une requête du 5 avril 2002, le requérant demanda au Conseil d’Etat d’annuler la décision de la COB. A l’appui de son mémoire, il invoqua l’article 6 § 1 de la Convention, et dénonça notamment le fait « qu’il ne résultait d’aucune des mentions de la décision de la COB que la séance du 15 janvier 2002 ait été tenue en audience publique ». Il soutint également que cette décision avait été rendue à la suite d’une procédure irrégulière.
Il fit valoir que la procédure administrative, aux fins de retrait d’agrément constitue en réalité une procédure disciplinaire déguisée qui fait obstacle à l’ouverture ensuite d’une procédure de sanction disciplinaire ayant la même finalité. Il invoqua le fait qu’il n’était pas établi que les membres de la Commission ayant concouru à la procédure administrative de retrait d’agrément se fussent abstenus de participer à la procédure de sanction. Il estima que c’est au prix d’une dénaturation des pièces et des textes qu’il avait été considéré qu’il avait manqué à l’obligation de diligence dans sa mission. Enfin, il dénonça la disproportion de la sanction sous l’angle de l’article 6 de la Convention.
Parallèlement à cette procédure, la loi de sécurité financière du 1 er août 2003 procéda à la fusion de la COB, du Conseil des marchés financiers et du Conseil de discipline de la gestion financière en créant l’Autorité des marchés financiers (AMF). Par un arrêt du 28 décembre 2005, notifié le 27 janvier 2006, le Conseil d’Etat rejeta la requête. Il estima notamment que du fait de l’existence d’un recours de plein contentieux devant le Conseil d’Etat à l’encontre des décisions prises par la COB en matière disciplinaire, assurant le respect des garanties prévues à l’article 6 § 1 de la Convention, le caractère non public de la séance à l’issue de laquelle avait été prononcée la sanction ne permettait pas de caractériser une méconnaissance de ces dispositions.
Il en conclut que le requérant n’était pas fondé à soutenir pour ce motif que la décision attaquée aurait été prise sur une procédure irrégulière. Pour le reste, il considéra que le nombre et la gravité des griefs légitimement retenus contre le requérant étaient de nature à justifier la sanction. B. Le droit interne pertinent Article 71 de la loi 96-597 du 2 juillet 1996 (article L. 621-25 du CMF) en vigueur au moment des faits « I. – Lorsqu’un prestataire de services d’investissement agréé pour exercer les services visés au d de l’article 4 ou une société de gestion de portefeuille a manqué à ses obligations professionnelles définies par les lois et règlements en vigueur, la Commission des opérations de bourse, après avoir mis leurs dirigeants en mesure de présenter leurs explications, peut leur adresser une mise en garde.
II. – Les prestataires de services d’investissement agréés pour exercer les services visés au d de l’article 4 ainsi que les sociétés de gestion de portefeuille sont passibles des sanctions prononcées par la Commission des opérations de bourse à raison des manquements à leurs obligations professionnelles définies par les lois et règlements en vigueur. La Commission des opérations de bourse agit soit d’office, soit à la demande du gouverneur de la Banque de France, président de la Commission bancaire, soit à la demande du président du Conseil des marchés financiers. Elle statue, en cette matière, par décision motivée. Aucune sanction ne peut être prononcée sans que le représentant légal du prestataire de services d’investissement ou de la société de gestion de portefeuille ait été entendu ou, à défaut, dûment appelé.
Les sanctions applicables sont l’avertissement, le blâme, l’interdiction à titre temporaire ou définitif de l’exercice de tout ou partie des services fournis. Ces interdictions emportent, selon le cas, suspension ou retrait de l’autorisation prévue à l’article 11 pour le service concerné. En outre, la Commission des opérations de bourse peut prononcer, soit à la place, soit en sus de ces sanctions, une sanction pécuniaire (...) IV. – La Commission des opérations de bourse informe, le cas échéant, la Commission européenne et les autorités compétentes des autres Etats membres de la Communauté européenne des décisions qu’elle prend en application du présent article. Elle peut également rendre publiques ces décisions.
V. – Les personnes sanctionnées en application du présent article peuvent, dans le délai de deux mois qui suit la notification de la décision, former un recours de pleine juridiction devant le Conseil d’Etat. » Article L. 621-4 du CMF en vigueur au moment des faits « Ni le président ni aucun membre de la Commission ne peut délibérer dans une affaire dans laquelle lui-même ou, le cas échéant, une personne morale au sein de laquelle il exerce des fonctions ou détient un mandat a un intérêt ; il ne peut davantage participer à une délibération concernant une affaire dans laquelle lui-même ou, le cas échéant, une personne morale au sein de laquelle il exerce des fonctions ou détient un mandat a représenté une des parties intéressées au cours des trente-six mois précédant la délibération.
» GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure devant la COB. Il dénonce tout d’abord l’absence de publicité de la séance devant la COB. Aucune des mentions de la décision de sanction ne permet de penser que l’audience a été publique, et ce, lors de la séance du 15 janvier 2002 au cours de laquelle a été entendu son avocat comme lors du jour où la décision a été rendue le 12 février. Il précise que le Conseil d’Etat lui-même a rappelé ce principe de publicité des audiences dans un arrêt du 29 novembre 1999 concernant les sanctions disciplinaires infligées par la Commission bancaire (CE, Société Rivoli Exchange). Il se plaint également d’un manque d’impartialité des membres de la COB.
Il observe que la décision du 12 février ne comporte pas l’identité des personnes qui composaient la formation de jugement. Il fait savoir que la cour d’appel de Paris, dans un arrêt du 27 juin 2002, a considéré que devait être annulée la décision qui, prise par la COB, était, comme en l’espèce, uniquement signée par le président de séance et la secrétaire et ne précisait pas le nom des membres ayant délibéré. Cette information lui aurait permis de vérifier si les interdictions posées à l’article L. 621-4 du CMF étaient respectées. 2. Le requérant se plaint également de l’équité de la procédure devant le Conseil d’Etat. Il soutient tout d’abord que la présence du commissaire du gouvernement au délibéré de la formation de jugement contrevient à l’article 6 § 1 de la Convention.
Il allègue encore que la communication au commissaire du gouvernement du dossier du rapporteur sans que ce document soit communiqué aux parties est problématique au regard de cette disposition. Il se plaint enfin de l’insuffisance de motivation de l’arrêt du Conseil d’Etat : ce dernier n’a pas distingué dans son arrêt les responsabilités de la société, de son directeur général et de son président ; il n’a pas répondu au grief tiré de ce que la COB était incompétente pour engager une procédure de sanction qui ressortissait de la compétence du conseil de discipline de la gestion financière ; il n’a pas davantage été répondu au grief tiré de la violation du principe non bis in idem (mise en œuvre d’une procédure disciplinaire après l’abandon d’une précédente procédure qui tendait au retrait d’agrément de la société R.) et à celui tiré de la disproportion de la sanction.
3. Invoquant enfin les articles 6 § 1 et 8 de la Convention, le requérant se plaint de la disproportion de la sanction prononcée par la COB à son égard, à savoir une interdiction définitive d’exercice de sa profession. EN DROIT 1. Le requérant allègue plusieurs violations de l’article 6 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice. » a) Le requérant se plaint de l’absence de publicité devant la COB et du défaut d’impartialité des membres ayant pris la décision de le sanctionner.
Il soutient que le recours devant le Conseil d’Etat ne pallie pas ces violations. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. b) Le requérant formule plusieurs griefs relatifs à l’équité de la procédure devant le Conseil d’Etat. i. Concernant la présence du commissaire du gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
ii. Le requérant soutient également que la communication du rapport du rapporteur au commissaire du gouvernement est contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour estime que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, à la lumière de ce qui a été décidé dans la décision Flament c. France (n o 28584/03, 21 mars 2006), en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. iii. Le requérant se plaint de l’insuffisance de motivation dans la décision du Conseil d’Etat. La Cour a rappelé, dans l’arrêt Wagner c. Luxembourg (n o 6240/01, 28 juin 2007), les principes régissant l’obligation pour les tribunaux de répondre aux arguments des parties. Si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument des parties.
De l’avis de la Cour, le Conseil d’Etat, en ayant notamment à l’esprit le caractère spécifique du recours en cassation ( mutatis mutandis, Andret c. France (déc.), n o 1956/02, 25 mai 2004), n’a pas manqué de manière manifeste, à son obligation de motivation, celui-ci ayant fait le choix d’apprécier la procédure litigieuse globalement. Le fait que le requérant ne partage pas l’analyse retenue par le Conseil d’Etat ne saurait suffire à conclure à un déficit de motivation de la part de cette juridiction. Partant, la Cour estime que le grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de la disproportion de sa sanction et invoque l’article 6 § 1 précité et l’article 8 de la Convention.
L’article 8 de la Convention dispose : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Dans la mesure où le requérant se plaint d’une atteinte à sa vie privée et familiale, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes; tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion d’éviter ou de redresser les violations alléguées contre lui.
Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, entre autres, Civet c. France [GC], n o 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). En l’espèce, la Cour constate qu’aucun moyen tiré de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention n’a été soumis devant le Conseil d’Etat. Dans ces conditions, cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ailleurs, s’agissant de la proportionnalité de la peine, et à supposer que la Convention garantisse un principe général de proportionnalité des peines dont l’article 6 serait le fondement, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la disposition invoquée. Elle estime en conséquence que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés du défaut d’audience publique devant la COB et du défaut d’impartialité de celle-ci ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.
Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président