1ra-602/13 — accident rutier

1ra-602/13 — accident rutier (Curtea Supremă de Justiție, 2013)

Dosarul nr. 1ra-602/13

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

05 iunie 2013 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Petru Ursache,

Judecători Iurie Diaconu, Nicolae Gordilă,

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de

procuror împotriva deciziei Curții de Apel Bălți din 06 februarie 2013, în cauza

penală în privința inculpatului

Ciobanu Oleg Ion, născut la

21 ianuarie 1972, originar și locuitor al or. Drochia, str.

Ciocîrliei 2, cetățean al R. Moldova, fără antecedente

penale,

Termenul de examinare a cauzei

în instanța de fond: 20 decembrie 2010 - 20 ianuarie 2012,

în instanța de apel: 15 noiembrie 2012 - 06 februarie 2013,

în instanța de recurs: 03 mai - 05 iunie 2013.

C O N S T A T Ă :

fost achitat de sub învinuirea comiterii infracțiunii prevăzută de art. 264 alin. (1)

Cod penal, pe motiv că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

învinuit că la 08.07.2010, aproximativ pe la orele 22:00, conducînd autoturismul de

model „VAZ-2105”, cu n/î DR AE-735, cu remorcă de model „PA 00.00.000”, cu

n/î DR AA-128, lîngă casa nr. 20, situată pe str. Șoseaua Sorocii, or. Drochia, din

neatenție, nu s-a isprăvit cu conducerea autoturismului și a săvîrșit tamponarea

pietonului Savolei Lidia, a. n. 30.09.1951. În rezultatul accidentului rutier ultimei

i-au fost cauzate leziuni corporale medii, nepericuloase pentru viața și sănătatea

persoanei, sub formă de fractura maleolei laterale a piciorului drept.

Acțiunile inculpatului au fost încadrate în baza art. 264 alin. (l) Cod penal,

ca încălcarea regulilor de securitate a circulației mijlocului de transport, de către

persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudență

o vătămare medie unei persoane.

Inculpatul nu a recunoscut vina și a declarat că în seara de 08.07.2010, se

deplasa cu automobilul pe stradela Șoseaua Sorocii, or. Drochia, care este îngustă

de 2,5 m., cu viteza de 3-4 km/oră. La 100 metri a observat o doamnă care mergea

prin mijlocul stradelei. A claxonat, după ce ea a trecut pe stînga și s-a urcat pe o

1

movilă de țărnă. Depășind cu automobilul pietonul, s-a uitat în oglindă și a văzut

că ea stătea pe movila de țărnă. Deplasîndu-se mai departe a văzut că a trecut cu

roata de la remorcă peste ea, apoi peste cîțiva metri, a auzit un strigăt. A oprit

automobilul, s-a apropiat, și văzînd că ea stătea jos și striga de durere, a chemat

ambulanța. El nu a tamponat-o nici cu automobilul și nici cu remorca.

Partea vătămată Savolei Lidia a declarat instanței de judecată că a auzit

zgomotul unui automobil, care se deplasa cu viteză și ea nu a reușit să se ferească

la o parte. Automobilul a trecut pe lîngă ea și a tamponat-o. Automobilul dat avea

remorcă, pe care ea nu a observat-o și remorca a trecut cu roata peste piciorul ei

drept.

Instanța a reținut că învinuirea incriminată inculpatului nu și-a găsit

confirmare în ședința de judecată.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală din 12.10.2010, la Savolei

Lidia a fost depistată fractura maleolei laterale a piciorului drept, care putea apărea

în urma acțiunii unui corp dur, contodent, sau prin lovire de el. Această fractură

este caracteristică pentru căderea pe picior și cu rotația în jurul axei lui. Leziunea

dată nu este caracteristică pentru auto-traumă/trecerea roții remorcii peste picior și

se referă la categoria de vătămări corporale medii care au provocat dereglarea

sănătății pe un timp îndelungat. În raportul de expertiză medico-legală din

21.12.2011, este constatat că fractura s-a produs de la cădere pe picior de la

înălțimea propriului corp, cu rotația lui spre exterior. Nu sunt fixate careva leziuni

pe tegumentele din regiunea articulației talo-crurale drepte, care ar indica atingerea

de remorcă sau trecerea cu roata peste picior.

Astfel, afirmația părții vătămate că a avut loc trecerea roții remorcii peste

picior, nu este confirmată din punct de vedere medico-legal și nici prin declarațiile

martorilor.

Partea vătămată a dat declarații divergente. În cadrul urmăririi penale a

afirmat că roata de la remorcă a trecut peste piciorul ei, iar în cadrul examinării

cauzei a insistat că a fost tamponată de automobil, după ce peste piciorul drept a

trecut roata automobilului-roata remorcii.

În cadrul judecării cauzei, partea vătămată a prezentat bonuri de plată a

medicamentelor, dar care nu corespund medicamentelor indicate în registre, multe

bonuri din cele prezentate fiind eliberate de magazine alimentare.

Din circumstanțele menționate, instanța de fond a conchis că fapta

infracțională - încălcarea regulilor de securitate a circulației de către persoana care

conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudență o vătămare

medie a integrității corporale sau a sănătății, adică infracțiunea prevăzută de art.

264 alin. (l) Cod penal, nu a avut loc.

Conform art. 390 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, în cazul în care

nu s-a constatat existența faptei infracțiunii, instanța adoptă sentință de achitare.

și pronunțarea unei noi hotărîri, prin care inculpatul să fie condamnat în baza art.

264 alin. (1) Cod penal la amendă în mărime de 300 unități convenționale, ceea ce

constituie 6.000 lei, cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport pe

un termen de 2 ani, fiind admisă acțiunea civilă.

2

Apelantul a invocat că instanța de fond nu a ținut cont de toate

circumstanțele stabilite în cadrul urmăririi penale, cît și în ședința de judecată,

sentința fiind bazată numai pe declarațiile inculpatului și a martorului-pasagera

Ciobanu T., care a depus explicații similare, lăsînd să se presupună că vătămările

respective la partea vătămată ar fi putut să apară în alte împrejurări.

3.1. A declarat apel și partea vătămată, Savolei L., cerînd casarea sentinței și

adoptarea unei noi hotărîri prin care Ciobanu Oleg să fie recunoscut vinovat de

comiterea infracțiunii ce i se incriminează, fiindu-i stabilită pedeapsă.

2012, ambele apeluri au fost respinse, ca nefondate.

Instanța de apel a reținut că în speță lipsește latura obiectivă, deoarece nu

este constatat cu certitudine, care anume reguli de securitate a circulației rutiere au

fost încălcate și care au dus la survenirea consecințelor invocate.

Relevant în susținerea acestei concluzii este și faptul, că conform procesului-

verbal de cercetare la fața locului din 08.07.2010, locul tamponării nu a fost

posibil de stabilit, deci declarațiile inculpatului că careva tamponare nici n-a avut

loc sunt veridice.

Art. 264 alin. (1) Cod penal este o normă de blanchetă și pentru o încadrare

juridică corectă a acțiunilor infractorice, urmează a se imputa inculpatului care

norme concrete ale Regulamentului Circulației Rutiere el a încălcat, fapt neindicat

în rechizitoriu și o astfel de învinuire formulată, ce nu conține în mod detaliat

natura și cauza acuzației, constituie o încălcare a prevederilor art. 6 CEDO.

Rezultă că învinuirea adusă inculpatului se bazează numai pe presupuneri și

dubii, și instanța de fond just a concluzionat că inculpatul urmează a fi achitat din

motivul că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

menționate și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța de apel.

Recurentul a indicat că probele prezentate de acuzare cu certitudine

dovedesc vinovăția inculpatului.

octombrie 2012, recursul ordinar a fost admis, casată decizia recurată și dispusă

rejudecarea cauzei în aceiași instanță, în alt complet de judecată.

Instanța de recurs a menționat că procurorul a invocat în ședințele de

judecată ca probă decisivă declarațiile inculpatului în calitate de bănuit, că

pătimita, alunecîndu-se, s-a lovit de roata stîngă a automobilului cu remorcă, apoi

el a chemat ambulanța, victima fiind transportată la spital, și el i-a acordat ajutor

material la tratament în sumă de 2000 lei.

Din învinuirea adusă inculpatului nu rezultă că fractura maleolei laterale a

piciorului drept a victimei s-a produs în rezultatul trecerii roții remorcii peste

picior, dar că ultimei i-au fost cauzate leziuni corporale medii sub formă de

fractura maleolei laterale a piciorului drept prin tamponare.

Ambele rapoarte de expertiză medico-legală confirmă faptul că, fractura

deschisă a maleolei laterale a piciorului drept a victimei s-a produs în rezultatul

căderii pe picior cu rotația în jurul axei lui, ceea ce corespunde stării de fapt

3

recunoscută de inculpat, că victima s-a lovit de roata stîngă a automobilului

cu remorcă și a căzut jos.

Instanța de apel și-a argumentat soluția de respingere a apelului și pe motivul

acuzațiilor imprecise, că organul de urmărire penală nu a indicat în actul de

învinuire care anume articole din Regulamentul Circulației Rutiere au fost

încălcate, însă, o astfel de încălcare a normelor de procedură penală impune o altă

soluție, cea prevăzută de art. 391 alin. l) pct. 6) Cod de procedură penală, dar nu

achitarea persoanei.

2013, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Instanța a relevat că probelor, la care s-a referit în apel procurorul, adică

declarațiilor părții vătămate, martorului Cheptănaru C., raporturilor de expertiză

medico-legală, instanța de fond le-a dat o apreciere legală sub toate aspectele,

complet și obiectiv.

Declarațiile părții vătămate se combat prin concluzia comisiei de experți

medico-legali, din care nu rezultă că vătămările corporale depistate la ea au

survenit din tamponarea de către vehiculul condus de inculpat.

În instanța de apel procurorul a solicitat cercetarea suplimentară a probelor

administrate de către instanța de fond și rejudecarea cauzei după regulile generale

prevăzute pentru prima instanță. Însă nici declarațiile martorului Cheptănaru C. și

nici ale inculpatului date în calitate de bănuit, n-au fost verificate în ședința de

judecată a instanței de apel. Astfel instanța de apel, respectînd prevederile art. 414

alin. (6) Cod de procedură penală, nu este în drept de a se expune asupra probelor

necercetate și neconsemnate în procesul-verbal.

Nu s-a constatat cu certitudine, care anume reguli de securitate a circulației

rutiere sau de exploatare a mijloacelor de transport au fost încălcate de către

inculpat și care ar fi dus la survenirea consecințelor invocate, iar neindicarea

chestiunii date echivalează cu înaintarea unei învinuiri neconcrete.

După cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la fața locului, locul

tamponării nu a fost posibil de stabilit.

Rezultă că careva tamponare nici n-a avut loc și, respectiv, nu există legătură

de cauzalitate între faptă și consecințe.

În cadrul rejudecării cauzei în instanța de apel, procurorul a formulat o nouă

ordonanță, din 16.01.2013, de concretizare a învinuirii, în care a indicat că Ciobanu

Oleg, la data de 08.07.2010, aproximativ pe la orele 22.00, conducînd autoturismul

de model „ VAZ-2105” cu n/î DR AF-735, cu remorcă de model „FIA 00.00.000”

cu n/î DRAA-128, lingă casa nr.20, situată pe str. Șoseaua Sorocii, or. Drochia,

manifestînd neatenție la trafic, și încredere exagerată în sine, grosolan a încălcat

pct.45 al.(l) lit. a), b), c), d) și art. 46 al. (l) lit. a) din Regulamentul Circulației

Rutiere, nu s-a isprăvit cu conducerea autoturismului și a tamponat pietonul

Savolei Lidia. În rezultatul accidentului rutier, ultimei i-au fost cauzate leziuni

corporale medii, nepericuloase pentru viața și sănătatea persoanei, sub formă de

fractura maleolei laterale a piciorului drept.

În această ordine de idei instanța a menționat, că instanța de apel verifică

legalitatea sentinței instanței de fond pe baza probelor prezentate instanței de fond.

4

Însă, pe parcursul judecării cauzei în instanța de fond, procurorul participant

n-a întreprins careva măsuri în vederea corectării erorii admise în actul de

învinuire, iar procurorul participant în instanța de apel, n-a declarat apel

suplimentar, cu invocarea motivelor adăugătoare, după cum prevede art. 402 alin.

(4) Cod de procedură penală.

Astfel, ordonanța de concretizare a învinuirii din 16.01.2013, este de fapt o

ordonanță de modificare esențială a învinuirii, care lezează substanțial dreptul

inculpatului la un proces echitabil, dat fiind că învinuirea respectivă nu parcurge

triplul grad de jurisdicție, reieșind din faptul că este formulată în instanța de apel,

precum și încalcă dreptul la apărare a inculpatului, deoarece inculpatul și

apărătorul lui au ales și au stabilit în prima instanță o poziție de drept, și au lansat

deja argumentele de apărare, care au devenit cunoscute părții acuzării, ținînd cont

de învinuirea inițial formulată și probele administrate în temeiul acesteia.

Instanța de fond just a apreciat că învinuirea n-a prezentat suficiente probe

directe, utile și veridice, care în ansamblu ar corobora între ele și care ar confirma

vinovăția inculpatului, concluzionînd în mod legal achitarea inculpatului.

nominalizate și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța de apel.

Recurentul a invocat că, acuzatorul de stat în instanța de apel a aplicat

prevederile art. 325 Cod de procedură penală, deoarece prin ordonanța de

concretizare a învinuirii din 16.01.2013 nu s-a agravat în nici un mod situația

inculpatului, calificarea acțiunilor acestuia rămînînd aceeași - art. 264 alin. (l) Cod

penal, respectiv nu era necesar de a înainta un apel suplimentar.

Instanța de apel nu a dat apreciere justă declarațiilor părții vătămate și a

depozițiilor martorilor audiați în instanța de fond, nu a ținut cont de faptul că partea

apărării nu a prezentat nici o probă pertinentă și concludentă, limitîndu-se numai la

criticarea probelor acuzării.

Prezența vătămărilor corporale la partea vătămată, Savolei Lidia, se

confirmă prin raportul de expertiză medico-legală nr. 175 "D" din 05 octombrie

2010, conform căruia cet. Savolei L. i-au fost cauzate leziuni corporale medii, sub

formă de fractura maleolei laterale a piciorului drept, care putea apărea în urma

acțiunii unui corp dur, contondent, sau prin lovire de el.

Săvîrșirea acțiunilor de încălcare a regulilor de securitate a circulației rutiere

sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce

mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudență o vătămare medie a

integrității corporale sau a sănătății părții vătămate, se dovedește și prin declarațiile

martorului Cheptănaru C., care a declarat că activează ca medic de serviciu de

urgență și la 08 iulie 2010, aproximativ la 22.00, a fost solicitată chemarea la locul

accidentului rutier. La fața locului era un automobil de model VAZ cu remorcă,

undeva la 20 cm, pe o ridicătură de pămînt era doamna accidentată care se văicăra

de durere la piciorul drept și a fost transportată la spital.

Ciobanu Oleg, fiind audiat asupra esenței învinuirii înaintate, a recunoscut

vinovăția sa parțial, totuși folosindu-se de dreptul său a refuzat de a da depoziții,

iar cînd a fost audiat în calitate de bănuit a declarat că, vina o recunoaște pe deplin,

se căiește sincer, însă o parte din vină o poartă Savolei Lidia. Drumul era îngust și

5

nu era aranjat. Nu a avut posibilitatea să se ferească, deoarece în partea dreaptă se

aflau copaci, iarbă și un gard.

Astfel, probele prezentate de acuzare cu certitudine dovedesc vinovăția

inculpatului în săvîrșirea infracțiunii incriminate, iar instanța de apel doar formal a

indicat că acestea urmează a fi respinse, fără a da o motivare în acest sens.

În drept, recursul este fondat pe temeiul din art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în apel de către procuror și decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

În primul rînd, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărîrile

instanței de apel pot fi supuse recursului, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 429 alin. (1), 430 alin. (5), 434 Cod de procedură penală,

cererea de recurs trebuie să fie motivată, să conțină indicarea temeiurilor prevăzute

în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărîrii atacate în acest sens. Instanța de

recurs, se pronunță doar în limitele motivelor invocate în recurs.

Sub acest aspect se reține că, în recursul ordinar este invocat în drept

temeiul din art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apelul procurorului (pct. 8 din

decizie).

Totodată, ignorîndu-se prevederile legale enunțate, recurentul nu a indicat

asupra căror motive concrete, menționate în apel, nu s-ar fi pronunțat instanța de

apel, omițîndu-se totalmente și argumentarea ilegalității hotărîrii atacate în sensul

specificat.

Astfel, recursul ordinar în această parte nu întrunește condițiile legale de

conținut, iar instanța de recurs nu este competentă să concretizeze și să completeze

din oficiu recursul ordinar al procurorului cu circumstanțe în fapt și în drept, care l-

ar justifica și care ar agrava situația persoanei achitate.

Or, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decît interesele legii.

În al doilea rînd, potrivit argumentelor invocate și reproduse în pct. 7. din

prezenta decizie, utilizîndu-se concluzii de genul: „nu a dat apreciere justă

declarațiilor...”, recursul este întemeiat pe critica modului în care instanța de apel a

estimat circumstanțele cauzei (pct. 8 din decizie).

În acest sens este de menționat că, pornind de la relevanțele art. 27, 414

alin. (1) și (2) a Codului de procedură penală, judecătorul apreciază probele în

conformitate cu propria sa convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor

administrate. Instanța de apel, judecînd apelul, verifică legalitatea și temeinicia

hotărîrii atacate pe baza probelor examinate de prima instanță, conform

materialelor din dosar, și oricăror probe noi prezentate instanței de apel sau

cercetează suplimentar probele administrate de instanța de fond, instanța de apel

poate da o nouă apreciere probelor din dosar. Astfel, doar activitatea instanței de

apel privind aprecierea sau reaprecierea circumstanțelor cauzei în alt sens decît cel

6

pe care îl propune procurorul, este o competență legală a acestei instanțe, care,

nefiind temei de drept din numărul celor incluse în art. 427 Cod de procedură

penală, nici nu poate fi supusă criticii prin intermediul recursului ordinar.

În al treilea rînd, conform art. 24 alin. (2), (4), 26 alin. (3), 409 alin. (2),

436 alin. (1), (2), 414 alin. (6) Cod de procedură penală, instanța judecătorească nu

este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și

nu exprimă alte interese decît interesele legii. Părțile în procesul penal își aleg

poziția, modul și mijloacele de susținere a ei de sine stătător, fiind independente de

instanță, de alte organe ori persoane. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi

revine procurorului. Procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărîrii în

recurs se desfășoară conform regulilor generale pentru examinarea ei. Instanța de

apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de

apelant, să examineze aspectele de fapt și de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăți

situația apelantului. Instanța de apel nu este în drept să-și întemeieze concluziile pe

probele cercetate de prima instanță dacă ele nu au fost verificate în ședința de

judecată a instanței de apel și nu au fost consemnate în procesul-verbal.

Potrivit jurisprudenței naționale și a CțEDO, avînd în vedere dispozițiile art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

instanța de apel nu este în drept să pronunțe o hotărîre de condamnare bazîndu-se

exclusiv pe dosarul din prima instanță în temeiul căruia inculpatul fusese achitat.

Instanța de apel urmează să procedeze la o nouă audiere a anumitor martori ai

acuzării solicitați de părți (hotărîrile CtEDO Popovici vs. Moldova din 27.11.2007, §72, și

Dănila vs. România din 8.03.2007, §62-63). Martorii acuzării se audiază din nou în cazul

în care depozițiile lor constituie o mărturie acuzatorie, susceptibilă să întemeieze

într-un mod substanțial condamnarea învinuitului (hotărîrea CțEDO Spînu vs. România

din 29.04.2008, §60).

În baza principiului contradictorialității în procesul penal, principiu unanim

recunoscut și susținut de jurisprudența CțEDO, sarcina probațiunii în ședințele de

judecată în prima instanță și în instanța de apel îi revine acuzatorului de stat,

fiindcă funcția acuzării este pusă pe seama procurorului. CțEDO, în hotărîrea

Capean vs. Belgia din 13.01.2005, a constatat că, în domeniul penal, problema

administrării probelor trebuie să fie abordată din punctul de vedere al articolului 6

Nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și

încălcarea prevederilor art. 24 și 26 din Codul de procedură penală, care îl obligă

pe acuzatorul de stat, după o hotărîre de achitare pronunțată de prima instanța, să

prezinte în ședința de judecată anumite probe în susținerea acuzațiilor penale aduse

inculpatului, urmează să fie apreciată ca nesusținere a acuzațiilor penale în privința

inculpatului, în cadrul examinării apelului declarat împotriva sentinței de achitare.

Ignorarea acestei jurisprudențe lezează dreptul inculpatului la un proces

echitabil, drept garantat de art.6 din CEDO.

În pofida normelor specificate, a principiului contradictorialității în procesul

penal și a jurisprudenței nominalizate, se observă că, conform procesului-verbal al

ședinței de judecată a instanței de apel, procurorul, în cadrul rejudecării cauzei

potrivit regulilor generale, nu a solicitat să fie cercetate direct și nemijlocit probele

7

decisive ale acuzării, cum ar fi declarațiile inculpatului date în calitate de bănuit și

ale martorului Cheptănaru C. (v. 2, f. d. 29).

Prin urmare, argumentul indicat de recurent că instanța de apel nu a luat în

considerare aceste două probe este absolut neîntemeiat, deoarece el nu le-a invocat

în ședința instanței de apel, adică s-a eschivat să-și exercite în fața instanței de apel

sarcina prezentării probelor, deci nu și-a susținut apelul și volumul învinuirii

înaintate inculpatului, iar instanța de apel nu era în drept să invoce din oficiu probe

în defavoarea inculpatului, sau să-și întemeieze concluziile pe probe neverificate în

ședința de judecată a instanței de apel și neconsemnate în procesul-verbal (pct. 8 din

decizie).

Totodată, prevederile art. 427 Cod de procedură penală oferă posibilitatea

contestării prin intermediul recursului ordinar doar a hotărîrilor judecătorești,

pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel, dar nu și

contestarea acțiunilor sau inacțiunilor procurorului care a participat la judecarea

apelului în vederea redresării omisiunilor procesuale comise de el.

În hotărîrea CțEDO din 06.04.2010, în cauza Ștefan vs. România, este clar

specificat că procurorul are obligația de a reflecta pretinsele erori înainte de

pronunțarea unei hotărîri definitive, iar statul este cel care trebuie să-și asume

erorile comise de procuror și aceste erori nu trebuie reparate în detrimentul

persoanei vizate în procedura în cauză.

Astfel, soluția dispunerii rejudecării cauzei pentru examinarea repetată a

apelului procurorului potrivit regulilor primei instanțe, în vederea unei eventuale

condamnări a persoanei achitate, în cazul în care procurorul nu a susținut în apel

învinuirea prin invocarea cercetării directe a probelor, ar fi una lipsită de orice

suport legal.

În al patrulea rînd, potrivit art. 424 alin. (2), 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală hotărîrile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara

erorile de drept comise de instanța de fond și cea de apel, inclusiv și în temeiul

cînd hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

Instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărîrea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În sensul vizat și cu referire la argumentul specificat în recurs, că instanța de

apel doar formal a indicat că probele urmează a fi respinse, fără a da o motivare în

acest sens (pct. 8 din prezenta decizie), se atestă că în corespundere cu împrejurările

relevate în sentința instanței de fond și în decizia instanței de apel, reproduse în

pct. 1 și 6 din prezenta decizie, ambele instanțe, în raport cu argumentele invocate

în recursul de pe rol, care nici nu conține referiri la niște erori de drept concrete și

clar definite, au constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind

infracțiunile incriminate inculpatului în strictă conformitate cu prevederile

normelor de procedură penală și a prescripțiilor de drept material, corect dispunînd

achitarea lui de sub învinuirea comiterii infracțiunii prevăzută de art. 264 alin. (1)

Cod penal.

Mai mult, concluziile ambelor instanțe în sensul vizat coroborează și cu

următoarele circumstanțe.

8

Potrivit ordonanței de punere sub învinuire și rechizitoriului, inculpatul este

acuzat că:

„la 08.07.2010, aproximativ pe la orele 22:00, conducînd autoturismul de

model „VAZ-2105”, cu n/î DR AE-735, cu remorcă de model „PA 00.00.000”, cu

n/î DRAA-128, lîngă casa nr. 20, situată pe str. Șoseaua Sorocii, or. Drochia, din

neatenție, nu s-a isprăvit cu conducerea autoturismului, a săvîrșit tamponarea

pietonului Savolei Lidia, a. n. 30.09.1951, în rezultatul accidentului rutier ultimei

i-au fost cauzate leziuni corporale medii, nepericuloase pentru viața și sănătatea

persoanei, sub formă de fractura maleolei laterale a piciorului drept”.

Totodată, art. 264 alin. (1) Cod penal prevede răspundere penală pentru:

„încălcarea regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a mijloacelor de

transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a

cauzat din imprudență o vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății”.

Conform art. 26 alin. (1) Cod penal și a jurisprudenței naționale, art. 8 alin.

(3), 66 alin. (2) pct. (1), 281 alin. (2), 296 alin. (2) Cod de procedură penală, se

consideră pregătire de infracțiune înțelegerea prealabilă de a săvîrși o infracțiune,

procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea

intenționată, pe altă cale, de condiții pentru săvîrșirea ei dacă, din cauze

independente de voința făptuitorului, infracțiunea nu și-a produs efectul. Pregătirea

de omor se poate exprima în procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori

instrumentelor de săvîrșire a omorului, în luarea de cunoștință cu locul în care se

preconizează comiterea omorului, în crearea condițiilor pentru ascunderea urmelor

omorului, în studierea eventualelor obstacole care ar putea îngreuna săvîrșirea

omorului și în elaborarea metodelor pentru evitarea acestor obstacole, în găsirea

participanților la omor etc. Concluziile despre vinovăția persoanei de săvîrșirea

infracțiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri, actul de învinuire trebuie să

cuprindă formularea învinuirii cu indicarea datelor importante pentru formularea

învinuirii. Inculpatul are dreptul să știe pentru ce faptă este învinuit.

În pofida acestor prevederi, organul de urmărire penală nu a indicat, deci

nici nu a constatat în actul de învinuire:

a) care reguli la concret, prevăzute de care act normativ, le-ar fi încălcat

inculpatul;

b) care sunt acțiunile infracționale concrete ale inculpatului și esența

afirmației că: „nu s-a isprăvit cu conducerea autoturismului”;

c) care este mecanismul de tamponare a victimei, cu indicarea părților

concrete ale automobilului sau remorcii cu care s-ar fi produs coliziunea.

Rezultă că învinuirea înaintată inculpatului este una incompletă și neclară,

adică este una dubioasă. O asemenea învinuire a afectat dreptul acestui inculpat de

a ști pentru ce faptă este învinuit, adică dreptul la apărare.

Totodată, art. 8 alin. (3), 24 alin. (2), 325 alin. (1), 389 alin. (2) Cod de

procedură penală, prevăd că instanța judecătorească nu este organ de urmărire

penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și nu exprimă alte

interese decît interesele legii. Judecarea cauzei se efectuează numai în limitele

învinuirii formulate în rechizitoriu. Concluziile despre vinovăția persoanei de

săvîrșirea infracțiunii și sentința de condamnare nu pot fi întemeiate pe

9

presupuneri, iar toate dubiile în probarea învinuirii se interpretează doar în

favoarea inculpatului.

Prin urmare, instanța de judecată nu este în drept să completeze din oficiu

învinuirea cu circumstanțe în fapt care ar justifica-o și care ar agrava situația

inculpatului, și să-și întemeieze soluțiile pe presupuneri și dubii.

Pe lîngă aceasta, conform art. 326 alin. (1) Cod de procedură penală, în

instanța de apel, procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în

cazul în care a declarat apel.

Deoarece procurorul nu a invocat în apelul său această circumstanță,

ordonanța de modificare a învinuirii, în care la fel nu sunt indicate și constatate

care ar fi acțiunile infracționale concrete ale inculpatului, esența afirmației că: „nu

s-a isprăvit cu conducerea autoturismului”, care este mecanismul de tamponare a

victimei, cu indicarea părților concrete ale automobilului sau remorcii cu care s-ar

fi produs coliziunea, înaintată deja în cadrul judecării apelului, este lipsită de orice

suport legal.

Circumstanțele enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și

de apel nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că

hotărîrea instanței de apel conține motive clare și legale pe care se întemeiază

soluția și că recursul nominalizat este și vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 1), 4) Cod de procedură penală instanța de

recurs va decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că

acesta nu îndeplinește condițiile legale de conținut și este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, dat fiind că instanța de fond și cea de apel, în cadrul judecării

cauzei menționate nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate în

recurs, că recursul de pe rol nu îndeplinește condițiile legale de conținut și este

vădit neîntemeiat, el urmează a fi declarat inadmisibil.

Cod de procedură penală, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procuror împotriva deciziei

Curții de Apel Bălți din 06 februarie 2013, în cauza penală în privința inculpatului

Ciobanu Oleg Ion, deoarece nu îndeplinește cerințele legale de conținut și este

vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată la 26 iunie 2013.

Președinte Petru Ursache

Judecători Iurie Diaconu

Nicolae Gordilă

10

Dosarul nr. 1ra-602/13

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

D I S P O Z I T I V

05 iunie 2013 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Petru Ursache,

Judecători Iurie Diaconu, Nicolae Gordilă,

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de

procuror împotriva deciziei Curții de Apel Bălți din 06 februarie 2013, în cauza

penală în privința inculpatului

Ciobanu Oleg Ion, născut la

21 ianuarie 1972, originar și locuitor al or. Drochia, str.

Ciocîrliei 2, cetățean al R. Moldova, fără antecedente

penale,

Termenul de examinare a cauzei

în instanța de fond: 20 decembrie 2010 - 20 ianuarie 2012,

în instanța de apel: 15 noiembrie 2012 - 06 februarie 2013,

în instanța de recurs: 03 mai - 05 iunie 2013.

În conformitate cu art. 431 alin. (2), 432 alin. (1), (2) pct. 1), 4) alin. (3) Cod

de procedură penală, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procuror împotriva deciziei

Curții de Apel Bălți din 06 februarie 2013, în cauza penală în privința inculpatului

Ciobanu Oleg Ion, deoarece nu îndeplinește cerințele legale de conținut și este

vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată va fi pronunțată la 26 iunie 2013.

Președinte Petru Ursache

Judecători Iurie Diaconu

Nicolae Gordilă

11