Döleneken și alții împotriva Turciei

SECȚIUNEA ÎNTÂI\nDECIZIE PARȚIALĂ\nPRIVIND ADMISIBILITATEA\ncererii nr. 31132/96\nprezentată de Mahinur DÖLENEKEN și alții\nîmpotriva Turciei\nCurtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), reunită la 14 martie 2000 într-o cameră compusă din:\nDoamna E. Palm, președintă,\nDomnul J. Casadevall,\nDomnul Gaukur Jörundsson,\nDomnul R. Türmen,\nDomnul B. Zupančič,\nDomnul T. Panțîru,\nDomnul R. Maruste, judecători,\nși domnul M. O'Boyle, grefier de secție,\nAvând în vedere cererea menționată mai sus, introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 28 martie 1996 și înregistrată la 23 aprilie 1996,\nAvând în vedere articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,\nAvând în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți,\nDupă ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:\nÎN FAPT\nReclamanții, doamna Mahinur Döleneken și soțul său, Turgut Döleneken, sunt resortisanți turci, născuți, respectiv, în 1953 și 1957 și care locuiesc la Buca (Izmir).

În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de domnul K. Sami Alptekin, avocat în baroul din Izmir, care acționează de asemenea în nume propriu ca reclamant.\nFaptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de partea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.\nLa 12 aprilie 1988, fiul soților Döleneken, Alper, atunci în vârstă de șapte ani, și-a găsit moartea, înecat în fundul unei fântâni aparținând societății feroviare a statului, TCDD (Türkiye Cumhuriyeti Devlet Demir Yolları).\nLa 21 aprilie 1988, înlocuitorul procurorului Republicii, însoțit de un expert, s-a deplasat la locul incidentului și a întocmit un proces-verbal care constata în special absența vreunei măsuri de siguranță în jurul fântânii în cauză.

În consecință, a fost deschisă o instrucție penală cu privire la circumstanțele în care a decedat copilul.\nNu pare să fi fost intentată însă nicio acțiune penală în speță, în absența circumstanțelor care să permită să se concluzioneze la răspunderea TCDD și/sau a personalului său în raport cu dreptul penal turc.\nÎn aceste condiții, la 6 mai 1988, domnul Alptekin a introdus în fața Tribunalului de mare instanță din Izmir o acțiune în daune-interese împotriva administrației de care depinde TCDD, precum și a municipalității Buca, pentru greșeală de serviciu și neglijență gravă.

A solicitat 8.100.000 lire turcești („TRL„) cu titlu de despăgubire.\nPrintr-o decizie din 14 iulie 1988, tribunalul în cauză s-a declarat totuși necompetent ratione materiae și a dispus trimiterea dosarului cauzei la jurisdicția administrativă competentă, în cazul în care partea reclamantă ar solicita acest lucru.\nLa 9 martie 1989, în scopul căii de recurs administrativ pe care intenționau să o exercite, reclamanții au adresat o cerere scrisă direcției generale a TCDD, precum și municipalităților din Izmir și Konak-centru, solicitând repararea prejudiciului moral și material pentru moartea fiului lor.

La 23 martie 1989, TCDD a răspuns, afirmând că răspunderea nu aparține decât municipalităților; cât despre acestea din urmă, nu au răspuns deloc.\nLa 24 mai 1989, reclamanții au intentat o cale de atac de plină jurisdicție în fața Tribunalului administrativ nr. 2 din Izmir („Tribunalul") împotriva celor trei autorități menționate mai sus, solicitând 10.000.000 TRL cu titlu de prejudiciu moral și material.\nPrin hotărârea din 13 februarie 1992, Tribunalul a respins cererea reclamanților, pe motiv că acțiunea lor era de competența jurisdicțiilor civile întrucât viza TCDD și era vădit nefondată întrucât punea în cauză cele două municipalități.\nLa 14 septembrie 1992, reclamanții au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat, care s-a pronunțat la 30 noiembrie 1993. În hotărârea sa, după ce a concluzionat că litigiul ține într-adevăr de contenciosul administrativ, Consiliul de Stat a reformat hotărârea atacată, dar într-un sens defavorabil apelanților.

Conform înaltei jurisdicții, Tribunalul ar fi trebuit, în speță, să se abțină să examineze pe fond cererea de despăgubire, întrucât aceasta ar fi tardivă, deci inadmisibilă. Dosarul cauzei a fost astfel trimis în primă instanță.\nDupă reexaminarea dosarului, Tribunalul a refuzat totuși, în temeiul articolului 49 § 4 din codul de procedură administrativă, să se conformeze hotărârii Consiliului de Stat. În hotărârea sa din 9 februarie 1995, a confirmat poziția sa în primă instanță, și anume că acțiunea reclamanților fusese formulată în termenul legal prevăzut în acest scop.\nÎn această situație, TCDD a formulat, la rândul său, recurs în fața Camerei plenare a Consiliului de Stat.

Având în vedere dosarul aflat în fața sa, Camera a ajuns la concluzia că acțiunea reclamanților nu era în niciun fel tardivă și că revenea Tribunalului, competent în materie, să tranșeze.\nAstfel, dosarul cauzei a fost, încă o dată, trimis Tribunalului, care, la 17 aprilie 1997, a dat câștig de cauză familiei Döleneken.

În aplicarea articolului 125 din Constituție, a condamnat TCDD la plata a 9.000.000 TRL cu titlu de prejudiciu moral și 1.000.000 TRL cu titlu de prejudiciu material.\nCAPETE DE CERERE\nReclamanții Mahinur și Turgut Döleneken denunță o neglijență gravă din partea administrației care, prin faptul că nu a luat măsurile de precauție necesare în jurul unei fântâni care îi aparținea, ar fi cauzat moartea fiului lor; aceștia consideră că o asemenea neglijență a implicat o încălcare a dreptului la siguranța acestuia, astfel cum este garantat de articolul 5 din Convenție.\nInvocând articolul 6 § 1 din Convenție, doamna și domnul Döleneken se plâng, de asemenea, de durata excesivă a procedurii pe care au pornit-o împotriva autorităților responsabile de incidentul în cauză, pentru a obține repararea prejudiciului material și moral pe care l-au suferit.

În speță, faptul că au obținut câștig de cauză după atâția ani nu ar fi servit nici la a face dreptate, nici la a repara prejudiciul lor. De fapt, în cursul perioadei dintre data la care au cerut 10.000.000 TRL cu titlu de reparare și cea la care această sumă a fost acordată, rata inflației din Turcia era cu mult peste rata dobânzilor de întârziere, legal stabilită la 30% în ceea ce privește datoriile statului.\nDomnul Alptekin se consideră, la rândul său, victima unei încălcări a Convenției pentru același capăt, deoarece prelungirea excesivă a procedurii pe care o inițiase în calitatea sa de avocat al familiei Döleneken l-ar fi pus într-o situație jenantă față de clienții săi.\nÎN DREPT\nCurtea a examinat capetele de cerere menționate mai sus, astfel cum au fost prezentate în cerere.

Cu toate acestea, în starea actuală a dosarului aflat în fața sa, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității celui formulat de Mahinur și Turgut Döleneken în raport cu articolul 6 § 1 din Convenție și consideră necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.\nÎn ceea ce privește restul plângerilor, Curtea remarcă de la bun început că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestora.

Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze afirmațiile formulate, Curtea nu a remarcat de altfel nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocolul său nr. 1. Curtea consideră, în special, că domnul Alptekin nu poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34, a unei încălcări a articolului 6 § 1 în nume propriu și că capătul de cerere referitor la pretinsa răspundere a administrației pentru decesul lui Alper Döleneken se dovedește tardiv în raport cu articolul 35 § 1.\nRezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.\nPentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,\nAMÂNĂ examinarea capătului de cerere formulat de reclamanții Mahinur și Turgut Döleneken pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție și întemeiat pe durata excesivă a procedurii în litigiu;\nDECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ, pentru restul.\nMichael O'Boyle\nElisabeth Palm\nGrefier\nPreședintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 31132/96 présentée par Mahinur DÖLENEKEN et autres contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 mars 1996 et enregistrée le 23 avril 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Mahinur Döleneken et son époux, Turgut Döleneken, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1953 et 1957 et résidant à Buca (İzmir).

Devant la Cour, ils sont représentés par M e K. Sami Alptekin, avocat au barreau d’İzmir, lequel agit également en son propre nom comme requérant. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 12 avril 1988, le fils des Döleneken, Alper, alors âgé de sept ans, trouva la mort, noyé au fond d’un puits appartenant à la société ferroviaire de l’État, le TCDD ( Türkiye Cumhuriyeti Devlet Demir Yolları ). Le 21 avril 1988, le substitut du procureur de la République, accompagné d’un expert, se rendit sur les lieux de l’incident et établit un procès-verbal constatant notamment l’absence d’une quelconque mesure de sécurité autour du puits en question.

Par conséquent, une instruction pénale fut ouverte sur les circonstances dans lesquelles est décédé l’enfant. Aucune action pénale n’a toutefois été intentée en l’espèce, semble-t-il, faute de circonstances permettant de conclure à la responsabilité du TCDD et/ou de son personnel au regard du droit pénal turc. Cela étant, le 6 mai 1988, M e Alptekin introduisit devant le Tribunal de grande instance d’İzmir une action en dommages et intérêts contre l’administration dont relève le TCDD ainsi que la municipalité de Buca, pour faute de service et négligence grave. Il demanda 8 100 000 livres turques (« TRL ») à titre d’indemnité. Par une décision du 14 juillet 1988, ledit tribunal se déclara toutefois incompétent ratione materiæ et ordonna le renvoi du dossier de l’affaire devant la juridiction administrative compétente, au cas où la partie demanderesse le demanderait.

Le 9 mars 1989, aux fins du recours administratif qu’ils entendaient exercer, les requérants adressèrent une demande écrite à la direction générale du TCDD ainsi qu’aux municipalités d’İzmir et de Konak-centre, en réclamant réparation du tort moral et matériel du fait de la mort de leur fils. Le 23 mars 1989, le TCDD répondit, affirmant que la responsabilité n’appartenait qu’aux municipalités ; quant à ces dernières, elles ne répondirent point. Le 24 mai 1989, les requérants intentèrent un recours de pleine juridiction devant le Tribunal administratif n° 2 d’İzmir (« le Tribunal ») contre les trois autorités susmentionnées, réclamant 10 000 000 TRL à titre de préjudice moral et matériel. Par jugement du 13 février 1992, le Tribunal débouta les requérants, au motif que leur affaire ressortait des juridictions civiles en tant qu’elle concernait le TCDD et était manifestement mal fondée en tant qu’elle mettait en cause les deux municipalités.

Le 14 septembre 1992, les requérants se pourvurent contre ce jugement devant le Conseil d’État, lequel se prononça le 30 novembre 1993. Dans son arrêt, après avoir conclu que le litige relevait bien du contentieux administratif, le Conseil d’État reforma le jugement attaqué mais dans un sens défavorable aux appelants. D’après la haute juridiction, le Tribunal aurait dû en l’espèce s’abstenir d’examiner au fond la demande d’indemnisation puisque celle-ci serait tardive, donc irrecevable. Le dossier de l’affaire fut ainsi renvoyé en première instance. Après avoir réexaminé le dossier, le Tribunal refusa toutefois, en vertu de l’article 49 § 4 du code de procédure administrative, de se conformer à l’arrêt du Conseil d’État.

Dans son jugement du 9 février 1995, il confirma sa position en première instance, à savoir que le recours des requérants était porté dans le délai légal prévu à cette fin. Sur ce, le TCDD se pourvut, à son tour, devant la Chambre plénière du Conseil d’État. Au vu du dossier devant elle, la Chambre parvint à la conclusion que le recours des requérants n’était aucunement tardif et qu’il incombait au Tribunal, compétent en la matière, de trancher. Ainsi, le dossier de l’affaire fut, une nouvelle fois, renvoyé devant le Tribunal qui, le 17 avril 1997, donna gain de cause à la famille Döleneken. En application de l’article 125 de la Constitution, il condamna le TCDD à verser 9 000 000 TRL à titre de dommage moral et 1 000 000 TRL à titre du préjudice matériel.

GRIEFS Les requérants Mahinur et Turgut Döleneken dénoncent une lourde négligence de la part de l’administration qui, faute d’avoir pris des mesures de précaution nécessaires autour d’un puits lui appartenant, aurait causé la mort leur fils ; ils estiment que pareille négligence a emporté violation du droit à la sûreté de ce dernier, tel que garanti par l’article 5 de la Convention. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, M me et M. Döleneken se plaignent également de la durée excessive de la procédure qu’ils ont entamée contre les autorités responsables de l’incident en question, en vue d’obtenir la réparation du dommage matériel et moral qu’ils ont subi. En l’espèce, qu’ils aient obtenu gain de cause après tant d’années, n’aurait servi ni à rendre la justice ni à réparer leur préjudice.

De fait, au cours de la période se situant entre la date où ils avaient réclamé 10 000 000 TRL à titre de réparation et celle où cette somme a été octroyée, le taux de l’inflation prévalant en Turquie était largement au-dessus du taux des intérêts moratoires, légalement fixé à 30 % quant aux dettes de l’Etat. M e Alptekin s’estime, lui aussi, victime d’une violation de la Convention du même chef, parce que la prolongation excessive de la procédure qu’il avait initiée en sa qualité d’avocat de la famille Döleneken l’aurait mis dans une situation gênante vis à vis de ses clients. EN DROIT La Cour a examiné les griefs susmentionnés, tels qu’ils ont été présentés dans la requête.

Cependant, en l’état du dossier devant elle, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de celui formulé par Mahinur et Turgut Döleneken au regard de l’article 6 § 1 de la Convention et juge nécessaire de le porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. Pour ce qui est du restant des doléances, la Cour note d’emblée que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de celles-ci.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a d’ailleurs relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou son Protocole n° 1. La Cour estime notamment que M e Alptekin ne saurait se prétendre victime, au sens de l’article 34, d’une violation de l’article 6 § 1 dans son propre chef et que le grief portant sur la prétendue responsabilité de l’administration du fait du décès d’Alper Döleneken s’avère tardif au regard de l’article 35 § 1. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE , l’examen du grief formulé par les requérants Mahinur et Turgut Döleneken sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention et tiré de la durée excessive de la procédure litigieuse ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

, pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente