a cererii nr. 36595/97
prezentate de Fetullah Selçuk MOĞULKOÇ
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședința pe 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră alcătuită din
Doamnele
Domnii
Gaukur Jörundsson,
judecători,
judecător ad hoc,
și din
Domnul
grefier de secție.
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 7 mai 1997 și înregistrată pe 20 iunie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de către părți la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, hotărăște după cum urmează:
Reclamantul, Dl. Fetullah Selçuk Moğulkoç, este un cetățean turc născut în 1957. Este reprezentat în fața Curții de Doamnele Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de D-na T. Demirel, asistat de Doamnele H. Kaplan și D. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de D. Ș. Alpaslan, co-agent, D. O. Nalcıoğlu, consilier, D-na D. Akçay, co-agent, D. Y. Belet, consilier, D. H. Mutaf, D-na D.B. Ulusoy și D-na D. Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele dosarului
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1982, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ ca medic.
Prin decret din 10 decembrie 1996, Consilul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a hotărât revocarea reclamantului din armată, medic principal al marinei naționale, pentru acte de indisciplină și conduită immorală, în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar.
Printr-o ordonanță datată din aceeași zi, președintele Republicii, premierul și ministrul Apărării au aprobat acest decret.
Guvernul prezintă versiunea sa asupra faptelor după cum urmează.
Conform rapoartelor de informații, reclamantul se încadra în categoria personalului suspectat de integrism, era în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice; aparținea ordinului Nakșibendi și participa la activitățile acestei comunități; și-a organizat modul de viață în conformitate cu ideologia integristă și nu participa la nicio activitate socială. Reclamantul primise avertismente pentru acte de indisciplină și fișa sa de evaluare a consemnat o apreciere nefavorabilă din partea superiorilor săi ierarhici.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia retras din activitate în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consilul Superior Militar și-a bazat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 al Constituției
„Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii care iau o capacitate care-i aparține în exclusivitate și deciziile Consilului Superior Militar scapă de sub controlul judecătoresc.
"
Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 ale Constituției turce prevăd că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului apărării drepturilor. De asemenea, dispune că sancțiunile disciplinare, alții decât avertismentele și repreșiuni, sunt supuse controlului judecătoresc. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
„Revocare pentru acte de indisciplină și conduită immorală:
În ciuda vechimei în serviciu, ofițerii al căror manținere în forțele armate este considerată nepotrivită în urma indisciplinei și conducerii imorale sunt supuși legii fondului de pensii turc.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina fișele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării de către Consilul Superior Militar, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar.
"
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
„b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduită immorală
În ciuda vechimei în serviciu, subofițerii al căror manținere în forțele armate este considerată nepotrivită în urma indisciplinei și conducerii imorale sunt supuși legii fondului de pensii turc.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina fișele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării de către Consilul Superior Militar, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar.
"
art. 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor
„În ciuda vechimei în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor celor al căror manținere în cadrul forțelor armate este considerată nepotrivită datorită indisciplinei sau conducerii imorale, fundată pe unul din motivele enumerate mai jos, așa cum este stabilit în unul sau mai multe documente care se referă la ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) când comportamentele și acțiunile lor arată că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integrisste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opiniuni.
"
Conform articolului 53 e) din regulamentul privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor ai căror comportamente și acțiuni arată că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integrisste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opiniuni.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge de faptul că nu a avut la dispoziție nici un recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar în fața instanțelor judecătorești interne. Expune în acest sens că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă de sub controlul judecătoresc.
Reclamantul susține, de asemenea, că, fără să i se aplice o sancțiune administrativa sau penală, a fost revocat, contrar articolelor 50 din legea nr. 926 privind personalul militar și 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Susține că această decizie încalcă principiul legalității delictelor și pedepselor și invocă în acest sens art. 7 al Convenției.
Invocând art. 9 al Convenției, reclamantul se plânge, în sfârșit, de faptul că a fost revocat din armată datorită convingerilor sale religioase.
A.
Asupra violării presupuse a articolului 9 al Convenției
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată afectează libertatea sa de religie din motiv că ar fi fundată pe convingerile și practicile sale religioase. Invocă art. 9 al Convenției, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățătură, practici și îndeplinirea riturilor.
2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul unor restricții decât cele care, prevăzute prin lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, pentru protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.
"
a) Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu ar trebui analizată ca o ingerință în libertatea conștiinței, religiei și convingerii; ar viza depărtarea din armată a persoanelor care și-au manifestat lipsa de loialitate față de baza națiunii turce, laicitate și care au prejudiciat integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, pentru a cărei protecție ar fi responsabile forțele armate. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul distrugerii ordinii dominante în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi împotriva Austriei din 19 decembrie 1994, Kalaç împotriva Turciei din 1 iulie 1997 și Grigoriades împotriva Greciei din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că „funcționarea eficace a unei armate dificil se poate concepe fără reguli juridice destinate să prevină minarea disciplinei militare" și că este „constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, aceasta în conformitate cu unul dintre principalele scopuri ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazându-se pe piesele anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar aparține unei secte cunoscute ca având tendințe fundamentaliste ilegale, că ar fi participat la întâlniri ideologice și ar fi comis acte de indisciplină dintre care unele sancționate de superiorii săi ierarhici. Evidențiază că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta încălcase disciplina militară și trebuia retras din activitate în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consilul Superior Militar ar fi bazat decizia pe acest aviz.
b) Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și asupra militarilor și că sistemul de disciplină militară instituit de state nu se ciocnește în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, Guvernul încearcă să indragostească Curtea în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare de care ar fi fost supus pe parcursul carierei sale. În plus, raportul de evaluare nefavorabil ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a lua în considerare notele favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor sale religioase, precum și din purtarea șarpei islamice de către soția sa, constituie o ingerință în dreptul său la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. Evidențiază că principiul laicității este garanția libertății religiei și conștiinței. Referindu-se la hotărârea Kruslin împotriva Franței din 24 aprilie 1990, amintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a preveni autoritatea publică să calce în picioare, într-un mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 al Convenției. Acolo unde puterea executivă este exercitată în mod secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul mai adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui să fie considerată în cadrul supremației dreptului și al respectării drepturilor omului. Principiul laicității în Turcia este incontestabil; dar, atunci când asemenea principii acordă autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie să existe și garanții pentru a proteja persoana interesată de arbitrar, iar cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând, de asemenea, absența oricărui element indicând că comportamentul său ar fi prejudiciat în vreun fel viața militară, principiul laicității Statului turc, reclamantul concluzionează că totuși a fost privat de o carieră în care excela datorită convingerilor sale religioase.
c) Aprecierea Curții
Curtea amintește că, așa cum este protejată de art. 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă una din bazele unei „societăți democratice" în sensul Convenției. Figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cel mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aceasta ține de pluralism – cucerit greu-greu de-a lungul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, cea de a adera sau nu la o religie și cea de a o practica sau nu (vezi hotărârile Kokkinakis împotriva Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții împotriva San Marinului [Marea Cameră], nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul unei aceleași populații, se poate dovedi necesar să se completeze această libertate cu limitări proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectul convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri cum ar fi prezentul, Curtea trebuie totuși să fie atenție la particularitățile condiției militare și la consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții împotriva Țărilor de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades împotriva Greciei din 25 noiembrie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă măsura litigioasă constituia o ingerință în exercițiul dreptului reclamantului la „libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile".
Potrivit Curții, prin a îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se supunea de bunăvoie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a introduce limitări unor anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare care interzic anumit comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite în răspuns la necesitățile serviciului militar (vezi hotărârea Kalaç împotriva Turciei din 1 iulie 1997, Colecția 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot implica, de asemenea, o obligație pentru personalul militar de a se abține de la a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are scopul și planul de acțiune de a asuma predominanța regulilor religioase (Yanașık împotriva Turciei, cererea nr. 14524/89, decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile lor religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului reiese că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și făcând referință la participarea lui la activități integrisste și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer din armată. Această comisie a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia retras din activitate în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că decretul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului nici pe purtarea șarpei islamice de către soția sa sau pe modul în care-și îndeplinea datoriile religioase ci pe comportamentul și acțiunile sale prejudiciind disciplina militară și principiul laicității.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. De aici rezultă că acest motiv este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
B.
Asupra violării presupuse a articolelor 6, 7 și 13 ale Convenției
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției din motiv că este privat de acces la orice tribunal judecătoresc și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă de sub controlul judecătoresc. Susține, în plus, că decizia Consilului Superior Militar contravine principiului legalității delictelor și pedepselor. Invocă în acest sens art. 7 al Convenției.
art. 6 dispune în special:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil, public și în termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil, (...).
"
art. 7 al Convenției se citește după cum urmează:
„1. Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se aplică nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă.
2.Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane culpabile pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală potrivit principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate.
"
art. 13 al Convenției dispune după cum urmează:
„Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
"
Asupra aplicabilității articolului 6 al Convenției
1.Tezele susținute în fața Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație privind drepturi de caracter civil al reclamantului sau legat de întemeierea unei acuzații penale împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Reamintind principiul „autonomiei" noțiunilor de „drepturi și obligații de caracter civil" și „întemeierea unei acuzații penale", reclamantul susține că imputațiile diriguite împotriva sa de a conduce activități integrisste și de a adopta opiniuni fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea de revocare impusă de Consilul Superior Militar, având în vedere consecințele și gradul de severitate, poate fi calificată ca o sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, reclamantul susține că nu a putut accesa un tribunal pentru a fi achitat de acuzațiile aduse împotriva sa.
a) Asupra existenței unei „acuzații în materie penală"
Curtea observă că în cazul de față reclamantul a fost retras din activitate de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Reamintește la acest sens că s-a mai pronunțat asupra unei probleme analoge în două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții precitată) și la menținerea ordinii în contextul penitenciar (hotărârea Campbell și Fell împotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoaște statelor dreptul de a face distincție între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că linia trasată nu aduce atingere obiectului și scopului articolului 6. Va folosi în cazul de față criteriile care se conturează pe această problemă din jurisprudența sa constantă (vezi, printre altele, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi de a ști dacă textul definind infracțiunea în cauză se încadrează sau nu în dreptul penal conform tehnicii juridice a statului pârât; este necesar a examina apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, sensul obișnuit al termenilor și dreptul statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care ar risca-o persoana interesată.
În specie, potrivit legislației turce, actele de indisciplină și conduita immorală imputate reclamantului se încadrează fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curtea amintește că „sancțiunile disciplinare au în general ca scop asigurarea respectului, de către membrii grupurilor de persoane, al regulilor de comportament proprii acestora" (vezi hotărârea Weber împotriva Elveției din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Având în vedere considerații cu privire la examinarea articolului 9 al Convenției, Curtea observă că în cazul de față sancțiunea de revocare infligată reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează numai unui grup determinat dotat cu un statut particular. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă în urma unei condamnări pentru o „infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (vezi, printre altele, Batur împotriva Turciei (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek împotriva Turciei (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran împotriva Turciei (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun împotriva Turciei (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții împotriva Turciei (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b) Asupra existenței de „contestații" referitoare la drepturi „de caracter civil"
Curtea se referă în acest sens la hotărârea sa Pellegrin împotriva Franței din 8 decembrie 1999 ([Marea Cameră], nr. 28541/95, CEDH 1999-VIII) prin care a observat:
„Prin urmare, Curtea decide că sunt singure scutite de sub domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agenților publici al căror angajament este caracteristic activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice responsabilă de salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu manifest al unor asemenea activități îl constituie forțele armate și poliția.
"
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în cazul de față și de aici rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Asupra articolului 7 al Convenției
Curtea observă că această dispoziție consacrează principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (vezi hotărârea Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).
Având în vedere considerații de mai sus cu privire la aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 7 nu se aplică în cazul de față.
De aici rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Asupra articolului 13 al Convenției
Curtea reamintește că art. 13 cere un recurs efectiv pentru numai acele plângeri care pot fi considerate „fundamente" în privința Convenției (vezi, printre altele, hotărârea Powell și Rayner împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Având în vedere concluziile sale de mai sus cu privire la încălcarea presupusă a articolului 9 al Convenției, Curtea consideră că alațiile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate un motiv fundament în privința Convenției. Prin urmare, nu observă nici o apariție de încălcare a articolului 13 al Convenției în acest sens.
De aici rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, vădit nefondata în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 36595/97
présentée par Fetullah Selçuk MOĞULKOÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 mai 1997 et enregistrée le 20
juin 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Fetullah Selçuk Moğulkoç, est un ressortissant turc né en 1957. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
es
H.
Çelik, respectivement avocats à Istanbul et Izmir. Le gouvernement défendeur était représenté par M. Ș. Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
D.
Akçay, co-agent, M. Y. Belet, conseiller, M. H. Mutaf, M
me
D.B.
Ulusoy et M
lle
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1982, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre en tant que médecin.
Par arrêté du 10 décembre 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, médecin principal de la marine nationale, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
Par ordonnance datée du même jour, le président de la République, le premier ministre et le ministre de la Défense approuvèrent cet arrêté.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme, il était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques
; il appartenait à l’ordre du Nakșibendi et participait aux activés de cette communauté
; il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste et ne participait à aucune activité sociale. Le requérant avait eu des réprimandes pour actes d’indiscipline et sa fiche de notation mentionnait un avis défavorable de la part de ses supérieurs hiérarchiques.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant appartiendrait à une secte connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales, qu’il aurait participé à des réunions idéologiques et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par leurs supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, ainsi que du port du foulard islamique par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ni sur le port du foulard islamique par son épouse ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article
35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente