Petitiei nr. 32443/96
prezentate de H. K.
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință pe 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
Doamnele E. Palm, președintă, W. Thomassen,
Domnii L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevall, judecători,
Domnul F. Gölcüklü, judecător ad hoc,
și de Domnul M. O'Boyle, grefier de secțiune.
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 3 iunie 1996 și înregistrată pe 30 iulie 1996,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în replică de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl. H. K., este cetățean turc născut în 1960. Este reprezentat în fața Curții de avoaci Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de avocatul T. Demirel, asistat de avocații H. Kaplan și M. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de D. Ș. Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, consilier, Doamna D. Akçay, co-agent, M. Y. Belet, consilier, M. H. Mutaf, Doamna D.B. Ulusoy și Doamna D. Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cauzei
Reclamantul prezintă versiunea faptelor după cum urmează.
Reclamantul și-a început cariera militară în 1986 ca medic la Academia de Medicină Militară Gülhane. După refuzul cererii sale de participare la concursul de conferențiar, a introdus o acțiune de anulare în fața Înaltei Curți Administrative Militare pe 4 mai 1992.
Printr-o sentință din 27 ianuarie 1993, Înalta Cte Administrative Militară a anulat decizia de refuz sub motiv că informațiile privind activitățile reclamantului în secta fundamentalist islamică Naksibendis (Nakșibendi Tarikatı) furnizate de administrație nu fuseserapă dovedite și că aceasta depășise marja sa de apreciere.
În anii 1993-1995, reclamantul a exercitat funcția de președinte al catedrei de fiziologie la Academia de Medicină Militară Gülhane. Pe 28 februarie 1994 și 23 martie 1995, două cereri de participare la concursul de agregație formulate de reclamant au fost refuzate de superiori.
Printr-o hotărâre din 11 decembrie 1995, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis revocarea reclamantului din armată, căpitan al armatei pământului, medic la spitalul militar Gülhane și conferențiar la facultatea de medicină militară Gülhane, pentru acte de indisciplină și condută imorală, în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar.
Aceasta hotărâre a fost aprobată printr-o decizie a ministrului Apărării datată 18 decembrie 1995.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Conform rapoartelor de informații, reclamantul adoptase idei contrare principiilor și reformelor Atatürk și frecventa persoane cunoscute ca având tendințe fundamentalist. El adoptase ideologia integristă și se conformase pentru a-și organiza modul de viață. Reclamantul primise avertismente și fusese arestat pentru acte de indisciplină, cum ar fi nerespectarea ordinelor superiorilor și programului de lucru, abandonarea spațiilor militare fără autorizație și faptul că a ridicat fotografia Atatürk din birou.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul violase disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar și-a fondat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 al Constituției
"Calea de recurs este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii ce aparțin competenței sale exclusive și deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciar."
art. 129 §§ 2, 3 și 4 al Constituției turce prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi infligată funcționarilor, alții decât militarii, decât dacă este respectat principiul respectării drepturilor apărării. De asemenea prevede că sancțiunile disciplinare, alte decât avertismente și avertizări, sunt supuse controlului judiciar. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
"Revocarea pentru acte de indisciplină și condută imorală:
Indiferent de vechime în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensie turc.
Autoritățile competente pentru inițierea procedurii, examinarea dosarelor de evaluare, urmărirea lor, tragerea de concluzii și întreprinderea oricărui alt act, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ai căror cazuri sunt prezentate, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt eliminați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
"b) Revocarea pentru acte de indisciplină și condută imorală
Indiferent de vechime în serviciu, sub-ofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensie turc.
Autoritățile competente pentru inițierea procedurii, examinarea dosarelor de evaluare, urmărirea lor, tragerea de concluzii și întreprinderea oricărui alt act, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea sub-ofițerilor. Sub-ofițerii ai căror cazuri sunt prezentate, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt eliminați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor
"Indiferent de vechime în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor celor al căror menținere în forțele armate este considerată necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei sau conduitei imorale, bazate pe unu dintre motivele enumerate mai jos, după cum se stabilește în unu sau mai multe documente privind ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) când comportamentul și acțiunile lor arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integristă și ideologice, sau au participat la propagandarea unor asemenea opinii."
Conform articolului 53 e) al regulamentului privind evaluarea sub-ofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor sub-ofițerilor al căror comportament și acțiuni arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integristă și ideologice, sau au participat la propagandarea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu dispusese de nici un recurs eficace pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar în fața jurisdicțiilor interne. El expune în acest sens că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciar.
Reclamantul susține de asemenea că, fără să i se impusă vreo sancțiune administrativă sau penală, fusese revocat, contrar articolelor 50 al legii nr. 926 privind personalul militar și 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor. El susține că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invocă în acest sens art. 7 din Convenție.
Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul se plânge în fine de faptul că fusese revocat din armată din cauza convingerilor religioase.
A.
Privind presupusa violare a articolului 9 din Convenție
Reclamantul susține că pensionarea anticipată aduce atingere libertății sale de religie sub motiv că ar fi bazată pe convingeri și practici religioase. Invocă art. 9 din Convenție redactat astfel:
"1.
Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și îndeplinire de rituturi.
2.
Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul decât al restricțiilor care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, la securitatea publică, la protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau la protecția drepturilor și libertăților altora."
1.
Teza părtilor
a)
Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în armată se găsește în centrul problemei supuse Curții. Măsura de pensionare anticipată nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea de conștiință, religie și convingere; ea ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care manifestasera lipsa loialității către fundamentul națiunii turce, laicitate și care adusesera atingere integrității indivizibile a statului cu teritoriu și națiune, ale căror forțe armate ar fi garante. El susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinei care domnește în armată și că este normal să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, inter alia, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că "funcționarea eficace a unei armate dificil se concepe fără reguli juridice destinate să împiedice subminarea disciplinei militare" și că este "constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiei, ceea ce se conformează unuia dintre obiectivele majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazîndu-se pe piese anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar fi participat la ședințe ideologice; el ar fi adoptat ideologia integristă; ar fi organizat modul de viață conform cu ideologia și ar comis acte de indisciplină, unele dintre care sancționate de superiori ierarhici. El observă că, pe baza documentelor conținute în dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta ar fi violat disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar ar fi fondat decizia pe acest aviz.
b)
Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și asupra militarilor și că sistemul de disciplină militară instituit de state nu se loveșe în sine de obligațiile lor decurgând din Convenție.
Conform reclamantului, Guvernul încearcă să induca Curtea în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare din care ar fi suferit pe tot parcursul cariei. De altfel, raportul de apreciere nefavorabil ar fi întocmit împotriva sa imediat înainte de pensionarea anticipată și fără a ține seama de notări anterioare favorabile.
Reclamantul susține că pensionarea anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor religioase constituie o ingerință în dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie. El subliniază că principiul laicității este garanția libertății de religie și conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, el reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze o protecție pentru a împiedica puterea publică de a încălca, într-un mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 din Convenție. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și sub-ofițerii sunt obligați, ca și ceilalți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale statului și că această obligație trebuie considerată în contextul supremației dreptului și respectării drepturilor omului. Principiul laicității în Turcia este incontestabil; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în cazul nerespectării, trebuie de asemenea să existe garanții pentru a proteja interesatul de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând de asemenea absența oricărui element indicând că comportamentul său ar fi prejudiciat cu vreun fel de viață militară, principiul laicității statului turc, reclamantul concluzionează că totuși a fost privat de o carieră în care excelase din cauza convingerilor religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, după cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, conștiință și religie reprezintă una dintre temeiurile unei "societăți democratice" în sensul Convenției. Ea figurează, în dimensiunea religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și concepției lor asupra vieții, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba de pluralism – cumpărat scump de-a lungul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, libertatea de a adera sau nu la o religie și de a o practica sau nu (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [Marea Cameră], nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
Curtea a precizat că, într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în aceeași populație, poate fi necesar să fie însoțită de limitări destinate să reconcilieze interesele diverșilor grupuri și să asigure respectul convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri cum ar fi prezenta, Curtea trebuie cu toate acestea să fie atentă la particularitățile condiției militare și consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie mai întâi să se investigheze dacă măsura litigiasă constituia o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la "libertate de a-și manifesta religia sau convingerea".
Potrivit Curții, prin a adopta o carieră militară, reclamantul se supunea din proprie voință sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce restricții unor anumite drepturi și libertăți ai membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare interzicând anumit comportament, în particular o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite corespunzând necesităților serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot implica de asemenea o obligație pentru personalul militar de a renunța la implicarea în mișcarea fundamentalism islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea supremației regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cerere nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau sub-ofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Rezultă din elementele dosarului că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului enumerând acte de indisciplină și menționar participarea la activități integrist și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer al armatei. Această comisie a concluzionat că reclamantul violase disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Curtea observă de asemenea că hotărârea Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingeri și opinii religioase ale reclamantului sau pe felul în care și-a îndeplinit obligațiile religioase, ci pe comportamentul și acțiunile care aduc atingere disciplinei militare și principiului laicității.
Curtea concluzionează că măsura de pensionare anticipată a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 din Convenție. Rezultă că acest grief este manifestă infondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4.
B.
Privind presupusa violare a articolelor 6, 7 și 13 din Convenție
Reclamantul susține violare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție prin faptul că se vede privat de acces la orice tribunal judiciar și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciar. El susține de asemenea că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. El invocă în acest sens art. 7 din Convenție.
art. 6 prevede în special:
"1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturi și obligații de ordin civil, (...)."
art. 7 din Convenție se citește după cum urmează:
"1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul când a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune conform dreptului intern sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care a fost săvârșită infracțiunea.
2.
Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul când a fost săvârșită, era infracțiune conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate."
art. 13 din Convenție prevede după cum urmează:
"Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul să obțină o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor oficiale."
Privind aplicabilitatea articolului 6 din Convenție
1.
Tezele apărate în fața Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație privind drepturi de ordin civil ale reclamantului sau privind temei acuzației penale îndreptate împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Reamintind principiul "autonomiei" noțiunilor de "drepturi și obligații de ordin civil" și "temei al acuzației penale", reclamantul susține că cererile îndreptate împotriva sa de a conduce activități integrist și de a adopta opinii fundamentalist ilegale trebuie considerate ca o acuzație penală. El susține că sancțiunea de revocație impusă de Consilul Superior Militar, ținând seama de consecințe și gradul de severitate, poate fi calificată ca sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul susține că nu a putut sesiza un tribunal pentru a-l declara nevinovat al acuzațiilor aduse lui.
2.
Aprecierea Curții
a)
Privind existența "acuzației în materie penală"
Curtea observă că în cazul de față reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Ea reamintește în acest sens că s-a mai pronunțat asupra unei probleme analoge în două cazuri privind disciplina militară (hotărârea Engel și alții precitată) și menținerea ordinii în context carceral (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoaște statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasă nu aduce atingere scopului articolului 6. Ea va folosi în cazul de față criteriile care se degajă pe acest punct din jurisprudența constantă (a se vedea, inter alia, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi să se stabilească dacă textul definind infracțiunea în cauză nu se raportează la dreptul penal conform tehnicii juridice a statului pârât; este apoi necesar să se examineze, ținând seama de scop și sens al articolului 6, sensul obișnuit al termenilor și dreptul statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care risca să o sufere interesatul.
În speța, conform legislației turce, actele de indisciplină și conduta imorală reprșate reclamantului cad indiscutabil sub prevederile dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că "sancțiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea, de către membri grupuri de persoane, a regulilor de comportament proprii acestora din urmă" (a se vedea hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând seama de considerații privind examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea observă că în cazul de față sancțiunea de revocație infligă reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu un statut particular. De aceea, Curtea concluzionează că decizia de revocație nu ar putea fi considerată o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o "infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, inter alia, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b)
Privind existența "contestațiilor" privind drepturi "de ordin civil"
Curtea se referă în acest sens la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([Marea Cameră], nr. 28541/95, CEDH 1999-VIII) prin care observă:
"De aceea, Curtea decide că sunt singure scutite de domeniu de aplicare a articolului 6 § 1 din Convenție litigiile agenților publici al căror angajaj este caracteristic activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu manifest al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție."
De aici, art. 6 § 1 nu se aplică în speța și rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 7 din Convenție
Curtea observă că această dispoziție consacrează principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).
Ținând seama de considerații de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea estimează că art. 7 nu se aplică în speța.
Rezultă că această parte a petitiei este de asemenea incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 13 din Convenție
Curtea reamintește că art. 13 cere un recurs eficace pentru singura plângere care poate fi considerată "defensabilă" în legătură cu Convenția (a se vedea, inter alia, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând seama de concluzii de mai sus privind presupusa violare a articolului 9 din Convenție, Curtea estimează că susținerile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate ca un grief defensabil în legătură cu Convenția. De aceea, nu observă nici o aparență de violare a articolului 13 din Convenție în acest sens.
Rezultă că această parte a petitiei este de asemenea manifestă infondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 32443/96
présentée par H. K.
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1996 et enregistrée le 30
juillet 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. H. K., est un ressortissant turc né en 1960. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B. Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Le requérant présente la version des faits comme suit.
Le requérant débuta sa carrière militaire en 1986 comme médecin à l’Académie de médecine militaire de Gülhane. Suite au refus de sa demande de participation au concours de maître de conférence, il introduisit un recours en annulation devant la Haute Cour administrative militaire le 4 mai 1992.
Par un jugement du 27 janvier 1993, la Haute Cour administrative militaire annula la décision de refus au motif que les informations concernant les activités du requérant au sein de la secte fondamentaliste islamique du Naksibendisme (
Nakșibendi Tarikatı
) fournies par l’administration n’avaient pas été étayées et que celle-ci avait dépassé sa marge d’appréciation.
Durant les années 1993-1995, le requérant exerça la fonction de président de la chaire de physiologie de l’Académie de médecine militaire de Gülhane. Les 28 février 1994 et 23 mars 1995, deux demandes de participation au concours d’agrégation formulées par le requérant furent refusées par ses supérieurs.
Par arrêté du 11 décembre 1995, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri
Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, médecin à l’hôpital militaire de Gülhane et maître de conférence à la faculté de médecine militaire de Gülhane, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
Cet arrêté fut approuvé par une décision du ministre de la Défense en date du 18 décembre 1995.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant avait adopté des idées contraires aux principes et réformes d’Atatürk et il fréquentait des personnes connues comme ayant des tendances fondamentalistes. Il avait adopté l’idéologie intégriste et s’y était conformé pour organiser sa manière de vivre. Le requérant avait eu des réprimandes et a été mis aux arrêts pour actes d’indiscipline, tels que non-respect des ordres de ses supérieurs et des horaires de travail, abandon des locaux militaires sans autorisation, et le fait d’avoir enlevé la photo d’Atatürk se trouvant dans son bureau.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques
; il aurait adopté l’idéologie intégriste
; il aurait organisé sa manière de vivre conforme à cette idéologie et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par leurs supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci aurait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable serait établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR
74, p.
14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article
35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article 6. Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente