TANAL contre la TURQUIE

TANAL contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA ÎNTÂI

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 38592/97

prezentată de İdris TANAL

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), întrunită la 12 iunie și 9 octombrie 2001 în completul constituit din

Doamnele E. Palm, președintă, W. Thomassen,

Dnsii. L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevall,

judecători,

Dl. F. Gölcüklü, judecător ad hoc,

și Dl. M. O'Boyle, grefier de secțiune.

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 23 octombrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1997,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul defandant și acelea prezentate în răspuns de reclamant,

Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12 iunie 2001,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PE FOND

Reclamantul, Dl. İdris Tanal, este un cetățean turc născut în 1963. Este reprezentat în fața Curții de către Doamnele Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de către Doamna T. Demirel, asistată de Doamnele H. Kaplan și M. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul defandant a fost reprezentat de Dl. Ș. Alpaslan, coagent, Dl. O. Nalcıoğlu, consilier, Doamna D. Akçay, coagent, Dl. Y. Belet, consilier, Dl. H. Mutaf, Doamna D.B. Ulusoy și Doamna D. Kılıslıoğlu, experți.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1986, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ.

Prin decret din 26 mai 1997, Consiliul superior militar (Yüksek Askeri Șura) a decis revocare reclamantului din armată, în calitate de căpitan al armatei de pământ, pentru acte de indisciplină și conduct imorală, în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar.

Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.

Conform rapoartelor de informații, reclamantul era în categoria personalului suspectat de integrimism și era în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice revoluționare. Și-a organizat modul de viață conform ideologiei integriste și nu participa la nicio activitate socială. Primise avertismente și mustrări pentru nerespectarea regulilor disciplinei militare.

O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuia pus în pensie anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul superior militar și-a bazat decizia pe această opinie.

B.

Dreptul intern relevant

art. 125 din Constituție

„Calea de recurs este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.

Actele președintelui Republicii care cad în competența exclusivă a acestuia și deciziile Consilului superior militar scapă de controlul judecătoresc.

"

Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituția turcă prevad că o sancțiune disciplinară nu poate fi infligată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării drepturilor apărării. De asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judecătoresc. Prevederile privind militarii sunt rezervate.

art. 50 c) din legea nr. 926 privind personalul militar

„Revocare pentru acte de indisciplină și conduct imorală:

În ciuda vechimii în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este considerat inadecvat din cauza indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turce.

Autoritățile competente pentru a angaja procedura, examina dosarele de evaluare, a-le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt prezentate, de către statul major, examinării Consilului superior militar, sunt depărtați din armată printr-o decizie a Consilului superior militar.

"

art. 94 b) din legea nr. 926 privind personalul militar

„b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduct imorală

În ciuda vechimei în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este considerat inadecvat din cauza indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turce.

Autoritățile competente pentru a angaja procedura, examina dosarele de evaluare, a-le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt prezentate, de către statul major, examinării Consilului superior militar, sunt depărtați din armată printr-o decizie a Consilului superior militar.

"

art. 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor

„În ciuda vechimei în serviciu, procedura de pensionare se va aplica tuturor celor al căror menținere în cadrul forțelor armate este considerat inadecvat din cauza indisciplinei sau conduitei imorale, pe baza unuia din motivele citate mai jos, după cum este stabilit în unu sau mai mulți documente referitoare la ultimul grad al interesatului.

a) la d) (...)

e) atunci când comportamentul și acțiunile acestora dezvăluie că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integriste și ideologice sau că au participat la propagarea unor asemenea opinii.

"

Conform articolului 53 e) din regulamentul privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare se va aplica tuturor subofițerilor ale căror comportament și acțiuni dezvăluie că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integriste și ideologice sau că au participat la propagarea unor asemenea opinii.

MOTIVE

Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de a nu fi dispus de nici un recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul superior militar în fața jurisdicțiilor interne. Expune la această privire că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consilului superior militar scapă de controlul judecătoresc.

Reclamantul susține, de asemenea, că, fără ca o sancțiune administrativă sau penală să i fi fost infligată, a fost revocat, în contradicție cu articolele 50 din legea nr. 926 privind personalul militar și 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Susține că această decizie este în contradicție cu principiul legalității delictelor și pedepselor și invocă la această privire art. 7 din Convenție.

Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul se plânge, în fine, de a fi fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase.

PE DREPT

A.

Cu privire la presupusa încălcare a articolului 9 din Convenție

Reclamantul susține că punerea sa în pensie anticipată prejudiciază libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convingerile și practicile sale religioase. Invocă art. 9 din Convenție redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și săvârșirea ritualurilor.

"

1.

Teza comparanților

a)

Guvernul

Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei prezentate Curții. Măsura punerii în pensie anticipată nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea conștiinței, religiei și convingerilor; ar viza depărtarea din armată a persoanelor care și-au manifestat lipsa loialității față de fundamentul națiunii turce, laicismul și au prejudiciat integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, pentru a căror păstrare ar fi responsabile forțele armate. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinii care domnește în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că „funcționarea eficace a unei armate se gândește greu fără norme juridice destinate să împiedice subminarea disciplinei militare" și că este „constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, conform unuia din scopurile majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".

Pe baza documentelor anexate la observații, Guvernul face observația că reclamantul ar fi participat la întâlniri ideologice; ar fi adoptat ideologia integrista și s-ar fi conformat acesteia pentru a-și organiza modul de viață; ar fi comis, de asemenea, acte de indisciplină din care unele sancționate de superiori. Relevă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta a încălcat disciplina militară și trebuia pus în pensie anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul superior militar ar fi bazat decizia pe această opinie.

b)

Reclamantul

Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și asupra militarilor și că sistemul disciplinei militare instituit de state nu se confruntă în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.

Potrivit reclamantului, Guvernul încearcă să indducă în eroare Curtea prin menționarea tuturor sancțiunilor disciplinare din care ar fi fost supus pe parcursul carierei. De altfel, raportul de evaluare nefavorabilă ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea anticipată și fără a lua în seama evaluările favorabile anterioare.

Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor sale religioase, în special purtarea vălului de către soția sa, ar constitui o ingerință în dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. Subliniază că principiul laicismului este garantia libertății de religie și de conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze o protecție pentru a preveni puterea publică să încalce în mod arbitrar drepturile garantate de primul alineat al articolului 9 din Convenție. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în contextul supremației dreptului și respectării drepturilor omului. Principiul laicismului în Turcia este indubitabil; dar atunci când asemenea principii acordă autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie să existe, de asemenea, garanții pentru a proteja interesatul de arbitrar, iar cadrul și limitele puterii în cauză trebuie strict definite. Invocând, de asemenea, absența oricărui element indicând că comportamentul ar fi prejudiciat în vreun fel viața militară, principiul laicismului statului turc, reclamantul concluzionează că a fost totuși lipsit de o carieră în care excelează din cauza convingerilor religioase.

c)

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, așa cum este protejată de art. 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă una din bazele unei „societăți democratice" în sensul Convenției. Apare, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele mai esențiale ale identității credincioșilor și concepției lor asupra vieții, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aceasta privește pluralismul – greu dobândit pe parcursul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau de a nu o practica (vezi hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [Marea Cameră], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).

Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în același populație, se poate dovedi necesară asortarea acestei libertăți cu limitări proprii pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerii fiecăruia (hotărârea Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).

Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. La interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri cum este prezentul, Curtea trebuie, totuși, să fie atenți la particularitățile condiției militare și consecințele acesteia asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).

Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cauza de față, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă măsura litigioasă a constituit o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la „libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile".

Conform opiniei Curții, adoptând o carieră militară, reclamantul se supunea cu voie propriă sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare interzicând anumit comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând necesităților serviciului militar (vezi hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot cuprinde, de asemenea, o obligație pentru personalul militar de a renunța la a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are scop și plan de acțiune asumarea preeminență a regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cerere nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).

Curtea constată că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile religioase în limitele aduse de cerințele vieții militare. Rezultă din elementele dosarului că o comisie de nouă militari a examinat dosarele de evaluare ale reclamantului enumerând acte de indisciplină și relatând participarea sa la activități integriste și a constatat că nu avea profilul unui ofițer al armatei. Această comisie a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuia pus în pensie anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că decretul Consilului superior militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului sau modul în care îndeplinea obligațiile religioase, dar pe comportamentul și acțiunile prejudiciind disciplina militară și principiul laicismului.

Curtea concluzionează că măsura punerii în pensie anticipată a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 din Convenție. De aceea, acest motiv este manifestă netemeinic în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.

B.

Cu privire la presupusa încălcare a articolelor 6, 7 și 13 din Convenție

Reclamantul susține violarea articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, în măsura în care i se refuză accesul la orice tribunal judecătoresc și expune că deciziile Consilului superior militar scapă de controlul judecătoresc. Susține, de asemenea, că decizia Consilului superior militar este în contradicție cu principiul legalității delictelor și pedepselor. Invocă la această privire art. 7 din Convenție.

art. 6 prevede, în special:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o curte independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide, (...) contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă, (...).

"

art. 7 din Convenție se citește după cum urmează:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul când a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit legii naționale sau internaționale. De asemenea, nu se aplică o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul când infracțiunea a fost comisă.

"

art. 13 din Convenție prevede după cum urmează:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

"

Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenție

1.

Teza apărată în fața Curții

Guvernul estimează că litigiul în cauză nu privește o contestație asupra drepturilor civile ale reclamantului sau privind temeinicia unei acuzații penale împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Reamintind principiul „autonomiei" noțiunilor de „drepturi și obligații de natură civilă" și „temeinicia unei acuzații penale", reclamantul susține că acuzațiile adresate împotriva sa de a conduce activități integriste și de a fi adoptat opinii fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea de revocare impusă de Consilul superior militar, ținând cont de consecințe și gradul de severitate, poate fi calificată ca sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza o curte pentru a fi găsit nevinovat al acuzațiilor adresate împotriva sa.

2.

Aprecierea Curții

a)

Cu privire la existența unei „acuzații în materie penală"

Curtea constată că în cauza de față reclamantul a fost pus în pensie anticipată de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Reamintește la această privire că a trebuit deja să se pronunțe asupra unei probleme analoge în două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții precitată) și menținerea ordinii în contextul închisorii (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Recunoscând Statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că graniță nu prejudiciază obiectul și scopul articolului 6. Va folosi în cauza de față criteriile care decurg pe acest punct din jurisprudența constantă (vezi, printre altele, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): mai întâi este important să se determine dacă textul care definește infracțiunea în cauză aparține sau nu dreptului penal conform tehnicii juridice a Statului defandant; apoi trebuie examinată, ținând cont de obiectul și scopul articolului 6, de sensul obișnuit al termenilor și dreptul Statelor contractante, natura infracțiunii și natura și gradul severității sancțiunii pe care risca s-o suporte interesatul.

În circumstanțele în cauză, conform legislației turce, actele de indisciplină și conduct immorală reprochate reclamantului cad fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.

Privitor la natura sancțiunii, Curtea reamintește că „sancțiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea, de către membri ai grupurilor de persoane particulare, a regulilor de comportament proprii acestora" (vezi hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).

Ținând cont de considerațiile sale privind examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea constată că în cauza de față sancțiunea de revocare infligată reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu statut particular. De aceea, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă în urma condamnării pentru o „infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (vezi, printre altele, Batur c. Turcia (decizie), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (decizie), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (decizie), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (decizie), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (decizie), nr. 40754/98, 4.7.2000).

b)

Cu privire la existența „contestațiilor" referitoare la drepturi „de natură civilă"

Curtea se referă la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([Marea Cameră], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a relevat:

„De aceea, Curtea decide că sunt scuturi de aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție doar litigiile agenților publici al căror serviciu este caracteristic al activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție.

"

De aceea, art. 6 § 1 nu se aplică în cauza de față și de aceea acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.

Cu privire la art. 7 din Convenție

Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (vezi hotărârea Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).

Având în vedere considerațiile sale de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea estimează că art. 7 nu se aplică în cauza de față.

De aceea, această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

Cu privire la art. 13 din Convenție

Curtea reamintește că art. 13 necesită un recurs efectiv doar pentru plângerile care pot fi considerate „apărabile" în conformitate cu Convenția (vezi, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).

Având în vedere concluziile sale de mai sus cu privire la presupusa încălcare a articolului 9 din Convenție, Curtea estimează că aluziile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate un motiv apărabil în conformitate cu Convenția. De aceea, nu constată nicio aparență de încălcare a articolului 13 din Convenție la această privire.

De aceea, această parte a cererii este, de asemenea, manifestă netemeinică în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 38592/97

présentée par İdris TANAL

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les

12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de

M

mes

E.

Palm

,

présidente

,

W.

Thomassen

,

MM.

L.

Ferrari Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

C.

Bîrsan

,

J.

Casadevall

,

juges

,

F.

Gölcüklü

,

juge

ad hoc,

et de

M.

M.

O’Boyle,

greffier de section

.

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 octobre 1997 et enregistrée le 13

novembre 1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12

juin 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. İdris Tanal, est un ressortissant turc né en 1963. Il est représenté devant la Cour par M

es

Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A

l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M

e

T.

Demirel, assisté de M

es

H. Kaplan et M. H. Çelik, respectivement avocats à Istanbul et Izmir. Le gouvernement défendeur était représenté par M.

Ș.

Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M

me

D. Akçay, co-agent, M. Y. Belet, conseiller, M. H. Mutaf, M

me

D.B.

Ulusoy et M

lle

D.

Kılıslıoğlu, experts.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1986, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.

Par arrêté du 26 mai 1997, le Conseil supérieur militaire (

Yüksek Askeri Șura

) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.

Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.

Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme et était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques révolutionnaires. Il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste et ne participait à aucune activité sociale. Il avait eu des réprimandes et des blâmes pour non-respect des règles disciplinaires militaires.

Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article

50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 125 de la Constitution

«

La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.

Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du

Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.

»

L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque

prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.

L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire

«

Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale

:

Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.

Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.

»

L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire

«

b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale

Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.

Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.

»

L’article 99 du règlement sur la notation des officiers

«

Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.

a) à d) (...)

e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.

»

Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers

, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.

GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.

Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles

50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article

7 de la Convention.

Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.

EN DROIT

A.

Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention

Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

1.

Thèse des comparants

a)

Le Gouvernement

Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction

; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1

er

juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25

novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «

le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire

» et qu’il est «

constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme

».

Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques

; il aurait adopté l’idéologie intégriste et s’y serait conformé pour organiser sa manière de vivre

; il aurait également commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article

50

c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.

b)

Le requérant

Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.

Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.

Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, notamment le port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable

; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.

c)

Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «

société démocratique

» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –

chèrement conquis au cours des siècles

– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et

Buscarini et autres c. Saint-Marin

[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).

La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).

La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,

mutatis mutandis

, arrêt Grigoriades c.

Grèce du 25 novembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VII, pp.

2589–2590, § 45).

Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «

liberté de manifester sa religion ou ses convictions

».

De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç

c. Turquie du 1

er

juillet 1997,

Recueil

1997-IV,

p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık

c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6

janvier 1993, DR 74, p. 14).

La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné les dossiers de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.

La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article

9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.

B.

Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention

Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.

L’article 6 dispose notamment

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).

»

L’article 7 de la Convention se lit comme suit

:

«

1.

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.

2.

Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.

»

L’article 13 de la Convention dispose comme suit

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention

1.

Thèses défendues devant la Cour

Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Rappelant le principe de l’«

autonomie

» des notions de «

droits et obligations de caractère civil

» et «

de bien-fondé d’une accusation pénale

», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.

2.

Appréciation de la Cour

a)

Sur l’existence d’

«

accusation en matière pénale

»

La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article

50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.

Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article

34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)

: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur

; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.

En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.

Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «

les sanctions

disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers

» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).

Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «

infraction

» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,

Batur c. Turquie

(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000

;

Erbek c. Turquie

(déc.), n°

38923/97, 4.7.2000

;

Duran c. Turquie

(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000

;

Durgun c. Turquie

(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000

;

Denden et autres c. Turquie

(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).

b)

Sur l’existence de «

contestations

» relatives à des droits «

de caractère civil

»

L

a Cour se réfère à cet égard à son arrêt

Pellegrin c. France

du 8

décembre 1999 ([GC], n°

28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé

:

«

Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.

»

Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Sur l’article 7 de la Convention

La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).

Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article

6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article

35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

Sur l’article 13 de la Convention

La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «

défendables

» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).

Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente