cererii nr. 36198/97
prezentate de Kenan DALGIÇ
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), întrunită pe 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
D-na E. Palm,
președintă,
D-na W. Thomassen,
D-nii L. Ferrari Bravo,
Gaukur Jörundsson,
judecători,
D-l F. Gölcüklü,
judecător ad hoc,
și de D-l M. O'Boyle,
grefier de secțiune.
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 17 aprilie 1997 și înregistrată pe 23 mai 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate verbal de părți la ședința din 12 iunie 2001,
După ce a deliberat, pronunță decizia următoare:
Reclamantul, D-l Kenan Dalgıç, este un cetățean turc, născut în 1966. Este reprezentat în fața Curții de avocată Mustafa Halit Çelik din Izmir. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de avocată T. Demirel, asistată de avocat H. Kaplan și avocat H. Çelik, respectiv din Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de D-l Ș. Alpaslan, coagent, D-l O. Nalcıoğlu, consilier, D-na D. Akçay, coagent, D-l Y. Belet, consilier, D-l H. Mutaf, D-na D.B. Ulusoy și D-na D. Kılıslıoğlu, experți.
Faptele cauzei, expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin ordin din 10 decembrie 1996, Consilul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a hotărât revocarea reclamantului din armată, subofițer al marinei naționale, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicare a articolului 94 b) al legii privind personalul militar. Prin ordonanță datată aceeași zi, președintele Republicii, prim-ministrul și ministrul apărării au aprobat acest ordin.
Guvernul prezintă versiunea sa asupra faptelor după cum urmează.
Potrivit rapoartelor de informații, reclamantul era în categoria personalului suspectat de integrism și era în relații cu comunități cunoscute ca având tendințe integraliste islamice. Aparținea ordinului Nakșibendi și participa la activități ale acestei comunități; organiza ședințe ideologice cu adolescenți de 13-15 ani și alți oameni cunoscuți ca având tendințe integraliste; în cuvintele sale, declara că vrea un stat islamic pe modelul Iranului și că Sharia era soluția pentru țară. Reclamantul fusese pus în arest și fusese obiectul mustrări pentru nerespectarea regulilor de serviciu și regulilor disciplinare referitoare la ținuta, absență neautorizată și nerespectarea unei ceremonii de comemorare a lui Atatürk.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul încălcasem disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicare a articolelor 50 c) și 94 b) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar a fondat decizia pe acest aviz.
art. 125 al Constituției
"Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii care se referă la prerogativele sale exclusive și deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc."
Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 ale Constituției turce prevad că o sancțiune disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, alții decât militarii, decât sub condiția respectării principiului dreptului la apărare. Dispune de asemenea că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judecătoresc. Dispozițiile referitoare la militari sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
"Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imorală:
Indiferent de veterani în serviciu, ofițerii ale căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casa de pensii turcă.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, pentru a examina dosarele de evaluare, pentru a le urmări, pentru a trage concluzii și pentru a efectua orice alt act și formalitate din această procedură sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt îndepărtați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
"b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imorală
Indiferent de veterani în serviciu, subofițerii ale căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casa de pensii turcă.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, pentru a examina dosarele de evaluare, pentru a le urmări, pentru a trage concluzii și pentru a efectua orice alt act și formalitate din această procedură sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt îndepărtați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor
"Indiferent de veterani în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor acelora ale căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a indisciplinei sau conduitei imorale, pe baza unuia din motivele enumerate mai jos, cum se stabilește în uno sau mai mult documente referitoare la ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentul și acțiunile lor relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor asemenea opinii."
Potrivit articolului 53 e) al regulamentului privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor ale căror comportament și acțiuni relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge că nu a dispus de niciun recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar în fața instanțelor interne. Expune în acest sens că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc.
Reclamantul se plânge apoi de o încălcare a dreptului la proces echitabil, în măsura în care baza legală a pensionării sale anticipate este imprevizibilă și foarte vagă. Susține de asemenea că, conform dreptului intern, procedura disciplinară trebuie să se desfășoare în fața tribunalelor de disciplină, care, la încheierea procedurii, pot condamna la sancțiuni disciplinare ale căror cea mai gravă este arest disciplinar. Se plânge de altfel că nu a putut beneficia de garantiile acordate acuzaților de §3 al articolului 6 al Convenției. Invocă în acest sens articolele 6 și 7 ale Convenției.
Reclamantul se plânge în final că a fost revocat din armată din cauza convingerilor religioase. Susține că soția sa poartă vălul islamic și că din acest motiv nu a putut obține card de intrare în mess-urile subofițerilor. Invocă art. 9 al Convenției.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată încalcă libertatea sa de religie motiv că ar fi fondată pe convingerile și practicile sale religioase, în special pe purtarea vălului de către soția sa. Invocă art. 9 al Convenției liber redactat:
"1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și îndeplinirea riturilor.
2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul unor restricții decât ale celor care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
a) Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se găsește la centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea de conștiință, religie și convingere; ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care au manifestat lipsa loialității lor față de fundamentul națiunii turce, secularismul și care au dăunat integrității indivizibile a statului cu teritoriul și națiunea sa, de care forțele armate ar fi garanți. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinii regnând în armată și că este normal să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că "funcționarea eficace a unei armate nu se poate concepe fără reguli juridice destinate să prevină sapa disciplinei militare" și că este "constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, aceasta în conformitate cu unul dintre scopurile majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazând-se pe piese anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar aparține unei secte cunoscute ca având tendințe integraliste ilegale, că ar fi participat la ședințe ideologice și comis acte de indisciplină din care unele sanctionate de superiorii săi ierarhici. Observă că, pe baza documentelor conținute în dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta încălcasem disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicare a articolelor 50 c) și 94 b) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar ar fi fondat decizia pe acest aviz.
b) Reclamantul
Reclamantul susține că garantiile Convenției se extind de asemenea la militari și că sistemul de disciplină militară instaurat de state nu se lovește în sine de obligațiile lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, dreptul intern nu ar furniza indicații privind ceea ce se înțelege prin opinii integraliste ilegale la baza pensionării sale anticipate. Documentele produse de Guvern nu ar atesta nicidecum presupusa sa apartenență la secta Suleymanismului. De altfel, raportul de evaluare nefavorabil ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a ține cont de evaluări favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor religioase, în special purtarea vălului de către soția sa, ar constitui o ingerință la dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie. Evidențiază că principiul secularismului este garantia libertății religioase și a conștiinței. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a preveni puterea publică să bată în joc, în mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 al Convenției. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației dreptului și al respectului drepturilor omului. Principiul secularismului în Turcia este indiobiscuit; dar, atunci când asemenea principii acordă autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de neascultare, trebuie să existe de asemenea garantii pentru a proteja interesatul de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând de asemenea absența oricărui element indicând că comportamentul sau ar fi dăunat în vreun fel vieții militare, principiului secularismului statului turc, reclamantul concluzionează că totuși a fost privat de o carieră în care excelează din cauza convingerilor sale religioase.
c) Aprecierea Curții
Curta reamintește că, cum o protejează art. 9, libertatea gândului, conștiinței și religiei reprezintă una din bazele unei "societăți democratice" în sensul Convenției. Figură, în dimensiunea religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este de asemenea un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Merge vorba de pluralism -cumpărat greu de-a lungul secolelor - consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, libertatea de a adera sau nu la o religie și cea de a o practica sau a nu o practica (vezi hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
Curta a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în aceeași populație, se poate dovedi necesar să se doteze această libertate cu limitări proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectul convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p. 18, § 33).
Curta observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri ca prezentul, Curta trebuie totuși să fie atentă la particularități ale condiției militare și la consecințe asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țări de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a ști dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de fată, trebuie mai întâi să se caute dacă măsura litigioasă a constituit o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la "libertate de a-și manifesta religia sau convingerea".
Din părera Curții, în a îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se pleca din propria voință la sistemul de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce unor anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări ce nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții citată mai sus, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare care interzic acest sau celălalt comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând nevoilor serviciului militar (vezi hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot implica de asemenea o datorie pentru personalul militar de a renunța la angajarea în mișcarea fundamentalismului islamic, care are scopul și planul de acțiune de a asuma supremația regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cererea nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curta observă că nu se contestă că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile religioase în limitele aduse de cerințele vieții militare. Rezultă din elementele dosarului că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și făcând referire la participarea la activități integraliste și a constatat că nu avea profilul unui subofițer al armatei. Această comisie a concluzionat că reclamantul încălcasem disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicare a articolelor 50 c) și 94 b) al legii privind personalul militar. Curta remarcă de asemenea că ordinul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului nici pe purtarea vălului islamic de către soția sa nici pe modul în care și-a îndeplinit datoriile religioase dar pe comportamentul și acțiunile care au dăunat disciplinei militare și principiului secularismului.
Curta concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. Rezultă că acest motiv este evident neîtemeiат în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1, 7 și 13 ale Convenției în ceea ce privește faptul că se vede privat de acces la orice tribunal judecătoresc și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc. Susține de altfel că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității crimelor și pedepselor și susține că baza legală a pensionării sale anticipate este imprevizibilă și foarte vagă.
art. 6 dispune în special:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza să fie ascultată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide, (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturi și obligații de natură civilă, (...)."
art. 7 al Convenției citează după cum urmează:
"1. Niciun om nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constitui o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost comisă nu poate fi impusă.
2.Prezentul articol nu va prejudicia judecata și pedeapsa unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate."
art. 13 al Convenției dispune după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Pe aplicabilitatea articolului 6 al Convenției
1.Tezele apărate în fața Curții
Guvernul apreciază că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de natură civilă a reclamantului sau referitoare la bine-fondul unei acuzații penale îndreptate împotriva lui, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Reamintind principiul "autonomiei" noțiunilor de "drepturi și obligații de natură civilă" și "bine-fondul unei acuzații penale", reclamantul susține că reproșurile aduse de a duce activități separatiste ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea de revocare impusă de Consilul Superior Militar, ținând cont de consecințe și grad de severitate, poate fi calificată ca o sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi inocentat de acuzații aduse lui.
a) Privind existența unei "acuzații în materie penală"
Curta observă că în speță reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicare a articolelor 50 c) și 94 b) al legii privind personalul militar. Reamintește în acest sens că s-a pronunțat deja asupra unei probleme analoge în două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții citată mai sus) și la menținerea ordinii în contextul carceral (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Recunoscând statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curta și-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasată nu prejudiciază obiectul și scopul articolului 6. Va folosi în speță criteriile care se desprind din jurisprudența sa constantă (vezi, printre altele, hotărârile Engel și alții citată mai sus, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi să se determine dacă textul care definește infracțiunea în cauză se referă sau nu la dreptul penal după tehnica juridică a statului pârât; trebuie examinat apoi, ținând cont de obiectul și scopul articolului 6, de sensul obișnuit al termenilor și de dreptul statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care interesatul risca să o suporte.
Din moment ce, după legislația turcă, actele de indisciplină și comportamentele reprochate reclamantului cad fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curta reamintește că "sancțiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectul, de către membri ai grupurilor de persoane, al regulilor de comportament specifice acestora din urmă" (vezi hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând cont de considerații privind examinarea articolului 9 al Convenției, Curta observă că în speță sancțiunea de revocare infligată reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu statut particular. De aceea, Curta concluzionează că decizia de revocare nu ar putea trece pentru o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o "infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (vezi, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b) Privind existența unor "contestații" referitoare la drepturi "de natură civilă"
Curta se referă în acest sens la hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDH 1999-VIII) prin care a observat:
"De aceea, Curta decide că sunt singure substractive din domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agenților publici ale căror angajare este caracteristică activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta din urmă acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție."
Deci, art. 6 § 1 nu se aplică în speță și rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 7 al Convenției
Curta observă că această dispoziție consacră principiul legalității crimelor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitatea legii penale (vezi hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p. 22, § 52).
Ținând cont de considerații de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curta apreciază că art. 7 nu se aplică în speță.
Rezultă că această parte a cererii este de asemenea incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 13 al Convenției
Curta reamintește că art. 13 necesită un recurs efectiv pentru singurele plângeri care pot fi considerate "apărabile" în raport cu Convenția (vezi, dintre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând cont de concluziile de mai sus privind presupusa încălcare a articolului 9 al Convenției, Curta apreciază că susțineri ale reclamantului pe acest punct nu ar putea fi considerate ca un motiv apărabil în raport cu Convenția. De aceea, nu observă nicio aparență de încălcare a articolului 13 al Convenției în acest sens.
Rezultă că această parte a cererii este de asemenea evident neîtemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curta, la majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 36198/97
présentée par Kenan DALGIÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12
juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 avril 1997 et enregistrée le 23
mai 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Kenan Dalgıç, est un ressortissant turc, né en 1966. Il est représenté devant la Cour par M
e
Mustafa Halit Çelik
, avocat à Izmir. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
Y.
Belet, conseiller, M. H. Mutaf, M
me
D.B. Ulusoy et M
lle
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par arrêté du 10 décembre 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, sous-officier de la marine nationale, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 94 b) de la loi sur le personnel militaire. Par ordonnance datée du même jour, le président de la République, le premier ministre et le ministre de la Défense approuvèrent cet arrêté.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme et était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques. Il appartenait à l’ordre du Nakșibendi et participait aux activés de cette communauté
; il organisait des réunions idéologiques avec des adolescents de 13-15 ans et d’autres personnes connues comme ayant des tendances fondamentalistes
; dans ses propos, il déclarait qu’il voulait un Etat islamique sur le modèle de l’Iran et que la
Charia
était la solution pour le pays. Le requérant avait été mis aux arrêts et avait fait l’objet de blâmes pour non-respect des règlements de faction et des règles disciplinaires concernant la tenue vestimentaire, absence non autorisée et non-participation à une cérémonie de commémoration d’Atatürk.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application des articles 50 c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant se plaint ensuite d’une atteinte à son droit à un procès équitable, dans la mesure où la base légale de sa mise à la retraite anticipée est imprévisible et très vague. Il allègue en outre que, selon le droit interne, la procédure disciplinaire doit se dérouler devant les tribunaux de discipline, lesquels, à l’issue de la procédure, peuvent le condamner à des sanctions disciplinaires dont la plus sévère est l’arrêt de rigueur. Il se plaint par ailleurs qu’il n’a pas pu bénéficier des garanties accordées aux accusés par le paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention. Il invoque à cet égard les articles 6 et 7 de la Convention.
Le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses. Il soutient que sa femme porte le foulard islamique et que, pour cette raison, elle n’a pu obtenir de carte d’entrée dans les mess des sous-officiers. Il invoque l’article 9 de la Convention.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses, notamment sur le port du foulard par sa femme. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant appartiendrait à une secte connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales, qu’il aurait participé à des réunions idéologiques et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application des articles 50 c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le droit interne ne fournirait pas d’indication sur ce qu’il faut entendre par opinions intégristes illégales à la base de sa mise à la retraite anticipée. Les documents produits par le Gouvernement n’attesteraient nullement de sa prétendue appartenance à la secte du Suleymanisme. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, notamment le port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un sous-officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application des articles
50 c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ni sur le port du foulard islamique par son épouse ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1, 7 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines et il allègue que la base légale de sa mise à la retraite anticipée est imprévisible et très vague.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités séparatistes devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c.
Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application des articles
50 c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservé le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article 6. Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp. 34-35, §§ 81-82, et Öztürk c.
Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et les comportements reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c.
Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, §
52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente