cererei nr. 34479/97
prezentată de Murat BALÇIK
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), în ședința din 12 iunie și 9 octombrie 2001 în plenul unei camere compuse din:
Mmes E. Palm,
președintă,
MM. L. Ferrari Bravo,
Gaukur Jörundsson,
judecători,
judecător ad hoc,
și M. M. O'Boyle,
grefier de secție.
Având în vedere petiția susmentionată introdusă înaintea Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 15 noiembrie 1996 și înregistrată la 14 ianuarie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate verbal de părți la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, a pronunțat următoarea decizie:
Reclamantul, M. Murat Balçık, este un cetățean turc născut în 1962. El este reprezentat la Curte de Mmes Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați din Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de Me T. Demirel, asistat de Mmes H. Kaplan și M. H. Çelik, respectiv avocați din Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de M. Ș. Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, consilier, dna D. Akçay, co-agent, M. Y. Belet, consilier, M. H. Mutaf, dna D.B. Ulusoy și Mlle D. Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1985, reclamantul a început cariera militară în armata de pământ.
Prin decret din 1 august 1996, Consilul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis să revocheze reclamantul din armată, căpitan al armatei de pământ, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar.
Prin ordonanță din 4 august 1996, președintele Republicii, prim-ministrul și ministrul Apărării au aprobat decretul din 1 august 1996.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Potrivit rapoartelor de informații, reclamantul se încadra în categoria personalului suspectat de integrism; aparținea sectei Suleymanismului (Süleymancılık tarikatı) și participa la activități ale acestei comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste ilegale; soția sa purta voalul islamic; în funcția de profesor, făcuse propagandă pentru secta respectivă în rândul elevilor școlii pregătitoare pentru subofițeri și i-a influențat să participe la activități ale acestei comunități; participa la întâlniri cu militari și alte persoane cunoscute ca având tendințe fundamentaliste. Fișa de evaluare a reclamantului menționea o opinie nefavorabilă din partea superiorilor săi ierarhici: „nu participă la activități sociale, nu respectă ordinele și nu este apt de a-și asuma funcții educaționale". Reclamantul a fost plasat în arest pentru nesubmisiune la ordine.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pus în pensionare anticipată conform articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar a bazat decizia sa pe această opinie.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 al Constituției
„Căile de atac sunt deschise împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii care se încadrează în competența sa exclusivă și deciziile Consilului Superior Militar sunt substraite controlului judiciar."
art. 129 §§ 2, 3 și 4 al Constituției turce prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, cu excepția militarilor, decât pe condiția respectării principiului drepturilor apărării. De asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, cu excepția avertismentelor și dojelor, sunt supuse controlului judiciar. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
„Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imorală:
Indiferent de vechimea în serviciu, ofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensionare turc.
Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de evaluare, să le urmărească, să tragă concluzii și să efectueze orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite de regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii a căror cazuri sunt prezentate de statul major Consilului Superior Militar sunt separați de armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
„b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imorală
Indiferent de vechimea în serviciu, subofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensionare turc.
Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de evaluare, să le urmărească, să tragă concluzii și să efectueze orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite de regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii a căror cazuri sunt prezentate de statul major Consilului Superior Militar sunt separați de armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor
„Indiferent de vechimea în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor celor a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată ca urmare a indisciplinei sau conduitei imorale, bazată pe oricare dintre motivele enumerate mai jos, așa cum sunt stabilite într-un sau mai multe documente legate de ultimul grad al persoanei respective.
a) la d) (...)
e) când comportamentul și acțiunile lor arată că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor asemenea opiniuni."
Conform articolului 53 e) al regulamentului privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor a căror comportament și acțiuni arată că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor asemenea opiniuni.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge că nu a dispus de niciun recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar înaintea jurisdicțiilor interne. La acest moment, expune că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar sunt substraite controlului judiciar.
Reclamantul susține de asemenea că, fără ca o sancțiune administrativă sau penală să-i fie infligeri, a fost revocat, contrar articolelor 50 ale legii nr. 926 privind personalul militar și 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor. Invocă că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invocă la acest moment art. 7 al Convenției.
Invocând art. 9 al Convenției, reclamantul se plânge în final că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase.
A.
Privind pretinsa încălcare a articolului 9 al Convenției
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată dăunează libertății sale de religie pe motiv că ar fi bazată pe convingerile și practicile sale religioase. Invocă art. 9 al Convenției redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, predare, practici și îndeplinire a ritualurilor.
2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
1.
Teza părților
a)
Guvernul
Guvernul sustine că menținerea reclamantului în armată se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu s-ar analiza într-o interferență în libertatea conștiinței, religiei și convingerii; ar viza să depărteze din armată persoane care au manifestat lipsa loialității lor față de baza națiunii turce, secularism și au dăunat integrității indivizibile a Statului cu teritoriul și națiunea sa, pe care forțele armate ar fi garantul. El sustine că activități și acțiuni contrare acestui principiu pot genera riscul destrucției ordinii care domnește în armată și că este normal ca ele să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Trimitând la, printre altele, hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul sustine că „funcționarea eficientă a unei armate nu se concepe greu fără reguli juridice destinate să prevină subminarea disciplinei militare" și că este „constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democraților împotriva subversiunii, aceasta în conformitate cu una din finalitățile majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazând pe piesele anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar aparține unei secte cunoscute ca având tendințe fundamentaliste ilegale, că ar fi participat la întâlniri ideologice și ar fi comis acte de indisciplină, dintre care unele sancționate de superiorii săi ierarhici. Observă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta încălcase disciplina militară și trebuia pus în pensionare anticipată conform articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar ar fi bazat decizia sa pe această opinie.
b)
Reclamantul
Reclamantul sustine că garanții Convenției se extind și asupra militarilor și că sistemul de disciplină militară instaurat de state nu se ciocnește în sine de obligațiile lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, dreptul intern nu ar furniza indicații privind ce se înțelege prin opiniuni integraliste ilegale la baza pensionării sale anticipate. Documentele produse de Guvern nu ar ateста în niciun fel la pretinsa sa apartenență la secta Suleymanismului. Pentru altele, raportul de evaluare nefavorabilă ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a ține seama de evaluările favorabile anterioare.
Reclamantul sustine că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor sale religioase, precum și din purtarea voalului de către soția sa, ar constitui o interferență în dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. El evidențiază că principiul secularismului este garanția libertății de religie și conștiință. Trimitând la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, el amintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a preveni puterea publică să vieze în mod arbitrar drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 al Convenției. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în baza multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației dreptului și respectării drepturilor omului. Principiul secularismului în Turcia este indiscutabil; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie de asemenea să existe garanții pentru a proteja persoana interesată de arbitrar, și cadrul și limitele puterii respective trebuie să fie strict definite. Invocând de asemenea absența oricărui element indicând că comportamentul ar fi dăunat în niciun fel vieții militare, principiului secularismului Statului turc, reclamantul concluzionează că a fost totuși privat de o carieră în care excelează din cauza convingerilor sale religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea amintește că, după cum o protejează art. 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă una din fundamentele unei „societăți democratice" în sensul Convenției. Ea se găsește, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și concepției lor asupra vieții, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba de pluralism – cucerit cu greu de-a lungul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau nu (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în aceeași populație, poate fi necesar să se doteze această libertate cu limitări proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri cum este prezentul, Curtea trebuie să fie atentă la particularitățile condiției militare și consecințele acestora asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a ști dacă această dispoziție a fost încălcată în specie, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă măsura litigioasă a constituit o interferență în exercitarea dreptului reclamantului la „libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile".
După opinia Curții, în aceea că a adoptat o carieră militară, reclamantul se supunea de bunăvoie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare interzicând un anumit comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând nevoilor serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Colecția 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot cuprinde de asemenea o obligație pentru personalul militar de a renunța la angajarea în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea preeminență regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, petiția nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot-și îndeplini obligațiile religioase în limitele aduse de nevoile vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă militari a examinat dosarele de evaluare ale reclamantului enumerând acte de indisciplină și arătând participarea sa la activități integraliste și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer de armată. Această comisie a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pus în pensionare anticipată conform articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Curtea observă de asemenea că decretul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului, nici pe purtarea voalului islamic de către soția sa, nici pe modul în care-și îndeplinea datoriile religioase, ci pe comportamentul și acțiunile sa care dăunau disciplinei militare și principiului secularismului.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o interferență în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. Din aceasta rezultă că acest grief este manifestă neîntemeiат în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins conform articolului 35 § 4.
B.
Privind pretinsa încălcare a articolelor 6, 7 și 13 ale Convenției
Reclamantul invocă încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției prin aceea că i se vede privat de orice acces la tribunal judiciar și expune că deciziile Consilului Superior Militar sunt substraite controlului judiciar. El sustine de asemenea că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. Invocă la acest moment art. 7 al Convenției.
art. 6 dispune în special:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va hotărî, (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă, (...)."
art. 7 al Convenției se citește după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se impune nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă.
2.Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate."
art. 13 al Convenției dispune după cum urmează:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv la instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane agișând în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Privind aplicabilitatea articolului 6 al Convenției
1.
Tezele apărate la Curte
Guvernul estimează că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de natură civilă ale reclamantului sau referitoare la întemeiere a unei acuzații penale împotriva lui, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Amintind principiul „autonomiei" noțiunilor de „drepturi și obligații de natură civilă" și „întemeiere a unei acuzații penale", reclamantul sustine că reprošurile aduse împotriva sa de a conduce activități integraliste și de a fi adoptat opiniuni fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. El sustine că sancțiunea revocării impusă de Consilul Superior Militar, ținând seama de consecințele și gradul de severitate, poate fi calificată ca o sancțiune penală. Trimitând la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza un tribunal pentru a se declara nevinovat de acuzații.
2.
Aprecierea Curții
a)
Privind existența unei „acuzații în materie penală"
Curtea observă că în specie reclamantul a fost pus în pensionare anticipată de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. La acest moment amintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra unei probleme analoge în două cazuri legate de disciplina militară (hotărârea Engel și alții precitată) și menținerea ordinii în contextul penitenciar (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoaște statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasată nu aduce atingere obiectului și scopului articolului 6. Ea va utiliza în specie criteriile care reies din jurisprudența sa constantă pe această problemă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi să se știe dacă textul care definește infracțiunea în cauză se încadrează sau nu în dreptul penal potrivit tehnicii juridice a statului pârât; este necesar să se examineze apoi, ținând seama de obiectul și scopul articolului 6, sensul ordinar al termenilor și dreptul statelor contractante, natura infracțiunii și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care persoana în cauză risca să o suporte.
În fapt, potrivit legislației turce, actele de indisciplină și conduita imorală reproshate reclamantului se încadrează fără îndoială sub texte aparținând dreptului disciplinar.
Privitor la natura sancțiunii, Curtea amintește că „sancțiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea de către membrii grupurilor de persoane a regulilor de comportament specifice acestora" (a se vedea hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând seama de considerațiile sale privind examinarea articolului 9 al Convenției, Curtea observă că în specie sancțiunea revocării infligite reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu statut particular. De aceea, Curtea concluzionează că decizia revocării nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă după o condamnare pentru o „infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b)
Privind existența „contestațiilor" referitoare la drepturi „de natură civilă"
Curtea se referă la acest moment la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a observat:
„De aceea, Curtea decide că sunt doar substraite câmpului de aplicare al articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agenților publici a căror angajare este caracteristică activităților specifice administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca titulă a puterii publice înarciniată cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție."
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în specie și din aceasta rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 7 al Convenției
Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).
Ținând seama de considerațiile sale de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea estimează că art. 7 nu se aplică în specie.
Din aceasta rezultă că această parte a cererei este de asemenea incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 13 al Convenției
Curtea amintește că art. 13 cere un recurs efectiv pentru doar plângerile care pot fi considerate „susținabile" în raport cu Convenția (a se vedea, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând seama de concluziile sale de mai sus privind pretinsa încălcare a articolului 9 al Convenției, Curtea estimează că alegațiile reclamantului pe această problemă nu pot fi considerate ca un grief susținabil în raport cu Convenția. De aceea, nu observă nicio aparență de încălcare a articolului 13 al Convenției la această problemă.
Din aceasta rezultă că această parte a cererei este de asemenea manifestă neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritatea,
Declară
petiția inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 34479/97
présentée par Murat BALÇIK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 novembre 1996 et enregistrée le 14
janvier 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Murat Balçık, est un ressortissant turc né en 1962. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B.
Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1985, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par arrêté du 1
er
août 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
Par ordonnance du 4 août 1996, le président de la République, le premier ministre et le ministre de la Défense approuvèrent l’arrêté du 1
er
août 1996.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme
; il appartenait à la secte du Suleymanisme (
Süleymancılık tarikatı)
et participait aux activités de cette communauté connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales
; sa femme portait le foulard islamique
; lors de ses fonctions d’enseignant, il avait fait la propagande de ladite secte auprès des élèves de l’école préparatoire pour sous-officiers et les avaient influencés pour qu’ils participent aux activités de cette communauté
; il participait à des réunions avec des militaires et d’autres personnes connues comme ayant des tendances fondamentalistes. La fiche de notation du requérant mentionnait un avis défavorable de la part ses supérieurs hiérarchiques
: «
il ne participe pas aux activités sociales, il ne respecte pas les ordres et n’est pas apte à assumer des fonctions éducationnelles
». Le requérant a été mis aux arrêts pour non-soumission aux ordres.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant appartiendrait à une secte connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales, qu’il aurait participé à des réunions idéologiques et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le droit interne ne fournirait pas d’indication sur ce qu’il faut entendre par opinions intégristes illégales à la base de sa mise à la retraite anticipée. Les documents produits par le Gouvernement n’attesteraient nullement de sa prétendue appartenance à la secte du Suleymanisme. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, ainsi que du port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article
9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné les dossiers de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ni sur le port du foulard islamique par son épouse ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente