ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 09.10.2001 AI

KÖSE contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
09.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză 
KÖSE contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 36594/97

depusă de İlhan KÖSE

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), în ședință de pe 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din Doamnele E. Palm, președintă, W. Thomassen, Domnii L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevall, judecători, F. Gölcüklü, judecător ad hoc, și din Domnul M. O'Boyle, grefier de secție.

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 2 mai 1997 și înregistrată pe 20 iunie 1997,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantul,

Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12 iunie 2001,

După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:

Reclamantul, Domnul İlhan Köse, este cetățean turc născut în 1969. Este reprezentat în fața Curții de Doamnele Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de Doamna T. Demirel, asistată de Doamnele H. Kaplan și Domnul H. Çelik, avocați respectiv la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de Domnul Ș. Alpaslan, co-agent, Domnul O. Nalcıoğlu, consilier, Doamna D. Akçay, co-agent, Domnul Y. Belet, consilier, Domnul H. Mutaf, Doamna D.B. Ulusoy și Doamna D. Kılıslıoğlu, experți.

Faptele din cauză, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1989, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ. Prin decret din 10 decembrie 1996, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a hotărât să-l revoce pe reclamantul din armată, subofițer de armata de pământ, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar.

Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.

Conform rapoartelor de informații, reclamantul se afla în categoria personalului suspect de integrism și era în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice revoluționare; soția sa purta vălul islamic; și-a organizat modul de viață conform ideologiei integraliste; proteja pe subalternii cu aceleași opinii și nu participa la nici o activitate socială. Alte acte de indisciplină pot fi enumerate după cum urmează: nerespectarea ordinelor superioritatii și nerespectarea regulilor disciplinare privind ținuta vestimentară.

O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuia pus în retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a bazat decizia pe acest aviz.

art. 125 din Constituție:

„Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii decurgând din competența sa exclusivă și deciziile Consiliului Superior Militar scapă de controlul judiciar."

art. 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituția turcă prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, cu excepția militarilor, decât cu condiția respectării principiului apărării drepturilor. De asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, cu excepția avertismentelor și mustrărilor, sunt supuse controlului judiciar. Prevederile privind militarii sunt rezervate.

art. 50 c) din legea nr. 926 privind personalul militar:

„Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imorală:

Cu toate vârsta în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată în urma indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turc. Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a efectua orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consiliului Superior Militar, sunt scoși din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar."

art. 94 b) din legea nr. 926 privind personalul militar:

„b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imorală

Cu toate vârsta în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată în urma indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turc. Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a efectua orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consiliului Superior Militar, sunt scoși din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar."

art. 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor:

„Cu toate vârsta în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor acelora al căror menținere în cadrul forțelor armate este considerată inadecvată ca urmare a indisciplinei sau conduitei imorale, bazată pe unul dintre motivele menționate mai jos, după cum se stabilește într-uno sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al interesatului.

a) la d) (...)

e) când comportamentele și acțiunile lor dezvăluie că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opiniuni."

Conform articolului 53 e) din regulamentul privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor al căror comportamente și acțiuni dezvăluie că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opiniuni.

Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de nici un recurs efectiv pentru a contesta decizia luată de Consiliul Superior Militar în fața instanțelor interne. Expune pe acest punct că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consiliului Superior Militar scapă de controlul judiciar.

Reclamantul susține de asemenea că, fără ca o sancțiune administrativă sau penală să-i fie impusă, a fost revocat, contrar articolelor 50 din legea nr. 926 privind personalul militar și 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Susține că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invocă pe acest punct art. 7 din Convenție.

Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul se plânge în final că a fost revocat din armată din cauza convicțiunilor sale religioase.

Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată lezează libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convicțiunile și practicile sale religioase. Invocă art. 9 din Convenție, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convicțiunea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunea, individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practică și îndeplinire de ritus.

2.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunile nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, pentru protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora."

1.

Tezele părților

a) Guvernul

Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu ar analiza o ingerință în libertatea de gândire, conștiință, religie și convicțiune; ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care au demonstrat lipsa lor de loialitate față de fundamentul națiunii turce, laicitate și care au lezat integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, ale căror forțe armate ar fi garanții. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul distrugerii ordinii care domnește în armată și că este normal ca ele să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, guvernul susține că „funcționarea eficientă a unei armate se concepe greu fără reguli juridice destinate să prevină subminarea disciplinei militare" și că este „constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, conform unuia dintre obiectivele majore ale Convenției europene a drepturilor omului".

Bazându-se pe piese anexate observațiilor sale, guvernul observă că reclamantul ar fi fost în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice revoluționare, că ar fi participat la reuniuni ideologice și a comis acte de indisciplină ale căror unele au fost sancționate de către superiori ierarhici. Remarcă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta a încălcat disciplina militară și trebuia pus în retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar ar fi bazat decizia sa pe acest aviz.

b) Reclamantul

Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și la militari și că sistemul de disciplină militară instaurat de State nu se lovește în sine de obligațiile lor decurgând din Convenție.

Conform reclamantului, guvernul încearcă să-și înșele Curte menționând toate sancțiunile disciplinare de care ar fi fost subiect de-a lungul carierei. Mai mult, raportul de apreciere nefavorabil ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a lua în considerare evaluările favorabile anterioare.

Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza credințelor sale religioase, în particular purtarea fularului de către soția sa, constituie o ingerință în dreptul său la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. Evidențiază că principiul laicității este garanția libertății de religie și conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, amintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a împiedica puterea publică să violare, într-o manieră arbitrară, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 din Convenție. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare în mod clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor prevederi legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în contextul supremației dreptului și respectului drepturilor omului. Principiul laicității în Turcia este incontestabil; totuși, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie să existe și garanții pentru a proteja interesatul de arbitrar, iar cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând de asemenea absența oricărui element indicând că comportamentul său ar fi prejudiciat în vreun fel vieții militare, principiului laicității Statului turc, reclamantul concluzionează că a fost totuși privat de o carieră în care excelase din cauza convicțiunilor sale religioase.

c) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, după cum este protejată de art. 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă una dintre temeiurile unei „societăți democratice" în sensul Convenției. Se află, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este și un bun prețios pentru ateii, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aceasta privește pluralismul – dobândit greu în decursul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și de a o practica sau nu (vezi hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).

Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar să se asorteze această libertate cu limitări destinate să concilieze interesele diferitelor grupuri și să asigure respectul convicțiunilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis mai sus citată, p. 18, § 33).

Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în afaceri precum cea de fată, Curtea trebuie să fie totuși atentă la particularitățile condiției militare și la consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țări de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Recueil 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).

Pentru a ști dacă această dispoziție a fost încălcată în caza de față, trebuie să se caute mai întâi dacă măsura litigioasă a constituit o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la „libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunile".

După opinia Curții, în îmbrățișând o carieră militară, reclamantul se supunea de bună voie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce limitări anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții mai sus citată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare interzicând anumiți comportamente, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând necesităților serviciului militar (vezi hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot include de asemenea o datorie pentru personalul militar de a renunța la angajarea în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea preeminentei regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cererea nr. 14524/89, decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).

Curtea remarcă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot-și îndeplini obligațiile religioase în limitele aduse de cerințele vieții militare. Rezultă din elementele dosarului că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și menționând participarea sa la activități integraliste și a constatat că nu prezenta profilul unui subofițer de armată. Această comisie a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuia pus în retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Curtea remarcă de asemenea că decretul Consiliului Superior Militar nu se bazează pe convicțiunile și opiniile religioase ale reclamantului nici pe purtarea fularului islamic de soția sa nici pe modul în care și-a îndeplinit datoriile religioase ci pe comportamentul și acțiunile sale lezând disciplina militară și principiul laicității.

Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 din Convenție. Rezultă că această pretenție este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.

Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție în ceea ce privește că este privat de accesul la orice tribunal judiciar și expune că deciziile Consiliului Superior Militar scapă de controlul judiciar. Susține de asemenea că decizia Consiliului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. Invocă pe acest punct art. 7 din Convenție.

art. 6 prevede în special:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (…) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil, (…)."

art. 7 din Convenție se citește astfel:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul când a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legii naționale sau internaționale. De asemenea, nu se aplică nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul când infracțiunea a fost comisă.

2.

Prezentul articol nu va prejudicia judecata și pedeapsa unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul când a fost comisă, era infracțiune conform principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate."

art. 13 din Convenție prevede după cum urmează:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost violate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar și în cazul în care încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale."

Privind aplicabilitatea articolului 6 din Convenție

1.

Tezele susținute în fața Curții

Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de caracter civil ale reclamantului sau privind temeinicia unei acuzații penale aduse împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Reamintind principiul „autonomiei" noțiunilor de „drepturi și obligații de caracter civil" și „temeinicia unei acuzații penale", reclamantul susține că acuzațiile aduse împotriva sa de a desfășura activități integraliste și de a fi adoptat opiniuni fundamentaliste ilegale ar trebui considerate o acuzație penală. Susține că sancțiunea de revocare impusă de Consiliul Superior Militar, având în vedere consecințele și gradul de gravitate, poate fi calificată ca sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul susține că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi achitat de acuzațiile aduse împotriva sa.

2.

Aprecierea Curții

a) Privind existența unei „acuzații în materie penală"

Curtea remarcă că în cazul de fată reclamantul a fost pus în retragere anticipată de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Reamintește pe acest punct că s-a mai pronunțat asupra unei probleme analoage în două afaceri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții mai sus citată) și la menținerea ordinii în contextul incarcerator (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoaște Statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasată nu prejudiciază obiectul și scopul articolului 6. Va utiliza în cazul de față criteriile care rezultă în această privință din jurisprudența sa constantă (vezi, printre altele, hotărârile Engel și alții mai sus citată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi de a ști dacă textul care definește infracțiunea în cauză se încadrează sau nu în dreptul penal conform tehnicii juridice a Statului defendent; trebuie examinată apoi, ținând seama de obiectul și scopul articolului 6, sensul obișnuit al termenilor și dreptul Statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunii pe care risca s-o suporte interesatul.

În cazul de față, conform legislației turce, actele de indisciplină și conduita imorală reprochate reclamantului se încadrează fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.

Privind natura sancțiunii, Curtea reamintește că „sancțiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea, de către membri ai grupurilor de persoane, a regulilor de comportament proprii acestora" (vezi hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).

Ținând seama de considerațiile sale privind examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea remarcă că în cazul de față sancțiunea de revocare impusă reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și nu se adresează decât unui grup determinat dotat cu un statut particular. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă în urma unei condamnări pentru o „infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (vezi, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).

b) Privind existența unor „contestații" referitoare la drepturi „de caracter civil"

Curtea se referă pe acest punct la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a remarcat:

„Prin urmare, Curtea hotărăște că sunt scutite de aplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenție doar litigiile agenților publici al căror angajament este caracteristic activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu clar al unor asemenea activități este reprezentat de forțele armate și poliție."

Rezultă că art. 6 § 1 nu se aplică în cazul de față și din aceasta urmează că această pretenție este incompatibilă ratione materiae cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

Privind art. 7 din Convenție

Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitatea legii penale (vezi hotărârea Kokkinakis mai sus citată, p. 22, § 52).

Ținând seama de considerațiile sale mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 7 nu este aplicabil în cazul de față.

Rezultă că această parte a cererii este de asemenea incompatibilă ratione materiae cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

Privind art. 13 din Convenție

Curtea reamintește că art. 13 cere o cale de atac efectivă pentru plângeri care pot fi considerate „apărabile" conform Convenției (vezi, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).

Ținând seama de concluziile sale mai sus privind încălcarea presupusă a articolului 9 din Convenție, Curtea consideră că susținerile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate o pretenție apărabilă conform Convenției. Prin urmare, nu constată nici o aparență de încălcare a articolului 13 din Convenție în acest privință.

Rezultă că această parte a cererii este de asemenea în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-10-09
0,99
H.K. contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32443/96 présentée par H. K. contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de M m
CtEDO 2001-10-09
0,99
ÖZLÜ contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35080/97 présentée par Nuri ÖZLÜ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
CtEDO 2001-10-09
0,99
GEZER contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35069/97 présentée par Emrullah GEZER contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre compos
CtEDO 2001-10-09
0,99
BASKAYA contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38591/97 présentée par Abdülcelal BAŞKAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre co
CtEDO 2001-10-09
0,99
ATES contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35081/97 présentée par Mustafa ATEŞ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée
Sursă