cererei nr. 35081/97
prezentată de Mustafa ATEȘ
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), întrunită la 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-un colegiu compus din
Doamnele E. Palm, președintă,
DD. L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevall, judecători,
și D. M. O'Boyle, grefier de secțiune.
Având în vedere petiția menționată mai sus prezentată Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 2 decembrie 1996 și înregistrată la 25 februarie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,
Având în vedere observațiile transmise de guvernul defensor și cele prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:
Reclamantul, D. Mustafa Ateș, este cetățean turc născut în 1948. El este reprezentat în fața Curții de Doamnele Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de Doamna T. Demirel, asistată de Doamnele H. Kaplan și D. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul defensor era reprezentat de D. Ș. Alpaslan, co-agent, D. O. Nalcıoğlu, consilier, Doamna D. Akçay, co-agent, D. Y. Belet, consilier, D. H. Mutaf, Doamna D.B. Ulusoy și Domnișoara D. Kılıslıoğlu, experți.
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de părti, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1969, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ.
Printr-un ordin din 1 august 1996, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis revocarea reclamantului din armată, colonel în armata de pământ, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar.
Printr-o ordonnație din 4 august 1996, președintele republicii, prim-ministrul și ministrul apărării au aprobat ordinul din 1 august 1996.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Potrivit rapoartelor de informații, reclamantul era în categoria personalului suspectați de integralism și era în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice. El aparținea ordinului Nakșibendi și participa la activitățile acestei comunități; soția și copiii săi purtau eșarfă islamică; organiza ședințe ideologice în și în afara orelor de lucru și citea publicații fundamentaliste islamice; în cursul funcțiilor de șef al cantinei militare, închisese locurile pentru a duce recruții la rugăciunea vinerii; și-a organizat modul de viață conform ideologiei integriste. Fișa sa de notare menționa o apreciere nefavorabilă din partea superiori ierarhici și indica: "nu participă la activități sociale, organizează ședințe ideologice în orele de lucru, privilegiază interesele sale personale, trebuie supravegheat și urmat constant". Alte acte de indisciplină ale reclamantului și sancțiunile corespunzătoare sunt următoarele: condamnare pronunțată de tribunalul militar pentru neglijență în serviciu; arest pentru conduită indisciplinată.
O comisie de nouă ofițeri militari a conchis că reclamantul încălcaseapă disciplina militară și trebuia pus în retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a întemeiat decizia pe acest aviz.
art. 125 din Constituție
"Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui republicii care cad sub competența sa exclusivă și deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judecătoresc."
Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 din constituția turcă prevăd că o sancțiune disciplinară nu poate fi infligită funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului apărării drepturilor. De asemenea prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judecătoresc. Prevederile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) din legea nr. 926 privind personalul militar
"Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită imorală:
Indiferent de vechimea în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate se consideră necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turc.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, examina dosarele de notare, a urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind notarea ofițerilor. Ofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt înlăturați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 94 b) din legea nr. 926 privind personalul militar
"b) Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită imorală
Indiferent de vechimea în serviciu, sub-ofițerii al căror menținere în forțele armate se consideră necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turc.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, examina dosarele de notare, a urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind notarea sub-ofițerilor. Sub-ofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt înlăturați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 99 din regulamentul privind notarea ofițerilor
"Indiferent de vechimea în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor celor al căror menținere în cadrul forțelor armate se consideră necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei sau a conduitei imorale, pe baza unuia din motivele citate mai jos, așa cum este stabilit într-unu sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentul și acțiunile lor relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integriste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opinii."
Conform articolului 53 e) din regulamentul privind notarea sub-ofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor sub-ofițerilor al căror comportament și acțiuni relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integriste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu a dispus de nici un recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar în fața jurisdicțiilor interne. Expune în acest sens că art. 125 din constituția turcă prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judecătoresc.
Reclamantul susține, de asemenea, că fără ca o sancțiune administrativă sau penală să i se fi infligit, a fost revocat, contrar articolelor 50 din legea nr. 926 privind personalul militar și 99 din regulamentul privind notarea ofițerilor. El susține că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invocă în acest sens art. 7 din Convenție.
Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul se plânge în final de faptul că a fost revocat din armată din cauza convicțiunilor sale religioase.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată încalcă libertatea sa de religie cu motivul că ar fi fundată pe convicțiunile și practicile religioase. Invocă art. 9 din Convenție, redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convicțiunea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunea în chip individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățătură, practici și înde plinirea riturilor.
2.Libertatea de a manifesta religia sau convicțiunile sale nu poate face obiectul unor alte restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, în o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora."
a) Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura de pensionare anticipată nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea de conștiință, de religie și de convicțiune; ar viza înlăturarea din armată a persoanelor care au manifestat lipsa de loialitate față de fundamentul națiunii turce, laicismul și au adus atingere integrității indivizibile a statului cu teritoriul și poporul seu, pe care forțele armate ar fi pledele să le apere. El susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinii care domină în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Cu trimiteri la, între altele, hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că "funcționarea eficientă a unei armate nu se poate concepe greu fără reguli juridice destinate să împiedice slăbirea disciplinei militare" și că este "constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, aceasta în conformitate cu unu din obiectivele majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazând se pe piese anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar aparține unei secte cunoscute ca având tendințe fundamentaliste ilegale, că ar fi participat la ședințe ideologice și ar fi comis acte de indisciplină dintre care unele sancționate de superiori ierarhici. Observă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă ofițeri militari ar fi conchis că reclamantul încălcaseapă disciplina militară și trebuia pus în retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a întemeiat decizia pe acest aviz.
b) Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și militarilor și că sistemul de disciplină militară instituit de state nu se confruntă în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, Guvernul încearcă să-i induc Curții în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare din care ar fi suferit de-a lungul carierei. De altfel, raportul de apreciere nefavorabilă ar fi fost stabilit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a ține seama de notarile favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și datorită convicțiunilor sale religioase, în particular purtării eșarfei de către soția sa, constituiește o ingerință în dreptul suo la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. El subliniază că principiul laicismului este garanția libertății de religie și de conștiință. Cu referire la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, reaminteste că dreptul intern trebuie să ofere o protecție pentru a împiedica puterea publică să pună la îndoială, în mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 din Convenție. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și sub-ofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației legii și al respectării drepturilor omului. Principiul laicismului în Turcia este incontestabil; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie, de asemenea, să existe garanții pentru a proteja interesatul de arbitrar, iar cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând, de asemenea, absența oricărui element indicând că comportamentul seu ar fi dăunat în vreun fel vieții militare, principiului laicismului statului turc, reclamantul concluzionează că, cu toate acestea, a fost privat de o carieră în care excela din cauza convicțiunilor sale religioase.
c) Aprecierea Curții
Curtea reaminteste că, așa cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una din bazele unei "societăți democratice" în sensul Convenției. Ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba de pluralismul - cucerit greu de-a lungul secolelor - consubstanțial unei asemenea societăți. Libertatea implică, în particular, aceea de a adeera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau de a nu o practica (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [MC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar a asemuți această libertate cu limitări proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectul convicțiunilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cauze ca cea de față, Curtea trebuie, totuși, să fie atentă la particularitățile condiției militare și la consecințele acesteia asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a ști dacă această dispoziție a fost nesocotită în cauza de față, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă măsura litigioas
ă constituia o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la "libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunea".
În opinia Curții, prin a-și asuma o carieră militară, reclamantul se pleca de-a lui greu la sistemul de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce anumite restricții la anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții citată mai sus, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor regulamente disciplinare interzicând anumit comportament, în particular o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând necesităților serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot implica, de asemenea, o obligație pentru personalul militar de a renunța la a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea preeminență a regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, petiția nr. 14524/89, decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau sub-ofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile lor religioase în limitele aduse de exigențele vieții militare. Rezultă din elementele dosarului că o comisie de nouă ofițeri militari a examinat dosarul de notare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și relatând participarea sa la activități integriste și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer al armatei. Această comisie a conchis că reclamantul încălcaseapă disciplina militară și trebuia pus în retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că ordinul Consilului Superior Militar nu se întemeiază pe convicțiunile și opiniile religioase ale reclamantului nici pe purtarea eșarfei islamice de soția sa nici pe modul în care îndeplinea datoriile sale religioase ci pe comportamentul și acțiunile sale adânc atingând disciplina militară și principiul laicismului.
Curtea concluzionează că măsura de pensionare anticipată a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 din Convenție. Rezultă că acest grief este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție prin aceea că se vede privat de acces la orice tribunal judecătoresc și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judecătoresc. El susține, de asemenea, că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. Invocă în acest sens art. 7 din Convenție.
art. 6 dispune în special:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată pe cale echitabilă, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil, (...)."
art. 7 din Convenție se citește după cum urmează:
"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului national sau internațional. De asemenea, nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul comiterii infracțiunii nu poate fi infligată.
2.Prezentul articol nu va prejudicia judecata și pedeapsa unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, era infracțiune potrivit principiilor generale ale dreptului recunoscute de nații civilizate."
art. 13 din Convenție dispune după cum urmează:
"Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la o reparație efectivă în fața unei autorități naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Privind aplicabilitatea articolului 6 din Convenție
1.Tezele apărate în fața Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de caracter civil al reclamantului sau care se referă la fondul unei acuzații penale împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Reamintind principiul "autonomiei" noțiunilor de "drepturi și obligații de caracter civil" și "fondul unei acuzații penale", reclamantul susține că reproșurile aduse împotriva sa de a desfășura activități integriste și de a fi adoptat opinii fundamentaliste ilegale ar trebui să fie considerate o acuzație penală. El susține că sancțiunea de revocație impusă de Consilul Superior Militar, luând în considerare consecințele și gradul de severitate, poate fi calificată ca sancțiune penală. Cu referire la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza un tribunal pentru a se dovedi nevinovat de acuzațiile aduse împotriva sa.
a) Privind existența unei "acuzații în materie penală"
Curtea observă că în cauza de față reclamantul a fost pus în retragere anticipată de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Ea reaminteste în acest sens că a avut deja de se pronunța pe o problemă analoagă în două cauze privind disciplina militară (hotărârea Engel și alții citată mai sus) și menținerea ordinii în contextul inchisoririi (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). În timp ce recunoscând statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasată astfel nu dă atingere obiectului și scopului articolului 6. Ea va folosi în cauza de față criteriile care rezultă pe acest punct din jurisprudența sa constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții citată mai sus, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi să se știe dacă textul care definește infracțiunea în cauză cade sau nu sub dreptul penal conform tehnicii juridice a statului defensor; este necesar apoi, luând în considerare obiectul și scopul articolului 6, sensul comun al termenilor și dreptul statelor contractante, să se examineze natura infracțiunii precum și natura și gradul de severitate a sancțiunii pe care risca să o suporte interesatul.
În cauza de față, conform legislației turce, actele de indisciplină și conduita imorală reprochate reclamantului cad fără îndoială sub cuvântul textelor aparținând dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curtea reaminteste că "sancțiunile disciplinare au în general ca scop asigurarea respectării, de către membrii unor grupuri de persoane particulare, ale regulilor de comportament proprii acestora" (a se vedea hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Luând în considerare considerațiile sale privind examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea observă că în cauza de față sancțiunea de revocație infligă reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu statut particular. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocație nu poate trece drept o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o "infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b) Privind existența unor "contestații" referitoare la drepturi "de caracter civil"
Curtea se referă în acest sens la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([MC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a observat:
"Prin urmare, Curtea decide că sunt singuri sustrași din sfera de aplicare a articolului 6 § 1 din Convenție litigiile agenților publici al căror slujbă este caracteristică activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta din urmă acționează ca deținător al puterii publice încărcat cu salvgardarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu manifest al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție."
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în cauza de față și rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Privind art. 7 din Convenție
Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p. 22, § 52).
În lumina considerațiilor sale de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 7 nu se aplică în cauza de față.
Rezultă că această parte a cererei este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Privind art. 13 din Convenție
Curtea reaminteste că art. 13 necesită un recurs efectiv pentru singurele plângeri care pot fi considerate "apărabile" în raport cu Convenția (a se vedea, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând cont de concluziile sale de mai sus privind încălcarea susținută a articolului 9 din Convenție, Curtea consideră că susținerile reclamantului pe acest punct nu ar putea fi considerate o pretenție apărabilă în raport cu Convenția. Prin urmare, nu observă nici o aparență de încălcare a articolului 13 din Convenție în acest sens.
Rezultă că această parte a cererei este, de asemenea, evident lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară petiția inadmisibilă.
Michael O'Boyle Elisabeth Palm
Grefier Președintă
de la requête n° 35081/97
présentée par Mustafa ATEȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 décembre 1996 et enregistrée le 25
février 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mustafa Ateș, est un ressortissant turc né en 1948. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B.
Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1969, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par un arrêté du 1
er
août 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, colonel de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article
50
c) de la loi sur le personnel militaire.
Par ordonnance du 4 août 1996, le président de la République, le premier ministre et le ministre de la Défense approuvèrent l’arrêté du 1
er
août 1996.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme et était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques. Il appartenait à l’ordre du Nakșibendi et participait aux activés de cette communauté
; sa femme et ses enfants portaient le foulard islamique
; il organisait des réunions idéologiques pendant et en dehors des heures de travail et lisait des publications fondamentalistes islamiques
; lors de ses fonctions de chef de la cantine militaire, il avait fermé les lieux pour emmener les appelés à la prière du vendredi
; il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste. Sa fiche de notation mentionnait un avis défavorable de la part de ses supérieurs hiérarchiques et indiquait
: «
il ne participe pas aux activités sociales, il organise des réunions idéologiques pendant les heures de travail, il privilégie ses intérêts personnels, il faut le contrôler et le suivre constamment
». Les autres actes d’indiscipline du requérant et sanctions correspondantes sont les suivantes
: condamnation prononcée par le tribunal militaire pour négligence dans les fonctions
; mise aux arrêts pour conduite indisciplinée.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant appartiendrait à une secte connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales, qu’il aurait participé à des réunions idéologiques et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, en particulier le port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ni sur le port du foulard islamique par son épouse ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article
35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article
6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente