cererii nr. 38601/97
depuse de Recep Can ȘEN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința din
12 iunie și 9 octombrie 2001 compusă din
Doamnele
E.
Palm
,
președintă
,
W.
Thomassen
,
Domnii
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
judecători
,
F.
Gölcüklü
,
judecător ad hoc
,
și din
Domnul
M.
O'Boyle
,
grefier de secțiune
.
Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 3 noiembrie 1997 și înregistrată la 13
noiembrie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12
iunie 2001,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre
:
FAPTE
Reclamantul, Domnul Recep Can Șen, este cetățean turc născut în 1963. Este reprezentat în fața Curții de Doamnele
Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de
Domnul
T.
Demirel, asistat de
Doamnele
D.B. Ulusoy și
Doamna
D.
Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cazului, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1985, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ.
Prin ordin din 26 mai 1997, Consiliul Superior Militar (
Yüksek Askeri Șura
) a hotărât să-l revoque pe reclamant din armată, ofițer în armata de pământ, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. La 12 iunie 1997, reclamantul a cerut în fața Înaltei Curți Administrative Militare (
Askeri Yüksek İdare Mahkemesi
) anularea acestui ordin.
La 1
iulie 1997, Înalta Curte Administrativă Militară s-a declarat incompetentă să cunoască de cererea de anulare a ordinului din 26
mai 1997 pe motiv că, conform articolului 125 din Constituție, deciziile Consiliului Superior Militar sunt definitive și nu pot fi supuse unui control judecătoresc.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Conform rapoartelor de informații, reclamantul participa la întruniri ideologice și frecventa persoane cunoscute ca având tendințe fundamentaliste. Adoptase ideologia integristă, în special opiniile ordinului Nur, și se opunea principiului laicității. Își organizase viața conform ideologiei integristă și nu participa la nici o activitate socială. Fusese arestat și primise mustrări pentru acte de indisciplină.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia să fie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a bazat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 din Constituție
«
Calea de atac se deschide împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii care sunt de competența sa exclusivă și deciziile
Consiliului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc.
»
art. 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituția turcă
prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor publici, alții decât militarii, decât dacă este respectat principiul protecției drepturilor de apărare. De asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, alții decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judecătoresc. Prevederile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) din legea nr. 926 privind personalul militar
«
Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită imorală
:
Indiferent de vechimea în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei și a conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turc.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii al căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consiliului Superior Militar, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar.
»
art. 94 b) din legea nr. 926 privind personalul militar
«
b) Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită imorală
Indiferent de vechimea în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei și a conduitei imorale sunt supuși legii privind fondul de pensii turc.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii al căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consiliului Superior Militar, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar.
»
art. 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor
«
Indiferent de vechimea în serviciu, procedura pensionării anticipate va fi aplicată tuturor celor al căror menținere în forțele armate este considerată necorespunzătoare ca urmare a indisciplinei lor sau a conduitei imorale, pe baza unuia dintre motivele citate mai jos, așa cum sunt stabilite într-unul sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentul și acțiunile lor relevă că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integristă și ideologice sau că au participat la propagarea unor asemenea opiniuni.
»
Conform articolului 53 e) din regulamentul privind evaluarea subofițerilor
, procedura pensionării anticipate va fi aplicată tuturor subofițerilor al căror comportament și acțiuni relevă că au adoptat opiniuni politice ilegale, subversive, separatiste, integristă și ideologice sau că au participat la propagarea unor asemenea opiniuni.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de nici un cale de recurs efectivă pentru a contesta decizia luată de Consiliul Superior Militar în fața jurisdicțiilor interne. Expune pe această bază că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consiliului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc.
Reclamantul susține de asemenea că, fără să i se fi aplicat o sancțiune administrativă sau penală, a fost revocat, contrar articolelor
50 din legea nr. 926 privind personalul militar și 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Susține că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invocă pe această bază articolul
7 din Convenție.
Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul se plânge în final că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase.
A.
Privind presupusa încălcare a articolului 9 din Convenție
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată constituie o încălcare a libertății sale de religie pe motiv că ar fi bazată pe convingerile și practicile sale religioase. Invocă art. 9 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
1.
Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie
; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și săvârșirea de ritu.
2.
Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate fi supusă altor restricții decât cele care, prevăzute prin lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.
»
1.
Tezele părților
a)
Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află la centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu s-ar analiza ca o interferență în libertatea de conștiință, religie și convingere
; ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care și-au manifestat lipsa de loialitate față de baza națională a Turciei, laicitate, și care au prejudiciat integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, pe care forțele armate ar fi garante. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinii domnite în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi împotriva Austriei din 19 decembrie 1994, Kalaç împotriva Turciei din 1
iulie 1997 și Grigoriades împotriva Greciei din 25
noiembrie 1997, Guvernul susține că «
funcționarea eficientă a unei armate greu se poate concepe fără reguli juridice destinate să prevină subminarea disciplinei militare
» și că este «
constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, conform unuia din scopurile majore ale Convenției europene a drepturilor omului
».
Pe baza dovezilor atașate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar fi participat la întruniri ideologice
; ar fi adoptat ideologia integristă și s-ar fi conformat-o pentru a-și organiza viața
; ar fi de asemenea comis acte de indisciplină, dintre care unele sancționate de superiorii ierarhici. Remarcă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta încălcase disciplina militară și trebuia să fie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-ar fi bazat decizia pe acest aviz.
b)
Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și la militari și că sistemul de disciplină militară instaurat de State nu se lovește în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.
Conform reclamantului, Guvernul încearcă să inducă Curtea în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare de care ar fi fost obiect pe parcursul carierei sale. De asemenea, raportul de apreciere nefavorabil ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a ține seama de evaluările favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și datorită convingerilor sale religioase constituie o ingerință în dreptul său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Pune în evidență că principiul laicității este garantia libertății de religie și conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin împotriva Franței din 24
aprilie 1990, amintește că dreptul intern trebuie să furnizeze o protecție pentru a împiedica puterea publică să încalce, într-un mod arbitrar, drepturile garantate de primul alineat al articolului 9 din Convenție. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari publici și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației legii și al respectării drepturilor omului. Principiul laicității în Turcia este incontestabil
; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie de asemenea să existe garanții pentru a proteja persoana interesată de arbitrar, iar cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând de asemenea absența oricărui element indicând că comportamentul său ar fi prejudiciat într-un fel sau altul viața militară, principiul laicității Statului turc, reclamantul concluzionează că a fost totuși privat de o carieră în care excelase din cauza convingerilor sale religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, așa cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una dintre bazele unei «
societăți democratice
» în sensul Convenției. Ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este de asemenea un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aceasta privește pluralismul –
cucerit cu greu în cursul secolelor
– consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau nu (a se vedea hotărârile Kokkinakis împotriva Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și
Buscarini și alții împotriva San Marino
[GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în aceeași populație, poate fi necesar să se însoțească această libertate cu limitări destinate să concilieze interesele diferitelor grupuri și să asigure respectarea convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis citată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. Atunci când interpretează și aplică normele acestui text în cazuri ca cel de față, Curtea trebuie cu toate acestea să fie atentă la particularitățile condiției militare și la consecințele acesteia asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții împotriva Țărilor de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și,
mutatis mutandis
, hotărârea Grigoriades c.
Grecia din 25 noiembrie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie mai întâi să se determine dacă măsura litigioasă constituia o interferență în exercitarea dreptului reclamantului la «
libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile
».
După opinia Curții, prin a îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se pleca de bună voie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții citată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor regulamente disciplinare care interzic un comportament anume, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite în răspuns cu necesitățile serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç
împotriva Turciei din 1
iulie 1997,
Culegere
p. 1210, § 28). Aceste limitări pot comporta de asemenea o obligație pentru personalul militar de a nu se angaje în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea preeminență regulilor religioase (Yanașık
împotriva Turciei, cerere nr. 14524/89, decizia Comisiei din 6
ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat faptul că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile lor religioase în limitele stabilite de exigențele vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului care enumera actele de indisciplină și menționează participarea sa la activități integristă și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer al armatei. Această comisie a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia să fie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) din legea privind personalul militar. Curtea remarcă de asemenea că ordinul Consiliului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului sau pe modul în care îndeplinea obligațiile sale religioase, ci pe comportamentul și acțiunile sale prejudiciind disciplina militară și principiul laicității.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o interferență în dreptul garantat de articolul
9 din Convenție. Rezultă că acest griep este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins conform articolului
35 § 4.
B.
Privind presupusele încălcări ale articolelor 6, 7 și 13 din Convenție
Reclamantul invocă încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție în sensul că i se refuză accesul la orice tribunal judecătoresc și expune că deciziile Consiliului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc. El susține de asemenea că decizia Consiliului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. Invocă pe această bază art. 7 din Convenție.
art. 6 prevede în special
:
«
1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, înființat prin lege, care va decide, (...) în disputa asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă, (...).
»
art. 7 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se aplică nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost săvârșită.
2.
Prezentul articol nu va afecta judecata și pedepsirea unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
»
art. 13 din Convenție prevede după cum urmează
:
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui cale de recurs efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
Privind aplicabilitatea articolului 6 din Convenție
1.
Tezele apărate în fața Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o dispută referitoare la drepturile civile ale reclamantului sau privind temeinicia unei acuzații penale la adresa sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Reamintind principiul «
autonomiei
» noțiunilor «
drepturi și obligații de natură civilă
» și «
temeinicia acuzației penale
», reclamantul susține că obiecțiunile la adresa sa de a desfășura activități integristă și de a adopta opiniuni fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea de revocație impusă de Consiliul Superior Militar, având în vedere consecințele și gradul de gravitate, poate fi calificată ca o sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, reclamantul susține că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi innocentat de acuzațiile aduse împotriva sa.
2.
Aprecierea Curții
a)
Privind existența unei «
acuzații în materie penală
»
Curtea observă că în speța de față reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului
50 c) din legea privind personalul militar. Ea reamintește pe această bază că s-a mai pronunțat asupra unei probleme analoge în două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții citată) și la menținerea ordinii în context carceral (hotărârea Campbell și Fell c.
Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoscând Statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița astfel trasă nu prejudiciază obiectul și scopul articolului
6.Ea va utiliza în speța de față criteriile care se desprind pe această chestiune din jurisprudența sa constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții citată, pp.
34-35, §§ 81-82, și Öztürk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50)
: importanță mai întâi de a ști dacă textul definind infracțiunea în cauză ține de dreapta penală sau nu conform tehnicii juridice a Statului pârât
; trebuie examinată apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, sensul obișnuit al termenilor acestuia și dreptul Statelor contractante, natura infracțiunii și natura și gradul de gravitate al sancțiunii pe care o risca interesatul.
În speța de față, conform legislației turce, actele de indisciplină și conduita imorală reprochate reclamantului se încadrează fără îndoială sub prevederile care aparțin dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că «
sancțiunile
disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea, de către membrii unor grupuri de persoane, a regulilor de comportament specifice acestora
» (a se vedea hotărârea Weber împotriva Elveției din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Având în vedere considerațiile sale privind examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea observă că în speța de față sancțiunea de revocație infligată reclamantului se situează în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat cu statut special. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocație nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o «
infracțiune
» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele,
Batur împotriva Turciei
(dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek împotriva Turciei
(dec.), nr.
38923/97, 4.7.2000
;
Duran împotriva Turciei
(dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun împotriva Turciei
(dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000
;
Denden și alții împotriva Turciei
(dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b)
Privind existența unor «
dispute
» referitoare la drepturi «
de natură civilă
»
Curtea se referă pe această bază la hotărârea sa
Pellegrin împotriva Franței
din 8
decembrie 1999 ([GC], nr.
28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a observat
:
«
Prin urmare, Curtea hotărăște că sunt singuri scutiți de aplicația articolului 6 § 1 din Convenție litigiile agenților publici al căror serviciu este caracteristic activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități îl constituie forțele armate și poliția.
»
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în speța de față și rezultă că acest griep este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 7 din Convenție
Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis citată, p. 22, § 52).
Având în vedere considerațiile sale mai sus privind aplicabilitatea articolului
6, Curtea consideră că art. 7 nu se aplică în speța de față.
Rezultă că această parte a cererii este de asemenea incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului
35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 13 din Convenție
Curtea reamintește că art. 13 necesită un cale de recurs efectivă pentru singurele plângeri care pot fi considerate «
apărabile
» conform Convenției (a se vedea, pe lângă altele, hotărârea Powell și Rayner împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Având în vedere concluziile sale mai sus privind presupusa încălcare a articolului 9 din Convenție, Curtea consideră că alegerile reclamantului pe această chestiune nu pot fi considerate ca un griep apărabil conform Convenției. Prin urmare, nu constată nici o aparență de încălcare a articolului 13 din Convenție pe acest punct.
Rezultă că această parte a cererii este de asemenea evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Hotărăște
că cererea este inadmisibilă.
Michael
O'Boyle
Elisabeth
Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 38601/97
présentée par Recep Can ȘEN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 novembre 1997 et enregistrée le 13
novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Recep Can Șen, est un ressortissant turc né en 1963. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
me
me
D.B. Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1985, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par arrêté du 26 mai 1997, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le 12 juin 1997, le requérant demanda devant la Haute Cour administrative militaire (
Askeri Yüksek İdare Mahkemesi
) l’annulation de cet arrêté.
Le 1
er
juillet 1997, la Haute Cour administrative militaire se déclara incompétente pour connaître de la demande d’annulation de l’arrêté du 26
mai 1997 au motif que, selon l’article 125 de la Constitution, les décisions du Conseil supérieur militaire sont définitives et ne peuvent être soumises à un contrôle judiciaire.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant participait à des réunions idéologiques et fréquentait des personnes connues comme ayant des tendances fondamentalistes. Il avait adopté l’idéologie intégriste, notamment les opinions de l’ordre Nur, et s’opposait au principe de laïcité. Il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste et ne participait à aucune activité sociale. Il avait été mis aux arrêts et avait eu des blâmes pour actes d’indiscipline.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques
; il aurait adopté l’idéologie intégriste et s’y serait conformé pour organiser sa manière de vivre
; il aurait également commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24
avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article
35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente