a cererii nr° 36196/97
prezentate de Hüsnü CAN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), în ședință din
12 iunie și 9 octombrie 2001 alcătuită din
D-nele
E.
Palm
,
președintă
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
judecători
,
F.
Gölcüklü
,
judecător
ad hoc,
și din
D.
M.
O'Boyle,
grefier de secțiune
.
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 aprilie 1997 și înregistrată la 23
mai 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr° 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12
iunie 2001,
După deliberare, adoptă următoarea decizie
:
FAPTE
Reclamantul, D. Hüsnü Can, este un cetățean turc, născut în 1965. El este reprezentat devant Curte de D-na Mustafa Halit Çelik
, avocată la Izmir. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de D-na
T.
Demirel, asistată de D-nele H. Kaplan și M. H. Çelik, respectiv avocate la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de D.
Ș.
Alpaslan, co-agent, D. O. Nalcıoğlu, consilier, D-na D. Akçay, co-agent, D.
Y.
Belet, consilier, D. H. Mutaf, D-na
D.B. Ulusoy și D-na
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin ordin din 10 decembrie 1996, Consiliul Superior Militar (
Yüksek Askeri Șura
) hotărî revocarea reclamantului din armată, subofițer al marinei naționale, pentru acte de indisciplină și conduită immorală, în aplicarea articolului 94 b) din legea privind personalul militar.
Potrivit rapoartelor de informații, reclamantul era în categoria personalului suspectat de integrism
; aparținea sectei Suleymanismului (
Süleymancılık tarikatı)
și participa la activitățile acestei comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste ilegale
; își organizase modalitatea de viață în conformitate cu ideologia integristă și nu participa la nici o activitate socială.
În perioada funcțiilor sale, autoritățile impuseseră reclamantului sancțiuni disciplinare, cum ar fi arest și mustrări pentru neconformare la ordine, nerespect al regulilor disciplinare privind ținuta vestimentară, absenție neautorizată și abandonul locului de muncă înainte de ore, nerespect al orelor de lucru și comportament indisciplinat.
O comisie de nouă militari concluzionează că reclamantul încălcaseseă disciplina militară și trebuia pus în pensie anticipată în aplicarea articolelor 50 c) și 94 b) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a întemeiat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 din Constituție
«
Calea de recurs este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii care cad sub competența numai a sa și deciziile
Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciarul.
»
art. 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituția turcă
prevede că sancțiunea disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului protecției drepturilor apărării. Prevede de altfel că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismente și mustrări, sunt supuse controlului judiciaru. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) din legea nr° 926 privind personalul militar
«
Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită immorală
:
În ciuda antiguității în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este judecată ca nepotrivită după indisciplină și conduită immorală sunt supuși legii privind casa de pensii turcă.
Autoritățile competente pentru angajarea procedurii, examinarea dosarelor de notare, urmărirea lor, tragerea concluziilor și îndeplinirea oricărui alt act și a oricărei formalități a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind notarea ofițerilor. Ofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt îndepărtați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar.
»
art. 94 b) din legea nr° 926 privind personalul militar
«
b) Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită immorală
În ciuda antiguității în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este judecată ca nepotrivită după indisciplină și conduită immorală sunt supuși legii privind casa de pensii turcă.
Autoritățile competente pentru angajarea procedurii, examinarea dosarelor de notare, urmărirea lor, tragerea concluziilor și îndeplinirea oricărui alt act și a oricărei formalități a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind notarea subofițerilor. Subofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt îndepărtați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar.
»
art. 99 din regulamentul privind notarea ofițerilor
«
În ciuda antiguității în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor celor al căror menținere în cadrul forțelor armate este judecată ca nepotrivită după indisciplina sau conduită immorală, bazată pe unul din motivele menționate mai jos, așa cum este stabilit într-un sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al interesului.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentele și acțiunile lor relevă că adoptaseseă opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integristă și ideologice sau că participaseseă la propagarea unor asemenea opinii.
»
Potrivit articolului 53 e) din regulamentul privind notarea subofițerilor
, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor al căror comportamente și acțiuni relevă că adoptaseseă opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integristă și ideologice sau că participaseseă la propagarea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de nici o cale de recurs efectivă pentru a ataca decizia Consilului Superior Militar devant juridicțiunile interne. El expune în acest sens că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciaru.
Reclamantul se plânge apoi de o încălcare a dreptului lui la un proces echitabil, în măsura în care baza legală a pensionării sale anticipate este imprevizibilă și foarte vagă. El susține de altfel că, potrivit dreptului intern, procedura disciplinară trebuie să se desfășoare devant tribunale de disciplină, care, la sfârșit al procedurii, pot condamna o sancțiuni disciplinare al căror severă este arestul de regulă. El se plânge de altfel că nu a putut beneficia de garanții acordate acuzați de §3 al articolului 6 din Convenție. El invocă în acest sens articolele 6 și 7 din Convenție.
Reclamantul se plânge în final ca fusese revocat din armată din cauza convicțiilor sale religioase. El susține că soția sa poartă șalfuri islamic și că, din acest motiv, nu a putut obține cartă de intrare în mess-urile subofițerilor. El invocă art. 9 din Convenție.
A.
Privind încălcarea pretinsă a articolului 9 din Convenție
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată încalcă libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convicțiile și practicile sale religioase, în special pe purtarea șalfrului de către soția sa. El invocă art. 9 din Convenție redactat în acest fel
:
«
1.
Oricine are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei
; acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convicția, precum și libertatea de a manifesta religia sau convicția individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici și executarea ritualurilor.
2.
Libertatea de manifesta religia sau convicțiile nu poate fi supusă restricțiilor decât pe care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
»
1.
Teza comparanți
a)
Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se găsește în centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu ar analiza într-o ingerință în libertatea conștiinței, religiei și convicției
; ea ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care manifestaseseă lipsa loialității lor față de fundamentul națiunii turce, laicitate și care încălcaseseă integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, al căror garanta ar fi forțele armate. El susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul distrugerii ordinii din armată și că este normal să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Se referind, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1
iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25
noiembrie 1997, Guvernul susține că «
funcționarea eficace a unei armate se gândește greu fără reguli juridice destinate împiedicării mina disciplinei militare
» și că este «
constant în Europa că disciplina indispensabil pentru asigurarea autorității armatei și că armata este indispensabil pentru asigurarea protecției democrațiilor împotriva subversiei, aceasta în conformitate cu una din scopurile majore ale Convenției europene a drepturilor omului
».
Bazând-se pe piesele anexate la observațiile sale, Guvernul observă că reclamantul ar aparține unei secte cunoscute ca având tendințe fundamentaliste ilegale, ar fi participat la ședințe ideologice și comis acte de indisciplină al căror unii sancționați de superiorii ierarhici. El remarcă că, pe baza documentelor cuprinse în dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar concluzionat că acesta încălcaseseă disciplina militară și trebuia pus în pensie anticipată în aplicarea articolelor 50 c) și 94 b) din legea privind personalul militar. Consiliul Superior Militar ar întemeiat decizia pe acest aviz.
b)
Reclamantul
Reclamantul susține că garanții Convenției se extind de asemenea la militari și că sistemul de disciplină militară instituit de Statul nu se ciocnește prin sine cu obligații acestora decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, dreptul intern nu furniza indicații asupra a ce trebuie să înțeleagă de opinii integristă ilegale la baza pensionării sale anticipate. Documentele produse de Guvern nu atestă niciodată pretenșa aparțin lui la secta Suleymanismului. De altfel, raportul de apreciere nefavorabilă ar instituit împotriva sa just înainte pensionării sale anticipate și fără a lua în considerare notările favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie organ administrativ și din cauza convicțiilor sale religioase, în special purtarea șalfrului de soția sa, constituiți o ingerință la dreptul lui la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. El pune în evidență că principiul laicității este garanția libertății de religie și conștiință. Se referind la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, el reamintește că dreptul intern trebuie furniza protecție pentru a împiedica puterea publică bafoui, într-o manieră arbitrară, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 din Convenție. Acolo unde puterea executivă este exercitată în mod secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației dreptului și respectul drepturilor omului. Principiul laicității în Turcia este incontestabil
; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea aplicării sancțiunilor în caz de nerespect, trebuie să existe și garanții pentru protejarea interesului de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie strictly definite. Invocând de altfel absența oricărui element indicând că comportamentul ar dăunat orice fel vieții militare, principiul laicității Statului turc, reclamantul concluzionează că totuși a fost privat o carieră în care excelat din cauza convicțiilor sale religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, așa cum o protejează art. 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă una din fundamentele unei «
societăți democratice
» în sensul Convenției. Ea apare, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale ale identității credincioși și concepției lor de viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba pluralism –
scump cucerit în cursul secolelor
– consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, cea aderare sau non la religie și practică sau nu o practica (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr° 260, p. 17, § 31, și
Buscarini și alții c. San Marino
[GC], nr° 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai numeroase religii coexistă într-o populației, se poate dovedi necesar însoțiți această libertate limitări proprii a reconcilia interesele grupurilor diverse și asigura respectul convicțiilor fiecăruia (hotărâre Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. În a interpreta și aplica normele acestui text în cazuri cum este prezentul, Curtea trebuie sa fie atentivă particularitățile condiției militare și consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărâre Engel și alții c. Țări de Jos din 8
iunie 1976, seria A nr° 22, p. 23, § 54, și,
mutatis mutandis
, hotărâre Grigoriades c.
Grecia din 25 noiembrie 1997,
Culegere hotărâri și decizii
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pentru a ști dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie să se cerceteze dacă măsura litigioasă constituiți o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la «
libertatea manifesta religia sau convicțiile sale
».
După opinia Curții, îmbrățișand cariera militară, reclamantul se pleca de propria voință sistemul disciplina militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitate aduse anumite drepturi și libertăți membrilor forțelor armate limitări nu putând fi impuse civililor (hotărâre Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armele lor regulamente disciplinare interdicând comportament oarecare, în special atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând necesităților serviciului militar (a se vedea hotărâre Kalaç
c. Turcia din 1
iulie 1997,
Culegere
p. 1210, § 28). Aceste limitări pot cuprinde de altfel o obligație personalului militar a renunța a angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are scop și plan de acțiune asuma preeminență regulilor religioase (Yanașık
c. Turcia, cerere nr° 14524/89, decizie Comisiei din 6
ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea remarcă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri armatei) pot îndeplini obligații religioase în limitele aduse de exigențele vieții militare. Rezultă din elementele dosarului că o comisie nouă militari examinat dosarul notare reclamantului enumerând acte indisciplină și făcând stare participare activități integristă și constată că nu prezenta profil subofițer armatei. Această comisie concluzionat că reclamantul încălcaseseă disciplina militară și trebuia pus pensie anticipată în aplicarea articolelor
50
c) și 94 b) din legea privind personalul militar. Curtea remarcă de altfel că ordinul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convicțiuni și opinii religioase reclamantului pe purtarea șalfrului islamic de soția sa sau pe modalitatea îndeplinire datorii religioase dar comportament și acțiuni încălcând disciplina militară și principiul laicității.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate reclamantul nu constituiți o ingerință dreapta garantat de articolul
9 din Convenție. Rezultă din aceasta că acest pretenție este lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate art. 35 § 4.
B.
Privind încălcarea pretinsă articolelor 6, 7 și 13 din Convenție
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1, 7 și 13 din Convenție în ce privit se vede privat acces orice tribunal judiciaru și expune că decizii Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciaru. El susține de altfel că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității infracțiuni și pedepselor și el susține că baza legală pensionării sale anticipate este imprevizibilă și foarte vagă.
art. 6 dispune în special
:
«
1.
Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, constituită prin lege, care se va pronunța, (...) asupra disputelor drepturi și obligații de caracter civil, (...).
»
art. 7 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
1.
Niciun nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, la momentul comiterii, nu constituiți o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. Nici o pedeapsă mai grea decât aceea aplicabilă momentul comiterii infracțiuni.
2.
Prezentul articol nu va incălca judecată și pedepsire o persoană vinovată o acțiune sau omisiune care, la momentul comiterii, era criminală potrivit principiilor generale dreptului recunoscute de nații civilizate.
»
art. 13 din Convenție dispune după cum urmează
:
«
Oricine drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordare cale de recurs efectivă o instanță națională, chiar și când încălcare ar fost comisă de persoane exercitând funcțiuni oficiale.
»
Privind aplicabilitatea articolului 6 din Convenție
1.
Teze apărate devant Curte
Guvernul estimează că litigiul în cauză nu privit o dispute privind drepturi de caracter civil reclamantului sau referitoare la bine-fondarea o acuzație penală dirigită împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Reamintind principiul «
autonomie
» noțiunilor de «
drepturi și obligații de caracter civil
» și «
de bine-fondarea o acuzație penală
», reclamantul susține că reproșuri dirigite împotriva lui mâna activități separatiste ar trebui considerată o acuzație penală. El invocă că sancțiunea revocării impusă de Consilul Superior Militar, avute în vedere consecințele și grad severitate, poate fi calificată sancțiune penală. Se referind la hotărâre Golder c.
Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza tribunal pentru a se face nevinovat acuzații dirigite împotriva sa.
2.
Aprecierea Curții
a)
Privind existența
«
acuzației în materie penală
»
Curtea remarcă că în cazul de față reclamantul a fost pus pensie anticipată un organ militar pentru acte indisciplină în aplicarea articolului
50 c) din legea privind personalul militar. Ea reamintește în legătură cu aceasta că deja trebuit pronunța o problemă analogă două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărâre Engel și alții precitată) și menținerea ordinii în contextul carcelar (hotărâre Campbell și Fell c.
Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr° 80). Recunoscând Statele dreptul a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea a rezervat putere a se asigura că frontiera astfel trasă nu încalcă obiectul și scopul articolului 6. Ea va folosi în cazul de față criteriile care se desprind pe acest punct din jurisprudența constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c.
Germania din 21 februarie 1984, seria A nr° 73, p. 18, § 50)
: este important a ști dacă textul definind infracțiunea în cauză face parte sau nu din dreptul penal după tecnica juridică Statului pârât
; trebuie examinat apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, sensul obișnuit termeni și dreptul Statelor contractante, natura infracțiunii și natura grad de gravitate sancțiune pe care risca a suferi interesul.
În cauza, potrivit legislației turce, acte indisciplină și comportamente reproșate reclamantului cad fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.
Cât la natura sancțiuni, Curtea reamintește că «
sancțiunile
disciplinare au în general scop asigurare respect, de membri grupurilor persoane, regulilor comportament proprii acestora din urmă
» (a se vedea hotărâre Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr 177, p. 18, § 33).
Având în vedere considerări cât la examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea remarcă că în cazul de față sancțiunea revocării infligit reclamantul se situează în domeniu disciplina necesară forțele armate și se adresează doar un grup determinat dotat statut particular. De aceea, Curtea concluzionează că decizia revocării nu sauría trece o sancțiune penală impusă după o condamnare pentru o «
infracțiune
» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele,
Batur c. Turcia
(decizie), nr° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turcia
(decizie), nr°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turcia
(decizie), nr° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turcia
(decizie), nr° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden și alții c.
Turcia
(decizie), nr° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Privind existența
«
disputelor
» referitoare la drepturi
«
de caracter civil
»
C
urtea se referă în legătură cu aceasta la hotărâre
Pellegrin c. Franța
din 8
decembrie 1999 ([GC], nr°
28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care remarcă
:
«
În consecință, Curtea hotărăște că sunt doar scutite din domeniu aplicare art. 6 § 1 din Convenție litigiile agenți publici al căror angajare caracteristic activități specifice administrație publică măsura în care aceasta acționează ca deținătoare putere publică încărcată salvgardare interese generale Stat sau alte colectivități publice. Un exemplu manifest unor asemenea activități constituiți de forțele armate și poliție.
»
De aceea, art. 6 § 1 nu se aplică în cazul de față și rezultă din aceasta că acest pretenție este incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 7 din Convenție
Curtea remarcă că această dispoziție consacră principiul legalității infracțiuni și pedepselor și interzice de altfel retroactivitate legii penale (a se vedea hotărâre Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).
Având în vedere considerări mai sus privind aplicabilitate articolului
6, Curtea estimează că art. 7 nu este aplicabil în cazul de față.
Rezultă din aceasta că această parte a cererii este de altfel incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului
35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 13 din Convenție
Curtea reamintește că art. 13 cere o cale de recurs efectivă doar pentru plângeri pe care le-ar putea considera «
justificate
» din perspective Convenției (a se vedea, entres altele, hotărâre Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr° 172, p. 14, § 31).
Având în vedere concluzii mai sus privind încălcarea pretinsă articolului 9 din Convenție, Curtea estimează că susțineri reclamantul pe acest punct nu sauría fi considerate un pretenție justificată din perspective Convenției. De aceea, ea nu remarcă nici o aparență încălcării articolului 13 din Convenție în legătură cu aceasta.
Rezultă din aceasta că această parte a cererii este de altfel lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael
O'Boyle
Elisabeth
Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 36196/97
présentée par Hüsnü CAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 avril 1997 et enregistrée le 23
mai 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hüsnü Can, est un ressortissant turc, né en 1965. Il est représenté devant la Cour par M
e
Mustafa Halit Çelik
, avocat à Izmir. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
Y.
Belet, conseiller, M. H. Mutaf, M
me
D.B. Ulusoy et M
lle
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par arrêté du 10 décembre 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, sous-officier de la marine nationale, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 94 b) de la loi sur le personnel militaire.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme
; il appartenait à la secte du Suleymanisme (
Süleymancılık tarikatı)
et participait aux activités de cette communauté connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales
; il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste et ne participait à aucune activité sociale.
Pendant la durée de ses fonctions, les autorités infligèrent au requérant des sanctions disciplinaires, telles que des mises aux arrêts et des réprimandes pour non-soumission aux ordres, non-respect des règles disciplinaires concernant la tenue vestimentaire, absence non autorisée et abandon du lieu de travail avant l’heure, non-respect des heures du travail et comportement indiscipliné.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application des articles 50 c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant se plaint ensuite d’une atteinte à son droit à un procès équitable, dans la mesure où la base légale de sa mise à la retraite anticipée est imprévisible et très vague. Il allègue en outre que, selon le droit interne, la procédure disciplinaire doit se dérouler devant les tribunaux de discipline, lesquels, à l’issue de la procédure, peuvent le condamner à des sanctions disciplinaires dont la plus sévère est l’arrêt de rigueur. Il se plaint par ailleurs qu’il n’a pas pu bénéficier des garanties accordées aux accusés par le paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention. Il invoque à cet égard les articles 6 et 7 de la Convention.
Le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses. Il soutient que sa femme porte le foulard islamique et que, pour cette raison, elle n’a pu obtenir de carte d’entrée dans les mess des sous-officiers. Il invoque l’article 9 de la Convention.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses, notamment sur le port du foulard par sa femme. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant appartiendrait à une secte connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales, qu’il aurait participé à des réunions idéologiques et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application des articles 50 c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le droit interne ne fournirait pas d’indications sur ce qu’il faut entendre par les opinions intégristes illégales à la base de sa mise à la retraite anticipée. Les documents produits par le Gouvernement n’attesteraient nullement de sa prétendue appartenance à la secte du Suleymanisme. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, notamment le port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un sous-officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application des articles
50
c) et 94 b) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ni sur le port du foulard islamique par son épouse ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1, 7 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines et il allègue que la base légale de sa mise à la retraite anticipée est imprévisible et très vague.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités séparatistes devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c.
Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservé le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article 6. Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp. 34-35, §§ 81-82, et Öztürk c.
Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et les comportements reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c.
Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente