cererii nr. 36200/97
prezentată de Selçuk GENEL
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea I), ședințe pe 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră alcătuită din:
doamnele
domnii
Gaukur Jörundsson,
și d. M. O'Boyle, grefier de secție.
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în data de 17 aprilie 1997 și înregistrată la 23 mai 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de parties la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
Reclamantul, d. Selçuk Genel, este un cetățean turc, născut în 1956. Este reprezentat înaintea Curții de d-na Mustafa Halit Çelik, avocat la Izmir. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de d-na T. Demirel, asistată de doamnele H. Kaplan și d. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de d. Ș. Alpaslan, co-agent, d. O. Nalcıoğlu, consilier, doamna D. Akçay, co-agent, d. Y. Belet, consilier, d. H. Mutaf, doamna D.B. Ulusoy și d-na D. Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de parties, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin ordin din 10 decembrie 1996, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a hotărât revocare reclamantului din armată, căpitan în marina națională, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Conform rapoartelor de informații, reclamantul se încadra în categoria personalului suspicionat de fundamentalism; era în relație cu comunități cunoscute că au tendințe fundamentaliste islamice și nu participa la activități sociale; făcea rugăciunile sale în ore de lucru și nu respecta regulamentele. Fișa de evaluare a reclamantului menționează o apreciere nefavorabilă din partea superiorilor săi ierarhici și indica: "dă prioritate intereselor sale personale, participă la activități fundamentaliste, trebuie controlat și urmărit". Reclamantul a fost pus în arest pentru nerespectarea orarelor de lucru și neglijență în exercitarea funcțiunilor.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a bazat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 al Constituției
"Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii care privesc numai competența sa și deciziile Consiliului Superior Militar scapă de controlul judecătoresc."
art. 129 §§ 2, 3 și 4 al Constituției turce
prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului protecției drepturilor apărării. De asemenea, dispune că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrări, sunt supuse controlului judecătoresc. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
"Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită imorală:
În ciuda vechimii în serviciu, ofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată în urma indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casamiile de pensii turce.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a-și urmări cursul, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt separați de armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
"b) Revocarea pentru acte de indisciplină și conduită imorală
În ciuda vechimei în serviciu, subofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată în urma indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casamiile de pensii turce.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a-și urmări cursul, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ai căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt separați de armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor
"În ciuda vechimei în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor acelor persoane a căror menținere în sânul forțelor armate este considerată inadecvată în urma indisciplinei sau conduitei imorale lor, bazată pe unul dintre motivele enumerate mai jos, stabilit într-un sau mai mult documente privind ultimul grad al persoanei în cauză.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentele și actele lor relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, fundamentaliste și ideologice sau au participat la propagarea unor astfel de opinii."
Conform articolului 53 e) din regulamentul privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor ai căror comportamente și acte relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, fundamentaliste și ideologice sau au participat la propagarea unor astfel de opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge de faptul că nu a dispus de niciun recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consiliul Superior Militar în fața jurisdicțiilor interne. El expune că, în acest sens, art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judecătoresc.
Reclamantul se plânge apoi de o încălcare a dreptului la proces echitabil, în măsura în care baza legală a pensionării sale anticipate este imprevizibilă și foarte vagă. El susține, de asemenea, că, conform dreptului intern, procedura disciplinară trebuie să se desfășoare în fața tribunalelor de disciplină, care, la finalizarea procedurii, pot condamna sancțiuni disciplinare a căror cea mai severă este stingerea din serviciu. Se plânge, de asemenea, că nu a putut beneficia de garanții acordate acuzaților prin §3 al articolului 6 al Convenției. Invocă în acest sens articolele 6 și 7 ale Convenției.
Reclamantul se plânge în final de faptul că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase. El susține că soția sa poartă o eșarfă islamică și că, pentru acest motiv, ea nu a putut obține carte de intrare în saloanele subofițerilor. Invocă art. 9 al Convenției.
A.
Privind presupusa încălcare a articolului 9 al Convenției
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată încalcă libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convingerile și practicile sale religioase, în special pe purtarea eșarfei de către soția sa. Invocă art. 9 al Convenției, scris în modul următor:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățătură, practici și ceremonii.
2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul unor alte restricții decât acelea care, prevăzute de lege, sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
1.
Tezele comparanților
a)
Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în sânul armatei se găsește în centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu s-ar analiza într-o încălcare a libertății de conștiință, religie și convingere; ar viza depărtarea de armată a persoanelor care au manifestat lipsa lor de loialitate față de baza națiunii turce, secularismul, și au dăunat integrității indivizibile a Statului cu teritoriul și națiunea sa, pentru care forțele armate ar fi garantele. El susține că activitățile și actele contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinei care domnește în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că "funcționarea eficace a unei armate cu greu se concepe fără reguli juridice destinate să împiedice subminarea disciplinei militare" și că este "constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, aceasta în conformitate cu unul din scopurile majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazându-se pe documentele anexate la observațiile sale, Guvernul observă că reclamantul ar aparține unei secte cunoscute că are tendințe fundamentaliste ilegale, că ar fi participat la reuniuni ideologice și ar fi comis acte de indisciplină din care unele au fost sancționate de superiorii săi ierarhici. El observă că, pe baza documentelor conținute în dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta a încălcat disciplina militară și trebuie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consiliul Superior Militar ar fi bazat decizia pe acest aviz.
b)
Reclamantul
Reclamantul susține că garanții Convenției se extind și militarilor și că sistemul de disciplină militară instaurat de State nu se lovește ca atare în obligațiile lor decurgând din Convenție.
Conform reclamantului, dreptul intern nu ar furniza indicații privind ceea ce trebuie înțeles prin opinii fundamentaliste ilegale care stau la baza pensionării sale anticipate. Documentele produse de Guvern nu atestaș deloc presupusa sa apartenență la secta Suleymanismului. De altfel, raportul de evaluare nefavorabil ar fi fost împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a ține seama de evaluările favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor sale religioase, în special purtarea eșarfei de către soția sa, constituie o încălcare a dreptului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. El subliniază că principiul secularismului este garanția libertății de religie și de conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, el reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a împiedica puterea publică să calce în picioare, în mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 al Convenției. Acolo unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației legii și al respectării drepturilor omului. Principiul secularismului în Turcia este incontestabil; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie să existe și garanții pentru a proteja persoana în cauză de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie riguros definite. Invocând, de asemenea, absența oricărui element indicând că comportamentul sau ar fi dăunat în vreun fel vieții militare, principiului secularismului Statului turc, reclamantul concluzionează că totuși a fost lipsit de o carieră în care excela din cauza convingerilor sale religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, așa cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una din bazele unei "societăți democratice" în sensul Convenției. Ea se situează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aceasta se referă la pluralism - cumpărat scump în cursul secolelor - immanent unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau nu (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [MC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar să se asortez această libertate cu limitări proprii de a concilia interesele diferitelor grupuri și de a asigura respectul convingeri fiecăruia (hotărârea Kokkinakis sus citată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cauze ca cea de față, Curtea trebuie totuși să fie atentă la particularitățile condiției militare și la consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țări de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cauza de față, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă măsura litigioasă constituia o încălcare în exercitarea dreptului reclamantului la "libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile".
După opinia Curții, în a îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se supunea de bună voie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții sus citată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor regulamente disciplinare interzicând anumit comportament, în particular o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând necesităților serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot comport, de asemenea, o obligație pentru personalul militar de a renunța de a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea preeminență regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cerere nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile lor religioase în limitele aduse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului care enumera actele de indisciplină și relatează participarea lui la activități fundamentaliste și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer de armată. Această comisie a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că ordinul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului și nici pe purtarea eșarfei islamice de către soția sa sau modul în care și-a îndeplinit obligațiile religioase, ci pe comportamentul și actele sale dăunând disciplinei militare și principiului secularismului.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o încălcare în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. Se urmează că această critica este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
B.
Privind presupusa încălcare a articolelor 6, 7 și 13 ale Convenției
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1, 7 și 13 ale Convenției deoarece este lipsit de acces la orice tribunal judecătoresc și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judecătoresc. El susține, de asemenea, că decizia Consilului Superior Militar contravine principiului legalității delictelor și pedepselor și susține că baza legală a pensionării sale anticipate este imprevizibilă și foarte vagă.
art. 6 dispune, în particular:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide, (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă, (...)."
art. 7 al Convenției se citește după cum urmează:
"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu este aplicată nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă.
2.Prezentul articol nu va prejudicia judecarea și pedepsirea unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate."
art. 13 al Convenției dispune după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care și-au exercitat funcțiile oficiale."
Privind aplicabilitatea articolului 6 al Convenției
1.
Tezele apărate înaintea Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație care să cuprindă drepturi de natură civilă ale reclamantului sau care să se refere la binele fundatei unei acuzații penale care i se adresează, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Reamintind principiul "autonomiei" noțiunilor de "drepturi și obligații de natură civilă" și "bine fundatei unei acuzații penale", reclamantul susține că criticile adresate lui de a desfășura activități separatiste ar trebui considerate ca o acuzație penală. El susține că sancțiunea de revocare impusă de Consiliul Superior Militar, având în vedere consecințele și gradul de severitate, poate fi calificată sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul susține că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi declarat nevinovat de acuzații care i se adresează.
2.
Aprecierea Curții
a)
Asupra existenței unei "acuzații în materie penală"
Curtea constată că în cauza de față reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Ea reamintește în acest sens că a trebuit să se pronunțe asupra unei probleme analoge în două cauze referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții sus citată) și menținerea ordinii în contextul carceral (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Recunoscând statelor dreptul de a face distincție între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că frontiera astfel trasată nu dăunează scopului și obiectivului articolului 6. Ea va utiliza în cauza de față criteriile care se desprind pe acest punct din jurisprudența sa constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții sus citată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): mai întâi este important să se determine dacă textul care definește infracțiunea în cauză aparține sau nu dreptului penal conform tehnicii juridice a Statului pârât; apoi trebuie examinată, ținând seama de scopul și obiectivul articolului 6, de sensul obișnuit al termenilor săi și de dreptul Statelor contractante, natura infracțiunii și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care a risca-o persoana în cauză.
În cazul de față, conform legislației turce, actele de indisciplină și comportamentele reprimate reclamantului cad fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că "sancțiunile disciplinare au în general ca scop asigurarea respectului, de către membrii grupurilor de persoane, al regulilor de comportament proprii acestora" (a se vedea hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând seama de considerații privind examinarea articolului 9 al Convenției, Curtea observă că în cauza de față sancțiunea de revocare infligă reclamantului se situează în domeniu disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu statut particular. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă în urma unei condamnări pentru o "infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b)
Asupra existenței "contestațiilor" referitoare la drepturi "de natură civilă"
Curtea se referă în acest sens la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([MC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a observat:
"În consecință, Curtea decide că sunt scutite din domeniu aplicării articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agenților publici a căror slujbă este caracteristică al activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție."
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în cauza de față și se urmează că această critica este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 7 al Convenției
Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis sus citată, p. 22, § 52).
Având în vedere considerații de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 7 nu este aplicabil în cauza de față.
Se urmează că această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind art. 13 al Convenției
Curtea reamintește că art. 13 necesită un recurs efectiv numai pentru plângerile care pot fi considerate "justificabile" în raport cu Convenția (a se vedea, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând seama de concluziile sale de mai sus privind presupusa încălcare a articolului 9 al Convenției, Curtea consideră că acuzațiile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate ca o critica justificabilă în raport cu Convenția. Prin urmare, ea nu constată niciun aspect de încălcare a articolului 13 al Convenției în acest sens.
Se urmează că această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 36200/97
présentée par Selçuk GENEL
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12
juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 avril 1997 et enregistrée le 23
mai 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Selçuk Genel, est un ressortissant turc, né en 1956. Il est représenté devant la Cour par M
e
Mustafa Halit Çelik
, avocat à Izmir. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
Y.
Belet, conseiller, M. H. Mutaf, M
me
D.B.
Ulusoy et M
lle
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par arrêté du 10 décembre 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de la marine nationale, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme
; il était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques et ne participait pas aux activités sociales
; il faisait ses prières pendant les heures de travail et ne respectait pas les règlements. La fiche de notation du requérant mentionnait un avis défavorable de la part de ses supérieurs hiérarchiques et indiquait
: «
il privilégie ses intérêts personnels, il participe à des activités intégristes, il faut le contrôler et le suivre
». Le requérant avait été mis aux arrêts pour non-respect des horaires de travail et négligence dans les fonctions.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant se plaint ensuite d’une atteinte à son droit à un procès équitable, dans la mesure où la base légale de sa mise à la retraite anticipée est imprévisible et très vague. Il allègue en outre que, selon le droit interne, la procédure disciplinaire doit se dérouler devant les tribunaux de discipline, lesquels, à l’issue de la procédure, peuvent le condamner à des sanctions disciplinaires dont la plus sévère est l’arrêt de rigueur. Il se plaint par ailleurs qu’il n’a pas pu bénéficier des garanties accordées aux accusés par le paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention. Il invoque à cet égard les articles 6 et 7 de la Convention.
Le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses. Il soutient que sa femme porte le foulard islamique et que, pour cette raison, elle n’a pu obtenir de carte d’entrée dans les mess des sous-officiers. Il invoque l’article 9 de la Convention.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses, notamment sur le port du foulard par sa femme. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant appartiendrait à une secte connue comme ayant des tendances fondamentalistes illégales, qu’il aurait participé à des réunions idéologiques et commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le droit interne ne fournirait pas d’indications sur ce qu’il faut entendre par opinions intégristes illégales à la base de sa mise à la retraite anticipée. Les documents produits par le Gouvernement n’attesteraient nullement de sa prétendue appartenance à la secte du Suleymanisme. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable serait aurait été à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, notamment le port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ni sur le port du foulard islamique par son épouse ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1, 7 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines et il allègue que la base légale de sa mise à la retraite anticipée est imprévisible et très vague.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités séparatistes devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c.
Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservé le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article 6. Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp. 34-35, §§ 81-82, et Öztürk c.
Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et les comportements reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c.
Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente