a cererii nr. 38917/97
prezentată de Yurdakul BEYZADEOĞLU
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din
12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
Doamnele
E.
Palm
,
președintă
,
W.
Thomassen
,
Dumnii.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
judecători
,
F.
Gölcüklü
,
judecător
ad hoc,
și din
D.
M.
O'Boyle,
grefier de secțiune
.
Având în vedere cererea susmenționată introdusă înaintea Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 31 octombrie 1997 și înregistrată la 9
decembrie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența să examineze cererea,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12
iunie 2001,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
FAPTE
Reclamantul, Yurdakul Beyzadeoğlu, este cetățean turc născut în 1957. Este reprezentat înaintea Curții de Doamnele
Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocate la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de
Doamna
T.
Demirel, asistat de Doamnele H. Kaplan și D.H. Çelik, respectiv avocate la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de
Ș.
Alpaslan, coadjuvant, O. Nalcıoğlu, consilier, Doamna
D.B. Ulusoy și Domnișoara
D.
Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1982, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ.
Prin decret din 26 mai 1997, Consiliul Superior Militar (
Yüksek Askeri Șura
) a hotărât revocarea reclamantului din armată, comandant al marinei naționale, pentru acte de indisciplină și conduct imoral, în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. La 12 iunie 1997, reclamantul a cerut înaintea Înaltei Curți Administrative Militare (
Askeri Yüksek İdare Mahkemesi
) anularea acestui decret.
La 1
iulie 1997, Înalta Curte Administrativă Militară s-a declarat incompetentă să cunoască de cererea de anulare pe motiv că, potrivit articolului 125 din Constituție, deciziile Consilului Superior Militar sunt definitive și nu pot fi supuse unui control judiciar.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Potrivit rapoartelor de informații, reclamantul era în categoria personalului suspectat de integrism
; era în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice revoluționare și participa la întâlniri ideologice. Și-a organizat modul de viață conform ideologiei integriste și refuza să se supună regulilor militare
O comisie de nouă ofițeri militari a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului
50 c) al legii privind personalul militar. Consiliul Superior Militar și-a întemeiat decizia pe această opinie.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 din Constituție
«
Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii care intră în competența sa exclusivă și deciziile
Consilului Superior Militar scapă controlului judiciar.
»
Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituția turcă
prevăd că o sancțiune disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, cu excepția militarilor, decât cu condiția respectării principiului apărării drepturilor. De asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, cu excepția avertismentelor și mustrărilor, sunt supuse controlului judiciar. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) din legea nr. 926 privind personalul militar
«
Revocare pentru acte de indisciplină și conduct imoral
:
În ciuda vechimii în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este judecată ca necorespunzătoare după indisciplină și conduct imoral sunt supuși legii privind fondul de pensionare turc.
Autoritățile competente pentru a angaja procedura, examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt disipați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar.
»
art. 94 b) din legea nr. 926 privind personalul militar
«
b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduct imoral
În ciuda vechimei în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este judecată ca necorespunzătoare după indisciplină și conduct imoral sunt supuși legii privind fondul de pensionare turc.
Autoritățile competente pentru a angaja procedura, examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt disipați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar.
»
art. 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor
«
În ciuda vechimei în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor celor al căror menținere în cadrul forțelor armate este judecată ca necorespunzătoare după indisciplina sau conduita lor imoral, bazată pe oricare din motivele enumerate mai jos, așa cum este stabilit într-o sau mai multe documente privind ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentele și acțiunile lor arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integriste și ideologice sau au participat la propagarea unor astfel de opinii.
»
Potrivit articolului 53 e) din regulamentul privind evaluarea subofițerilor
, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor ale căror comportamente și acțiuni arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integriste și ideologice sau au participat la propagarea unor astfel de opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut nici un recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar înaintea jurisdicțiilor interne. Expune în acest sens că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judiciar.
Reclamantul susține de asemenea că, fără a i se fi impus nici o sancțiune administrativă sau penală, a fost revocat, contrar articolelor
50 din legea nr. 926 privind personalul militar și 99 din regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Susține că această decizie este contrară principiului legalității infracțiunilor și pedepselor și invocă în acest sens articolul
7 din Convenție.
Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit că a fost revocat din armată din cauza convicțiunilor sale religioase.
A.
Asupra încălcării susținute a articolului 9 din Convenție
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată încalcă libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convicțiunile și practicile sale religioase. Invocă art. 9 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
1.
Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie
; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convicțiunea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, predare, practici și îndeplinire a riturilor.
2.
Libertatea de a manifesta religia sau convicțiunile nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute prin lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
»
1.
Pozițiile comparanților
a)
Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura de pensionare anticipată nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea de conștiință, religie și convicțiune
; ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care și-au manifestat lipsa de loialitate față de fundația națiunii turce, laicitate și care au prejudiciat integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, pentru care forțele armate ar fi garantele. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinii care domnește în armată și că este normal ca ele să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1
iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25
noiembrie 1997, Guvernul susține că «
funcționarea eficace a unei armate nu se concepe ușor fără reguli juridice destinate să prevină minarea disciplinei militare
» și că este «
constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, în conformitate cu unul din scopurile majore ale Convenției europene a drepturilor omului
».
Pe baza documentelor anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar fi participat la întâlniri ideologice
; ar fi adoptat ideologia integrista și s-ar fi conformat cu ea pentru a-și organiza modul de viață
; ar fi de asemenea comis acte de indisciplină, dintre care unele sancționate de superiorii săi ierarhici. Remarcă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă ofițeri militari ar fi concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consiliul Superior Militar ar fi întemeiat decizia sa pe această opinie.
b)
Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și asupra militarilor și că sistemul de disciplină militară instaurat de State nu se opune în sine obligațiilor lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, Guvernul încearcă să induc în eroare Curtea prin menționarea tuturor sancțiunilor disciplinare de care ar fi suferit pe parcursul carierei. De altfel, raportul de apreciere nefavorabil ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea anticipată și fără a ține seama de notele favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convicțiunilor sale religioase ar constitui o ingerință în dreptul seu la libertate de gândire, conștiință și religie. Pune în evidență că principiul laicității este garanția libertății de religie și conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24
aprilie 1990, amintește că dreptul intern trebuie să furnizeze o protecție pentru a preveni puterea publică să calce în picioare, în mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 din Convenție. Unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul de arbitrar apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și ceilalți funcționari, prin virtutuea a numeroase dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației dreptului și respectării drepturilor omului. Principiul laicității în Turcia este incontestabil
; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie să existe și garanții pentru a proteja interesatul de arbitrar, iar cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând de asemenea absența oricărui element indicând că comportamentul seu ar fi prejudiciat în vreun fel viața militară, principiul laicității Statului turc, reclamantul concluzionează că totuși a fost privat de o carieră în care excela din cauza convicțiunilor sale religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea amintește că, așa cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, conștiință și religie reprezintă una din bazele unei «
societăți democratice
» în sensul Convenției. Se găsește, în dimensiunea religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și concepției lor despre viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba de pluralism –
cucerit cu greu pe parcursul secolelor
– consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a aderalea o religie sau nu și aceea de a o practica sau nu (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și
Buscarini și alții c. San Marino
[GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar să se asorteze acestă libertate cu limitații proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convicțiunilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis citată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor. La interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cauze ca cea de față, Curtea trebuie totuși să fie atentă la particularitățile condiției militare și consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țări de Jos din 8
iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și,
mutatis mutandis
, hotărârea Grigoriades c.
Grecia din 25 noiembrie 1997,
Colecția hotărârilor și deciziilor
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie mai întâi să se stabilească dacă măsura litigioasă constituia o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la «
libertatea de a-și manifesta religia sau convicțiunile
».
În opinia Curții, prin a îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se supunea de bună voie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce limitări anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții citată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare interzicând acest sau acel comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite în răspuns la necesitățile serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç
c. Turcia din 1
iulie 1997,
Colecția
p. 1210, § 28). Aceste limitări pot implica de asemenea o obligație pentru personalul militar de a renunța la a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are scopul și planul de acțiune de a asigura preeminența regulilor religioase (Yanașık
c. Turcia, cerere nr. 14524/89, hotărâre a Comisiei din 6
ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea remarcă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile lor religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă ofițeri militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și raportând participarea sa la activități integriste și a constatat că nu avea profilul unui ofițer de armată. Această comisie a concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Curtea observă de asemenea că decretul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convicțiunile și opiniile religioase ale reclamantului sau pe modul în care îndeplinea obligațiile sale religioase ci pe comportamentul și acțiunile sale prejudiciind disciplina militară și principiul laicității.
Curtea concluzionează că măsura de pensionare anticipată a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de articolul
9 din Convenție. Din aceasta rezultă că acest grief este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins în conformitate cu articolul
35 § 4.
B.
Asupra încălcării susținute a articolelor 6, 7 și 13 din Convenție
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție în sensul că este lipsit de acces la orice tribunal judiciar și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judiciar. Susține în plus că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. Invocă în acest sens art. 7 din Convenție.
art. 6 dispune în special
:
«
1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public și în termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide, (...) asupra unor contestații privind drepturile și obligațiile de caracter civil, (...).
»
art. 7 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul comiterii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu este impusă nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii.
2.
Prezentul articol nu va prejudicia judecarea și pedepsirea unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, în momentul comiterii, era criminală potrivit principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate.
»
art. 13 din Convenție dispune după cum urmează
:
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
Asupra aplicabilității articolului 6 din Convenție
1.
Pozițiile pledante înaintea Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de caracter civil ale reclamantului sau referitoare la fondul unei acuzații penale îndreptate împotriva sa, în sensul articolului
6 § 1 din Convenție.
Reamintind principiul «
autonomiei
» noțiunilor de «
drepturi și obligații de caracter civil
» și «
fondul unei acuzații penale
», reclamantul susține că obiecțiunile îndreptate împotriva sa de a conduce activități integriste și de a fi adoptat opinii fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea de revocare impusă de Consilul Superior Militar, având în vedere consecințele și gradul de severitate, poate fi calificată ca o sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi declarat nevinovat de acuzațiile aduse împotriva sa.
2.
Aprecierea Curții
a)
Asupra existenței unei
«
acuzații în materie penală
»
Curtea remarcă că în cauza de față reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului
50 c) al legii privind personalul militar. Ea amintește în acest sens că a avut deja să se pronunțe asupra unei probleme analoge în două cauze referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții citată) și menținerea ordinii în contextul carceral (hotărârea Campbell și Fell c.
Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Recunoscând statelor dreptul de a deosebi între dreptul penal și dreptul disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasată nu prejudiciază obiectul și scopul articolului
6.Va folosi în cauza de față criteriile care se desprind pe acest punct din jurisprudența sa constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții citată, pp.
34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50)
: este important mai întâi să se stabilească dacă textul definind infracțiunea în cauză intră sau nu în domeniul dreptului penal potrivit tehnicii juridice a statului pârât
; trebuie examinat apoi, ținând cont de obiectul și scopul articolului 6, sensul obișnuit al termenilor și dreptul statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care ar risca s-o suporte interesatul.
În speța de față, potrivit legislației turce, actele de indisciplină și conduita imoral reprochate reclamantului cad fără îndoială sub prevederile aparținând dreptului disciplinar.
Privitor la natura sancțiunii, Curtea amintește că «
sancțiunile
disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea, de către membri ai grupurilor de persoane, a regulilor de comportament proprii acestora
» (a se vedea hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând cont de considerațiile sale privind examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea remarcă că în cauza de față sancțiunea de revocare impusă reclamantului se situează în domeniul disciplinei cerute în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu un statut particular. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi privită ca o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o «
infracțiune
» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele,
Batur c. Turcia
(hot.), nr. 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turcia
(hot.), nr.
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turcia
(hot.), nr. 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turcia
(hot.), nr. 40751/98, 4.7.2000
;
Denden și alții c. Turcia
(hot.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b)
Asupra existenței «
contestațiilor
» referitoare la drepturi «
de caracter civil
»
Curtea se referă în acest sens la hotărârea sa
Pellegrin c. Franța
din 8
decembrie 1999 ([GC], nr.
28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a observat
:
«
Prin urmare, Curtea decide că sunt scuturate doar din domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție litigiile agienților publici a căror angajare este caracteristică activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități îl constituie forțele armate și poliția.
»
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în cauza de față și din aceasta rezultă că acest grief este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Asupra articolului 7 din Convenție
Curtea remarcă că această dispoziție consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis citată, p. 22, § 52).
Având în vedere considerațiile sale de mai sus privind aplicabilitatea articolului
6, Curtea estimează că art. 7 nu se aplică în cauza de față.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este de asemenea incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului
35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Asupra articolului 13 din Convenție
Curtea amintește că art. 13 cere un recurs efectiv doar pentru plângerile care pot fi considerate «
fondate
» în raport cu Convenția (a se vedea, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând cont de concluziile sale de mai sus privind încălcarea susținută a articolului
9 din Convenție, Curtea estimează că afirmațiile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate ca un grief fondat în raport cu Convenția. Prin urmare, nu observă nici o aparență de încălcare a articolului 13 din Convenție în acest sens.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este de asemenea evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Pe aceste temeiuri, Curtea, cu majoritatea,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael
O'Boyle
Elisabeth
Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 38917/97
présentée par Yurdakul BEYZADEOĞLU
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 octobre 1997 et enregistrée le 9
décembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Yurdakul Beyzadeoğlu, est un ressortissant turc né en 1957. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B. Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1982, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par arrêté du 26 mai 1997, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, commandant de la marine nationale, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le 12 juin 1997, le requérant demanda devant la Haute Cour administrative militaire (
Askeri Yüksek İdare Mahkemesi
) l’annulation de cet arrêté.
Le 1
er
juillet 1997, la Haute Cour administrative militaire se déclara incompétente pour connaître de la demande d’annulation au motif que, selon l’article 125 de la Constitution, les décisions du Conseil supérieur militaire sont définitives et ne peuvent être soumises à un contrôle judiciaire.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme
; il était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques révolutionnaires et participait à des réunions idéologiques. Il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste et refusait de se soumettre aux règles militaires
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques
; il aurait adopté l’idéologie intégriste et s’y serait conformé pour organiser sa manière de vivre
; il aurait également commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24
avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article
35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article
6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article
9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente