cererii nr. 38590/97
prezentate de Hamdi BÜYÜKKIRABALI
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), în ședință la 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
Doamnele E. Palm, președintă, W. Thomassen, Domnii L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevall, judecători, F. Gölcüklü, judecător ad hoc, și de domnul M. O'Boyle, grefier de secție.
Vu cererea sus-menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 21 octombrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1997,
Vu art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Vu observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
Vu observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
Reclamantul, domnul Hamdi Büyükkırabalı, este un cetățean turc născut în 1976. Este reprezentat în fața Curții de doamnele Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de doamna T. Demirel, asistată de doamnele H. Kaplan și M. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de domnul Ș. Alpaslan, co-agent, domnul O. Nalcıoğlu, consilier, doamna D. Akçay, co-agent, domnul Y. Belet, consilier, domnul H. Mutaf, doamna D.B. Ulusoy și doamna D. Kılıslıoğlu, experți.
Faptele cauzei, conform prezentării de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1994, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ.
Prin ordinul din 26 mai 1997, Consilul Militar Superior (Yüksek Askeri Șura) a decis să revoce reclamantul din armată, subofițer al armatei de pământ, pentru acte de indisciplină și conduită immorală, în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Potrivit rapoartelor de informații, reclamantul participa la reuniuni ideologice și frecventa persoane cunoscute ca având tendințe fundamentaliste. Adopțase ideologia integralistă, în special opiniile ordinului Nur, și se conformase acesteia pentru a-și organiza modul de viață; nu participa la nicio activitate socială. Reclamantul fusese pus în arest pentru dezerție, absență neautorizată, nerespectarea regulamentelor disciplinare și a orarului de lucru.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul violase disciplina militară și trebuia să fie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Militar Superior și-a bazat decizia pe acest aviz.
art. 125 al Constituției
„Căile de atac sunt deschise împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii rezultând din competența lui exclusivă și deciziile Consilului Militar Superior scapă de controlul judiciar."
Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 ale Constituției turce prevăd că o sancțiune disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării drepturilor apărării. De asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judiciar. Dispozițiile privind militarii sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
„Revocare pentru acte de indisciplină și conduită immorală:
Cu toate prestigiul în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casa de pensii turcă.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, examina dosarele de evaluare, le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și orice formalitate din această procedură sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ai căror cazuri sunt supuse, prin stat major, examinării de către Consilul Militar Superior, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consilului Militar Superior."
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
„b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduită immorală
Cu toate prestigiul în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casa de pensii turcă.
Autoritățile competente pentru a iniția procedura, examina dosarele de evaluare, le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act și orice formalitate din această procedură sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ai căror cazuri sunt supuse, prin stat major, examinării de către Consilul Militar Superior, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consilului Militar Superior."
art. 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor
„Cu toate prestigiul în serviciu, procedura pensionării va fi aplicată tuturor celor al căror menținere în cadrul forțelor armate este considerată nepotrivită ca urmare a indisciplinei sau conduitei imorale, fundată pe unu din motivele menționate mai jos, așa cum rezultă din unu sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al persoanei în cauză.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentul și acțiunile lor arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integralistă și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opinii."
Conform articolului 53 e) al regulamentului privind evaluarea subofițerilor, procedura pensionării va fi aplicată tuturor subofițerilor al căror comportament și acțiuni arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integralistă și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge că nu a avut la dispoziție niciun recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Militar Superior în fața jurisdicțiilor interne. Expune în acest sens că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Militar Superior scapă de controlul judiciar.
Reclamantul susține de asemenea că, fără ca o sancțiune administrativă sau penală să-i fi fost impusă, a fost revoltat, contrar articolelor 50 ale legii nr. 926 privind personalul militar și 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor. El susține că această decizie este contrară principiului legalității infracțiunilor și pedepselor și invocă în acest sens art. 7 al Convenției.
Invocând art. 9 al Convenției, reclamantul se plânge în sfârșit de a fi revoltat din armată din cauza convingerilor lui religioase.
Reclamantul susține că pensionarea lui anticipată prejudiciază libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convingerile și practicile lui religioase. Invocă art. 9 al Convenției redactat după cum urmează:
„1. Toată lumea are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, public sau privat, prin cult, predare, practici și executarea riturilor.
2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora."
a) Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura pensionării anticipate nu ar trebui să fie analizată ca o ingerință în libertatea de conștiință, religie și convingere; ar viza îndepărtarea din armată a persoanelor care manifestaseră lipsa de loialitate față de baza națiunii turce, laikismul și care prejudicase integritatea indivizibilă a statului cu teritoriul și națiunea sa, ai căror forțe armate ar fi garante. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul distrugerii ordinii domnind în armată și este normal să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că „funcționarea eficace a unei armate este greu de conceput fără reguli juridice destinate să prevină subminarea disciplinei militare" și că este „constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiunii, acest lucru conform unuia dintre scopurile majore ale Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Bazând-se pe piesele anexate observațiilor sale, Guvernul face observația că reclamantul ar fi participat la reuniuni ideologice; ar fi adoptat ideologia integralistă și s-ar fi conformat acesteia pentru a-și organiza modul de viață; ar fi comis, de asemenea, acte de indisciplină, unele dintre acestea sancționate de superiori. Observă că, pe baza documentelor din dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta violase disciplina militară și trebuia să fie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Militar Superior ar fi bazat decizia pe acest aviz.
b) Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și la militari și că sistemul de disciplină militară instaurat de state nu se luptă în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, Guvernul încearcă să-l induc pe Curs în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare de care ar fi suferit pe parcursul carierei. În plus, raportul de evaluare defavorabil ar fi fost stabilit împotriva lui chiar înainte de pensionarea lui anticipată și fără a ține seama de notările favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea lui anticipată printr-o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor lui religioase, în special purtarea șalului de cap de către soția lui, ar constitui o ingerință în dreptul lui la libertate de gândire, conștiință și religie. Evidențiază că principiul laicism este garanția libertății de religie și conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a preveni ca puterea publică să violeze, într-un mod arbitrar, drepturile garantate de primul paragraf al articolului 9 al Convenției. Unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și ceilalți funcționari și în virtutea numeroaselor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației dreptului și al respectării drepturilor omului. Principiul laicismului în Turcia este discutabil; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de nerespectare, trebuie să existe de asemenea garanții pentru a proteja persoana în cauză de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând, de asemenea, absența oricărui element indicând că comportamentul lui ar fi prejudiciat în vreun fel viața militară, principiul laicismului statului turc, reclamantul concluzionează că a fost, totuși, privat de o carieră în care excelase din cauza convingerilor lui religioase.
c) Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, așa cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, conștiință și religie reprezintă una din bazele unei „societăți democratice" în sensul Convenției. Apare, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este de asemenea un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Se referă la pluralism – cumpărat scump în cursul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau de a nu o practica (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [Marea Cameră], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că în-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesară asortirea acestei libertăți cu limitări proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri ca cel de față, Curtea trebuie totuși să fie atentă la particularitățile stării militare și la consecințele acesteia asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țări de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a determina dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie mai întâi să cercetez dacă măsura litigioasă constituia o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului la „libertate de a-și manifesta religia sau convingerile".
Din opinia Curții, în a îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se pleca de bunăvoie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce la anumiți drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor regulamente disciplinare interzicând acest sau acel comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând nevoilor serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot cuprinde, de asemenea, o obligație pentru personalul militar de a renunța la a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune preeminența regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cerere nr. 14524/89, decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile lor religioase în limitele aduse de exigențele vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă militari a examinat dosarele de evaluare ale reclamantului enumerând actele de indisciplină și menționând participarea lui la activități integralistă și a constatat că nu prezenta profilul unui subofițer al armatei. Această comisie a concluzionat că reclamantul violase disciplina militară și trebuia să fie pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că ordinul Consilului Militar Superior nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului sau pe modul în care îndeplinea obligațiile sale religioase ci pe comportamentul și acțiunile lui prejudiciind disciplina militară și principiul laicismului.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. Rezultă că acest grief este evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Reclamantul susține încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției în sensul că este privat de acces la orice tribunal judiciar și expune că deciziile Consilului Militar Superior scapă de controlul judiciar. Susține, în plus, că decizia Consilului Militar Superior este contrară principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. Invocă în acest sens art. 7 al Convenției.
art. 6 prevede, în special:
„1. Toată lumea are dreptul ca cauza ei să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide, (...) litigiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil, (...)."
art. 7 al Convenției se citește după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost comisă nu este infligată.
2.Prezentul articol nu va prejudicia condamnarea și pedepsirea unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, era criminală potrivit principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate."
art. 13 al Convenției prevede următoarele:
„Toată lumea ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 al Convenției
1.Tezele apărate în fața Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o dispută privind drepturile de caracter civil ale reclamantului sau referitoare la temeinicia unei acuzații penale dirigite împotriva lui, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Reamintind principiul „autonomiei" noțiunilor de „drepturi și obligații de caracter civil" și „de temeinicia unei acuzații penale", reclamantul susține că acuzele dirigite împotriva lui de a duce activități integralistă și de a fi adoptat opinii fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea revocării impusă de Consilul Militar Superior, având în vedere consecințele și gradul de severitate al acesteia, poate fi calificată ca o sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul susține că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi invinuit al acuzațiilor dirigite împotriva lui.
a) Cu privire la existența unei „acuzații în materie penală"
Curtea observă că în cazul de față reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Reamintește în acest sens că a trebuit deja să se pronunțe asupra unei probleme analoage în două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții precitată) și la menținerea ordinii în contextul închisorii (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Recunoscând statelor dreptul de a distinge între drept penal și drept disciplinar, Curtea și-a rezervat puterea de a se asigura că granița astfel trasată nu prejudiciază obiectul și scopul articolului 6. Va folosi în cazul de față criteriile care se desprind pe acest punct din jurisprudența ei constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este mai întâi important de stiut dacă textul definind infracțiunea în cauză aparține sau nu dreptului penal potrivit tehnicii juridice a statului pârât; trebuie să se examineze, apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, sensul ordinar al termenilor lui și dreptul statelor contractante, natura infracțiunii și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care risca s-o suporte persoana în cauză.
În cauza de față, potrivit legislației turce, actele de indisciplină și conduită immorală reproșate reclamantului cad fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.
Privitor la natura sancțiunii, Curtea reamintește că „sancțiunile disciplinare au în general ca scop asigurarea respectării, de către membrii grupurilor de persoane, a regulilor de comportament proprii acestora din urmă" (a se vedea hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Având în vedere considerațiile sale privind examinarea articolului 9 al Convenției, Curtea observă că în cazul de față sancțiunea revocării infligite reclamantului se află în domeniul disciplinei necesare în forțele armate și se adresează doar unui grup determinat dotat cu un statut particular. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia revocării nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă în urma unei condamnări pentru o „infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b) Cu privire la existența de „litigii" referitoare la drepturi de „caracter civil"
Curtea se referă în acest sens la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([Marea Cameră], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a observat:
„Prin urmare, Curtea decide că sunt singure scoase din sfera de aplicare a articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agților publici al căror loc de muncă este caracteristic al activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată cu salvgardarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități îl constituie forțele armate și poliția."
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în cazul de față și rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Cu privire la art. 7 al Convenției
Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și prohibiește de asemenea retroactivitatea legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).
Având în vedere considerațiile sale de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 7 nu este aplicabil în cazul de față.
Rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Cu privire la art. 13 al Convenției
Curtea reamintește că art. 13 cere un recurs efectiv pentru plaințe care pot fi considerate „susținute" în raport cu Convenția (a se vedea, printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Având în vedere concluziile sale de mai sus privind presupusa încălcare a articolului 9 al Convenției, Curtea consideră că aserțiunile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate ca un grief susținut în raport cu Convenția. Prin urmare, nu observă nicio aparență de încălcare a articolului 13 al Convenției în acest sens.
Rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, evident nefundată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 38590/97
présentée par Hamdi BÜYÜKKIRABALI
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 octobre 1997 et enregistrée le 13
novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hamdi Büyükkırabalı, est un ressortissant turc né en 1976. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B.
Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1994, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par arrêté du 26 mai 1997, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, sous-officier de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant participait à des réunions idéologiques et fréquentait des personnes connues comme ayant des tendances fondamentalistes. Il avait adopté l’idéologie intégriste, notamment les opinions de l’ordre Nur, et s’y était conformé pour organiser sa manière de vivre
; il ne participait à aucune activité sociale. Le requérant avait été mis aux arrêts pour désertion, absence non autorisée, non-respect des règlements disciplinaires et de l’horaire de travail.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques
; il aurait adopté l’idéologie intégriste et s’y serait conformé pour organiser sa manière de vivre
; il aurait également commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses, notamment le port du foulard par sa femme, constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné les dossiers de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un sous-officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article
6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente